Avanpremieră editorială: Fereastra de sus

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 10 ( martie, 2011 )
Autor:

Traducere de Cornelia BUCUR
Seria de autor „Raymond Chandler
Editura Nemira, 2011

Clienta lui Philip Marlowe…
o pacoste cât casa, ţine cu orice chip să-i fie recuperată rarisima monedă din aur, Dublonul Brasher, care se pare că dispăruse din colecţia răposatului ei soţ. Ei bine, până aici totul a fost simplu.
Situaţia se complică însă când…
Marlowe descoperă că toţi cei care au atins vreodată moneda, rând pe rând, au dat ortu’ popii, din cele mai diverse motive. Deloc plăcut pentru un detectiv particular, cadavre peste cadavre prin tot Los Angelesul, în aşteptarea unui semn de atenţie din partea poliţiei.
Iar dacă Marlowe nu se va mişca rapid…
cu siguranţă va ajunge să înfunde puşcăria – sau, şi mai rău, va sfârşi la trei metri sub pământ.

*

Capitolul 15
(fragment)

Piesele de şah din os, roşii şi albe, erau aliniate, gata de atac, cu expresia aceea atentă, competentă şi complicată pe care o au întotdeauna la începutul unei partide. Era ora zece seara, eram acasă, aveam pipa în gură, un pahar la îndemână şi nimic la care să mă gândesc, în afară de două crime şi de misterul felului în care doamna Elizabeth Bright Murdock îşi recăpătase Dublonul Brasher în timp ce acesta se afla încă în buzunarul meu.

Am deschis o cărticică de buzunar, cu partide jucate în diferite turnee, publicată la Leipzig, am ales un gambit al reginei care părea îndrăzneţ, am mutat pionul alb la E4 şi am auzit soneria.

Am dat ocol mesei şi am luat Coltul .38 de pe tăblia pliantă a biroului de stejar, apoi m-am apropiat de uşă, ţinându-l lipid de  picior.

– Cine e?

– Breeze.

M-am întors la birou, să las pistolul, înainte să deschid uşa. În cadrul ei stătea Breeze, mare şi dezordonat ca de obicei, dar ceva mai obosit. Cu el era poliţaiul tânăr, cu chip proaspăt, pe nume Spangler.

M-au împins înapoi în cameră fără să dea impresia că o fac, iar Spangler a închis uşa. Ochii tineri şi strălucitori i se roteau prin încăpere, în timp ce Breeze îi lăsa pe ai lui, mai bătrâni şi mai duri, să întârzie o clipă pe chipul meu şi pe urmă îmi dădea ocol, îndreptându-se spre sofa.

– Uită-te peste tot, a spus el din colţul gurii.

Spangler a părăsit cadrul uşii şi a traversat camera în direcţia nişei unde iau eu masa, a aruncat o privire acolo, a revenit şi a trecut în hol. Uşa de la baie a scârţâit, iar paşii lui au mers mai departe.

Breeze şi-a scos pălăria şi şi-a tamponat craniul pe jumătate chel. În depărtare, uşile se închideau şi se deschideau. Dulapuri. Spangler a revenit.

– Nu-i nimeni aici, a spus el.

Breeze a dat din cap, aşezându-se şi punându-şi pălăria de pai alături. Spangler a observat pistolul de pe birou.

– Pot să mă uit puţin? a întrebat.

– Mai scutiţi-mă amândoi, am spus.

Spangler s-a îndreptat către pistol şi a dus ţeava la nas, adulmecând-o. A desfăcut încărcătorul şi a scos glonţul de pe ţeavă, l-a luat de jos şi l-a băgat în încărcător. Apoi l-a pus pe birou şi a ridicat pistolul în aşa fel încât lumina să bată în culata deschisă, până în fund. Ţinându-l aşa, s-a uitat cu ochii mijiţi în interiorul ţevii.

– Un pic de praf, a zis el. Nu prea mult.

– Şi ce te aşteptai să găseşti, rubine? l-am întrebat.

Ignorându-mă, s-a uitat la Breeze şi a spus:

– Aş zice că nu s-a tras cu arma asta în ultimele douăzeci şi patru de ore. Sunt sigur.

Breeze a dat din cap, muşcându-şi buza, şi mi-a cercetat chipul cu privirea. Spangler a reasamblat îndemânatic pistolul, l-a pus deoparte şi s-a aşezat. A vârât o ţigară între buze, a aprins-o şi a suflat mulţumit fumul.

– Oricum, ştim foarte bine că n-a fost un .38 cu ţeavă lungă, a spus el. Unul din ăsta găureşte şi-un perete. Nicio şansă ca glonţul să rămână într-un cap de om.

– Despre ce tot vorbiţi voi acolo? l-am întrebat.

– Despre treburile noastre obişnuite. Despre crimă. Ia un loc. Relaxează-te. Mi s-a părut că aud mai multe voci aici. Da’ poate erau în apartamentul vecin.

– Poate, am spus.

– Ţii mereu pistolul la îndemână, pe birou?

– Mai puţin atunci când îl pun sub pernă, i-am răspuns. Sau la subsuoară. Sau în sertarul biroului. Sau undeva unde nu-mi mai amintesc unde Dumnezeu l-am pus. Te-ajută cu ceva?

– N-am venit aici ca să ne dăm duri, Marlowe.

– Asta-i bine. Carevasăzică îmi scotociţi prin apartament şi-mi umblaţi prin lucruri fără să-mi cereţi permisiunea. Ce-o să faceţi când o să vă daţi duri, o să mă puneţi la pământ şi-o să-mi trageţi picioare-n faţă?

