Asta-i plăcerea ei, să dea de băut

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 17 ( octombrie, 2011 )
Autor:

Păi ce-au făcut de când nu s-au mai văzut, da-binenţeles, îşi povesteau romanele vieţii lor de artişti: făcuseră totul de amorul artei, fapte vag motivate, iradiind o aură orbitoare de glorie, păi am băut şi-am futut şi-am dat cu capu’ până am făcut gaură şi-am dat cu pumnu’ până i-am scos pe toţi prin uşi şi ferestre, păi ce sunt io în faţa mea? Şi nu-ţi mai spus, frăţioare, cum m-au atârnat cu mâinile şi picioarele legate şi răsucite pe o coadă de lopată, pusă între birouri, ca pe un mistreţ vânat, să-mi vie sângele-n cap cât mă încing cu bulanele pe spinare, şi tot n-am spus ce au vrut ei. Păi ce sunt io în faţa mea, Diavole? Am zburat încuietori de portiere de maşini o grămadă, am spart uşi şi am intrat pe ferestre şi prin poduri în vile pricopsite, de unde am ieşit plin de bani şi bijuterii şi m-au fugărit noaptea pe străzi întortochiate, care lunecau sub pământ, în fundul iadului şi mă căutau neîncetat prin scări de blocuri şi-n subsoluri, îi auzeam cotrobăind, de mă pişasem şi mă căcasem pe mine de frică, da’ tot nu m-au găsit, păi spune şi mie ce sunt io în faţa mea? Un om, nu mai mult decât un om, da’ oameni sunt o grămadă, toţi ăia care se dau în vânt după chestiile astea când le văd în filme, da’ când ie să vadă un artist adevărat în carne şi oase, le pute, strâmbă din nas…

După o vreme li se vlăgui bucuria revederii. Noroc cu sticla aia de rom cumpărată de Robert care-i mai înviora. Dimineaţa însorită de primăvară parcă le-ar fi dat ghes spre altceva. De-acum Robert mai mult tăcea şi doar în teren după Mariana se uita. Într-un târziu îl întrebă pe Ricione dacă o ştie cumva. Păi cum dracu’, păi ce sunt io în faţa mea? Dacă vrei îţi fac lipeala cu ea. Rici ştia multe despre fotbalista aia meseriaşă, din care Robert reţinu mai ales că-i fată bună, sufletistă, da’ nu-i stă capul la măritiş, măcar că-i cam purie, deşi n-ai zice. O arăta ea de douăzeci şi ceva, dar are treizeci. Sportivă, după cum o vezi! Ie şi pă bani şi pă distracţie, barem acuma cât îi merge. S-o aşeza ea mai târziu… E muncitoare de felu’ ei şi nu-i pusă pe jecmăneală, ba tocmai dimpotrivă. E tocmai ce-i trebuie unuia ca Robert, da, chiar asta-i stătea în cap lui Robert, să se însoare, să-l însoare Ricione, ori să i-o peştească pe şomeroaica asta pentru o juma’ de rom… Ba nu te gândi că Rici ar vorbi prostii, ştie el bine ce rahat mănâncă: Nu-ţi mai spun, frăţioare, că am stat cu ea vreo cinci luni. M-a ţinut la ea ca proaspăt ieşit dinăuntru, numai pielea şi osu şi fără servici şi-a vândut o grămadă de lucruri de pe ea, păi ce sunt io în faţa mea? Păi d-aia spuneam că sufletistă. Nu se uită când e vorba. Păi dacă apuci să intri pă treabă cu ea, nu te gândi că n-o să fie bine…

Vorbeau despre ea şi se uitau la ea şi atunci au văzut-o din nou ciocnindu-se şi gata să dea cu capul de asfalt şi să rămână acolo lată şi ţeapănă şi mai mult nimic. Tot culturistul ăla o îmbrâncise, o aruncase cât colo dintr-o zvâcnitură expertă din şold, un bodicec ca la hochei pe gheaţă. Mariana îl înjură scârbos de astă dată şi puştiul se buimăci pe moment, dar îşi reveni numaidecât şi o dădu şi el pe căca-m-aş în pizda ta de japiţă ordinară şi să-mi bag în morţii mă-ti şi tot felul de chestii din astea.