– Hai, dă-o naibii, a spus el şi a zâmbit.

I-am zâmbit şi eu. Am zâmbit cu toţii. Pe urmă, Breeze a spus:

– Pot să folosesc telefonul?

I-am indicat aparatul. A format un număr şi a vorbit cu cineva pe nume Morrison:

– Breeze la… (s-a uitat în jos, la baza telefonului, şi a citit numărul). Când sunteţi gata. E pe numele Marlowe. Sigur. Cinci sau zece minute e bine.

A închis şi s-a întors pe canapea.

– Pun pariu că nu ghiceşti ce căutăm aici.

– Eu mă aştept permanent să mă călcaţi, i-am replicat.

– Crima nu e distractivă, Marlowe.

– Cine-a zis că e?

– Nu ţi se pare că aşa te porţi?

– Nu mi-am dat seama.

S-a uitat la Spangler şi a săltat din umeri. Apoi a privit în pământ. Apoi a ridicat privirea încet, ca şi cum ar fi fost foarte grea, şi s-a uitat iar la mine. Acum stăteam lângă masa cu tabla de şah.

– Joci mult şah? m-a întrebat el, cu ochii la piese.

– Nu prea mult. Din când în când mă mai prostesc cu câte o partidă, încerc s-o analizez.

– Dar nu e nevoie de doi jucători pentru o partidă de şah?

– Eu rejoc partide din diverse turnee, înregistrate şi publicate. Există o literatură întreagă despre şah. Din când în când, rezolv probleme. Nu-nseamnă că joc şah, propriu-zis. Dar de ce discutăm despre şah? Beţi ceva?

– Nu acum. Am vorbit cu Randall despre tine. Te ţine minte perfect, dintr-un caz petrecut pe plajă.

Şi-a frecat tălpile de covor, parcă dintr-o mare oboseală. Chipul masiv şi îmbătrânit îi era plin de cute şi cenuşiu de oboseală.

– Zice că nu eşti în stare să omori pe nimeni. Zice că eşti un tip simpatic, de treabă.

– Frumos din partea lui, am spus.

– Zice că faci cafea bună, că te scoli târziu dimineaţa, că dai mult din gură şi că să credem tot ce spui, cu condiţia să poată confirma cinci martori independenţi.

– Să-l ia naiba.

Breeze a dat din cap, ca şi cum aş fi reacţionat exact aşa cum se aşteptase să reacţionez. Nu zâmbea şi nu era dur, ci doar un bărbat solid, aflat la datorie. Spangler stătea cu capul sprijinit de spătarul fotoliului, cu ochii pe jumătate închişi, urmărind fumul care i se ridica din ţigară.

– Randall zice să stăm cu ochii pe tine. Cică nu eşti atât de deştept pe cât te crezi, dar eşti un om căruia i se întâmplă tot felul de lucruri, iar un asemenea om poate să-ţi dea mai mult de furcă decât unul foarte inteligent. Asta zice el, mă-nţelegi. Mie-mi pari OK. Şi mie-mi par lucrurile limpezi. De-aia-ţi zic.

I-am spus că e frumos din partea lui.

A sunat telefonul. M-am uitat la Breeze, care însă nu s-a clintit, aşa că m-am întins după receptor şi am răspuns. O voce de femeie tânără. Mi s-a părut vag cunoscută, dar n-aş fi putut-o identifica.

– Sunteţi domnul Philip Marlowe?

– Da.

– Domnule Marlowe, am probleme, nişte probleme foarte mari. Vreau neapărat să vă văd. Ne putem întâlni?

– Adică în seara asta? am întrebat-o. Cu cine vorbesc?

– Mă numesc Gladys Crane. Locuiesc la hotelul Normandy, pe strada Rampart. Când puteţi…

– Adică vreţi să vin până acolo astă-seară? am întrebat, gândindu-mă la voce şi încercând să o identific.

– Am…

S-a auzit un declic şi legătura s-a întrerupt. Am rămas cu receptorul în mână, încruntându-mă la el, privindu-l pe Breeze pe deasupra lui. Faţa poliţistului era calmă şi lipsită de interes.

– O fată care afirmă că are probleme, am spus. S-a interrupt legătura.

Stăteam cu degetul apăsat pe furcă, aşteptând ca telefonul să sune încă o dată. Cei doi stăteau absolut tăcuţi şi nemişcaţi. Prea tăcuţi, prea nemişcaţi.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • Béranger said:

    O serie de autor, şapte romane, trei traducători: Cornelia Bucur, Adriana Bădescu, Mircea Pricăjan. Dacă cineva de la Nemira citeşte acest comentariu, îi adresez următoarele cuvinte: boule, aşa se face o serie de autor? Era chiar aşa de greu de plătit UN SINGUR TRADUCĂTOR pentru toate cărţile, ca să existe dracului o coerenţă, de pildă un clişeu verbal sau o anumită expresie pe care Chandler o repetă în mai multe romane SĂ APARĂ TRADUSĂ LA FEL, cretinule!

  • Mircea Pricăjan said:

    Nu mă bag, părerea mea nu e atât de tranşantă, dar menţinez că sunt totuşi patru traducători. 🙂 L-ai uitat pe Mihai-Dan Pavelescu.

  • Suspans.ro : » Articole » Dan C. Mihăilescu despre “Fereastra de sus”, la ProTV_Suspans.ro said:

    […] Un fragmet din acest roman puteţi citi în nr. 10 al revistei noastre. […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.