Robert încremenise cu sticla-n aer şi nu mai zicea nimic nici Rici. Toţi de pe teren erau de altfel cu ochii pe ei, cum se împroşcau cu înjurături de la un sfert de metru, cu mâinile-n şolduri şi fixându-se cu ochii bulbucaţi de furie, ieşiţi din orbite, toţi curioşi-amuzaţi, dar n-au mai apucat să-i încurajeze sau să-i apostrofeze sau să-i calmeze în vreun fel. Faza decurse pe cât de iute, pe atât de clar: dintr-un croşeu al Marianei, perfect acoperit şi ţintit la milimetru în vârful bărbiei puştiului, acestuia îi zbură asfaltul de sub picioare. A fost o lovitură de manual, de kinogramă, care stârni o ploaie de fluierături şi aplauze, şi mai mult îi înmuie picioarele puştiului decât să zici că-l trânti jos prin şocul izbiturii. Puştiul căzu într-o rână şi numaidecât se ridică în fund şi sări în picioare ca hopa-mitică şi zbugheo după Mariana, care o rupse la fugă printre coechipierii săi şi prin ploaia de fluierături şi huiduieli ce se înteţise, adresate desigur mai mult puştiului decât ei.

– E în stare şi din astea? întrebă Robert fascinat şi deopotrivă îngrijorat. ‘Ceai că-i fată bună.

– Numa’ când e nervoasă. Când o doare capu’. S-o vezi atuncea cum mănâncă extraveralele ca pe bomboane, dacă n-are o minge sau un dobitoc din ăsta să-l buşească la pământ, hi-hi-hi… Se mai supără şi ea ca tot omu’, ‘ce c-a avut decepţii în dragoste. Are şi-un copil mic pe care-l ţine la ţară la Moldova la mă-sa. În fine. Da’ dacă apuci să-i intri în voie, să vezi, ie fată bună. Văz că-ţi place, precis ţi s-ar potrivi… O să mergem, să ne ducă ea la o bere, că mi-e că ăsta-i al doilea joc pe care-l câştigă. Şi duminica trecută a câştigat şi m-a cinstit. Asta-i plăcerea ei, să dea de băut, chiar dac-am rupt-o cu ea definitiv…

În teren, tratativele de împăcare erau în toi. Trei inşi abia îl ţineau în loc pe culturistul care se zbătea să ajungă la Mariana. Făcea spume la gură înjurând-o şi jurându-se cu să moară fraţii mei că-i trag două picioare-n pizdă de o scot definitiv din circulaţie şi că de mâna mea moare şi cine dracu’ a mai adus-o aicea şi pe panarama asta după ce a supt pulile la toţi de pe terenu’ ăsta, în timp ce Mariana chiuia, excitată parcă de ameninţări, de după trupurile a doi inşi ce  o protejau de iminenta dezlănţuire a ăluia, pe care din moment în moment îl vedeai repezindu-se la ea ca un dulău ce a rupt lanţul. Sălta capul peste câte un umăr şi-l scuipa pe culturist şi că fuţi pă mă-ta aia deşteaptă care te-a-nvăţat să joci fotbal şi mă piş pă ochii tăi şi linge-m-ai în pizdă de bou ce eşti şi mai dă-te-n căcat să te ungă că-ţi mai trag una şi te pun în cur de nu te mai scoli!

Ăla care ţinea banii jocului, un boschetar răpănos la vreun metru jumate, şontorog, târa piciorul şontâcăind în sus şi-n jos printre cele două tabere, fluturând teancul de bancnote deasupra capului ca pe un steag de pace. Zbiera din toţi rărunchii încercând să răzbată prin vacarmul de fluierături şi înjurături, anunţând scorul până-n acel moment, precum o ofertă de licitaţie întreruptă la intervale egale de îndemnul de a fi reluat jocul, ca să adjudece suma aceea imensă cui i s-ar fi cuvenit. Conduceau cu trei la unu cei din echipa Marianei, fiind foarte puţin probabilă vreo răsturnare spectaculoasă, aşa încât puştiul avea tot interesul să strice jocul înteţind scandalul, măcar că ai lui se distrau şi se prăpădeau de râs prefăcându-se că s-ar opinti să-l împiedice să ajungă la Mariana şi las-o bă că avortează şi destul că i-ai umflat ochiu ăla şi acuma sunteţi chit şi parcă mai tare îl întărâtau înghiontindu-l şi trăgându-l de tricou să-l rupă. Nici Marianei însă parcă nu-i mai păsa de câştig, după cât de tare se încinsese şi se prinsese în jocul ăsta, uitând şi de fotbal şi de bani. Cel peste umărul căruia scuipa şi înjura, unul înalt şi burtos şi lac de transpiraţie, încerca s-o tempereze, dându-i palme pe la spate, cu amândouă mâinile alternativ, înotând parcă, atent totodată la culturistul care ar fi putut scăpa.

– Oh, oftă Rici a pagubă. Teatru la microfon. Când rămâi fără nimic pă tine, poţi să stai aicea toată ziua să caşti gura să te distrezi, să-ţi treacă de foame… Contempla sastisit, cu un interes de circumstanţă vacarmul din care se desprindeau frânturi de replici fruste, de o agresivitate aflată în permanenţă în pragul exploziei, care să lase-n urmă un câmp de luptă plin de morţi şi răniţi. Altminteri, fiecare cu moartea lui şi rănile lui, fiecare cu necazurile lui. Da’ mi-e că de încă o jumătate de rom tot om mai avea, Diavole. Mi-e că n-om fi rămas chiar în halu’ ăsta de sărmani. Ia vezi, ia scobeşte-te în buzunar. Tu ai şi-o meserie la bază, înţeleg. Cum ziceai? Cum e la tipografia aia unde eşti acuma? Poate mă iei şi pe mine acolo…

Vorbele se stingeau de la sine pe buzele lui Rici, pe măsură ce-i încolţea şi-i înflorea în cap gândul care-l făcea să se ridice de pe cărămizi şi s-o ia agale spre zarva din mijlocul terenului. Ai fi zis că se duce chiar la tipografia aia de care tocmai se interesase, unde vechiul său tovarăş se învârtise de o meserie la bază. Oh, dar cât de lung era drumul până acolo şi presărat cu felurite feluri de pericole şi ispite. După ce dădu roată balamucului stârnit de Mariana, intră pe traseul boschetarului care şontâcăia în sus şi-n jos fluturând teancul de bancnote deasupra capului – cele două mii de lei. Păşea rar şi concentrat şi cu mâinile la spate Rici, cu o mutră abstrasă şi încruntată, din care ai fi dedus eventual cât de tare îl macină discordia de pe teren. Când îi veni în sfârşit la-ndemână, înhăţă teancul de bani. Trebui să tragă de el din răsputeri, măcar că-l luase prin surprindere pe bătrânul boschetar care se zbătea şi zbiera, bani! bani! bani!… Era ca şi cum Ricione i-ar fi smuls braţul, mai că nu-l luă târâş după el, iar odată desprins fugi câţiva paşi până-n dreptul porţii. În acelaşi moment o rupse la fugă după el grăsanul ăla din dosul căruia scuipa şi înjura Mariana. Rici se îndrepta acum agale spre scaunul său din două cărămizi puse una peste alta, iar grasul se opri şi el din fugă, fără să se întoarcă însă în teren, ci adulmecând la pas urma banilor.

Până să apuce să spună grasul ceva, Rici îi explică cum că-s mai în siguranţă banii la el. Bătrânul poate foarte uşor să-i piardă în balamucul ăla, sau Doamne fereşte să i-i fure cineva tot fluturându-i pe la nasul hoţilor ăia înfometaţi, după care îi sfătui să facă cum or face şi să reia jocul. E păcat, vezi, să piardă banii, să dea cu piciorul la atâta muncă, la aproape un ceas de alergătură, ceea ce se vedea altminteri foarte bine pe faţa transpirată şi schimonosită de efort a grasului şi pe tricoul din care ai fi scos o găleată de sudoare dacă l-ai fi stors. Păi pentru un gol, şi grasul se holba tâmp şi gâfâia, păi ălorlalţi, din cealaltă echipă, de bună seamă că le-ar conveni s-o lase baltă… Dacă nu cumva de focul banilor gâfâia grasul, să nu rămână cu buza umflată dacă pe pârnăiaşul ăsta l-ar duce mintea la vreo măgărie, ceea ce-i totuşi puţin probabil. Să fugă cu banii adică. Atunci nu numai că n-ar mai fi putut să mai apară prin zonă, dar şi i-ar fi pus în cap pe toţi ăştia zece inşi de pe teren, başca neamurile şi prietenii care i-ar pune gând rău pe oriunde l-ar vedea… Altminteri, după cum îşi trăgea sufletul, grăsanul se vădea la capătul puterilor. Ai fi zis c-ar fi preferat ca jocul să se strice, să-şi ia înapoi cele două sute de lei, măcar că era la un pas să mai câştige încă două sute.

Robert catadicsi să-şi ia seama cât se schimbase vechiul său prieten. Nu mai era Rici ăla filotimul şi loialul, măcinat de remuşcări în contul diavolului de Robert, că-l lăsase fără pensie pe nea Gherase, frământat să nu-şi piardă clienţii şi ţapăna lui reputaţie de meseriaş corect, deh, trecuseră nişte ani… La o adică el, Robert, îi făcuse vânt într-acolo. Aşa cum Rici dăduse să-l înveţe tinichigerie, tot astfel Robert îl îndemnase şi-l învăţase la furăciuni şi uite cât de trainic s-a lipit, uite-l cu ochii numai după apucatelea, sfidând riscurile, obstacolele şi orice fel de consecinţe.

Între timp, cel care luase locul grasului ca paravan în faţa Marianei, izbutise să împace echipele. Tocmai se relua jocul, grasul intra în teren prin poarta echipei adverse, iar Rici îi împărtăşea cu glas scăzut lui Robert planul său: după ce se încing ăştia la joc, când le vine mai la-ndemână s-o ia la sănătoasa fiecare în altă parte, să nu-şi dea ei seama la o adică la cine ar putea fi banii, pe care să-l urmărească mai întâi… Vai de rahatu’ tău din cap, Rici, auzi ce poate să-i bese mintea: să se întâlnească pe urmă după o oră în faţă la şantier la Circul foamei, să împartă banii şi să meargă într-un local ca lumea, ca-n vremurile lor bune, şi-or găsi pe drum şi două bagaboande, Diavole, să fim iarăşi cum eram noi odată…

Pe cine abureşte idiotu’ de Rici? Nici că i-ar fi păsat la o adică lui Robert; venea aici pentru a doua sau a treia oară şi chiar dacă se mutase aproape, pe Delfinului, nu i-ar fi venit greu să ocolească locul duminica şi să se descurce la o adică cu oricine i-ar fi pus gând rău, în afară că nu-l prea ştia nimeni pe aici, nu-şi făcuse încă relaţii şi e puţin probabil să-i fi reţinut vreunul mutra. Dar după cum băgase Rici toţi banii în buzunar şi după aerul lui conspirativ, las’ pe mine că-i facem noi p-ăştia, fără îndoială c-avea intenţia să-l facă şi pe Robert. Da-bine-nţeles că-n numele vechii lor tovărăşii; l-ar fi putut aştepta şi o săptămână la Circul Foamei, după care l-ar fi întâlnit cine mai ştie când întâmplător şi simţindu-se probabil dator să-i îndruge o poveste despre cum s-a întâmplat să piardă banii ăia până să ajungă cu ei la locul stabilit.

– Păi tocmai cu mine faci şcoala asta de bagabonţi? Care la o adică io ţi-am băgat-o-n cap, cam cu de-a sila. Dacă nu te creşteam io să-ţi arăt cum se bagă aţă-n ac şi pă unde să împungi, şi acuma putrezeai la tinichigerii şi vopsitorii.

Lui Ricione i se aburise privirea, ca-n alte vremuri, de-ai fi zis că acuma izbucneşte în plâns, mă rog, era bănuit şi învinuit pe nedrept, oare când fusese el măgar cu Robert? Ba bine că nu: ăsta nu putea fi un argument, mai ales când erau la mijloc două mii de lei, mai mult decât un salariu de-al lui Robert în tipografie. Pentru Rici banii ăia erau o mană cerească, după cât se vădea de lihnit…

– Uite ce e, dacă eşti într-adevăr hotărât pă treabă, dă-mi mie o mie şi opreşte tu una şi o luăm fiecare la goană pe pielea lui. La ce o mai mozoleşti atâta să ne întâlnim la Circul Foamei peste o oră? Ne întâlnim mâine dacă ţii cu tot dinadinsul, sau ne întâlnim când s-o mai întâmpla, peste câteva luni sau câţiva ani.

După câteva clipe lungi de privit în gol muşcându-şi buzele, înghiţind şi rumegând în sine toate vorbele ce i se îngrămădeau în gură, păi tare rău a ajuns dacă nici la vechiul său tovarăş de suflet nu mai are credit; după toată deruta asta amară, Rici se apucă să numere banii în timp ce Robert urmărea avid ce se întâmplă pe teren. Mai ales după Mariana se uita. Grăsanul prinse o pasă din aer la mijlocul terenului, stopă şi şută năprasnic, la nimereală parcă, dar cu atâta forţă încât te-ai fi aşteptat să cadă jos epuizat, vlăguit de atâta efort. Mingea vâjâi ca un obuz, la un metru pe lângă portar şi la mai puţin de o palmă pe sub bara de sus şi zbură departe, pe deasupra capetelor lui Rici şi Robert. Era puţin probabil ca s-o fi văzut cineva după iuţeala cu care se petrecuse faza, aşa încât n-ar fi fost mare lucru ca cei din echipa adversă se pună de-a curmezişul, să se pună toţi martori că mingea a trecut pe deasupra porţii ăsteia fără plasă, dar uite că nu. Oricât trăseseră ei de timp şi de Mariana buşind-o de asfalt şi umflându-i ochii, de data asta chiar pierduseră.

Meciul se terminase chiar când Ricione termina de numărat o mie cinci sute de lei, iar acum trebuia s-o ia de la cap numărând câte patru sute, pentru fiecare din cei patru coechipieri ai Marianei şi pentru Mariana. Ei treceau prin faţa lui, aşezat în cur pe cărămizi, ca la casierie în zi de leafă. Ultimii patru sute, ai Marianei, ea îi aşteptă o secundă cu mâna întinsă.

– Las’ că ţi-i păstrez io, spuse Rici. Dacă se ia bulangiu’ ăla de tine, precis o să te caute şi de bani. Fugi, dă cu niţică apă pe tine să te răcoreşti, că noi te-aşteptăm aicea, dacă zici că dai o bere…

Nu zisese nimic şi n-arăta c-ar avea de gând să zică. N-avea nici o obiecţie la ce spunea Rici şi nici nu părea să-i pese de bani, ca şi cum nu pentru nenorociţii ăia de patru sute de lei alergase de-i ieşiseră ochii şi se lăsase buşită de asfalt. Uite că şi ea tot de amorul artei, deh, arăta ca un claun care a apucat să-şi şteargă doar jumătate de machiaj, cu ochiul ăla încercănat de vineţeală. Privirea ei cercetătoare, licărind de un soi de tupeu candid şi avid întârzie puţin asupra blondului care stătea pe cărămizi lângă Rici. Îl evalua parcă amuzată-intrigată: avea un ziar împăturit sub fund şi costumat într-o helancă albă de silon pe gât şi-n nişte pantaloni de tercot verde ce păreau noi, la fel de noi părând şi şosetele şi pantofii negri cu şpiţ cu luciu intact şi-şi aminti atunci că-l văzuse jucând fotbal mai devreme în hainele astea de duminică, de purtat în alte ocazii şi nu transpirase şi nu se murdărise deloc şi acuma uite-l tot fresh, gătit ca pentru a ieşi la plimbare cu drăguţa lui. Căutătura Marianei se înmuie, răsucindu-se într-un soi de îngrijorare, care se adresa direct blondului, ca şi cum i-ar fi cerut părerea. Da-binenţeles că-i pasă de bani; dacă îi opreşte stricăciunea de pârnăiaş?

– Lasă banii la Rici, spuse blondul. Du-te şi te spală fără nici o grijă. Am io grijă de pârnăiaş să nu fugă cu banii.

Începând din duminica aceea ea îl ocroti ca pe propriul fiu. Îl îngriji şi-l hrăni cu ce avea mai bun, nu de puţine ori răbdând ea de foame ca să aibă el ce mânca. Îşi lua de la gură Mariana şi se strângea pentru el, presimţind totodată răul pe care ar fi fost în stare să i-l facă şi totuşi el dispăru când nu s-ar fi aşteptat deloc la o astfel de trădare, golindu-i camera de bruma de mobilă cumpărată în câţiva ani cu rate la ceareu şi de îmbrăcămintea pe care trebuie că a vândut-o cu cât n-ar fi făcut. În pofida acestei trădări prosteşti, căci la o adică, dacă i-ar fi spus, ea i-ar fi dat liber să vândă totul şi să facă ce vrea cu banii, în pofida acelei tâmpenii şi neînţelegeri în definitiv, ea continuă să-l ocrotească, ocrotind şi preţuind ca pe ochii din cap urma lăsată de el în ea, tot mai copleşită de dorinţa de a-l revedea pe măsură ce viaţa i se irosea în neputinţa de a-l regăsi şi nu mai ştia de unde ar fi putut să-l ia pe Roberţelu’ mieu, oh, şi m-aş pişa pe şapte rânduri de mobilă, deşi de bună seamă că Doina era foarte îndreptăţită să-i spună că ea, în locul Marianei, nu s-ar mai fi uitat la el nici ca la un păduche.

Fragment din romanul Îngerul încălecat
în curs de apariţie la Editura Cartea Românească

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • polimedia.us/fain/ said:

    Asta-i placerea ei- sa dea de baut…

    „Păi ce-au făcut de când nu s-au mai văzut, da-binenţeles, îşi povesteau romanele vieţii lor de artişti: făcuseră totul de amorul artei, fapte vag motivate, iradiind o aură orbitoare de glorie, păi am băut şi-am futut şi-am dat cu capu’ până am făcut …

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.