Băiatul cu câinele

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 6 ( noiembrie, 2010 )
Autor:

Dany era un om serios. Adică făcea totul cu seriozitate, cu meticulozitate, cu responsabilitate. Şi de aceea avea succes. Avea succes în afaceri, avea succes şi în treburile personale. Era apreciat în societate, era apreciat de clienţi, câştiga suficient de mulţi bani ca să-şi satisfacă toate chefurile şi, mai ales, putea să muncească doar atunci când trebuia şi când avea chef, iar atunci când interveneau… alte necesităţi, putea să lase munca de-o parte şi s-o reia doar după ce-şi satisfăcuse acele… necesităţi.

Necesităţile astea erau legate de băieţi. De băieţi între şase şi doisprezece ani. Nu conta rasa, ci doar înfăţişarea. Pe Dany îl interesau doar băieţii frumoşi şi sfioşi. Mai feciorelnici. Care se uitau la el pe sub gene. Cu condiţia ca genele acelea să fie lungi şi dese. Da, când întâlnea un asemenea băiat, Dany îşi pierdea controlul, nu mai voia să ştie de nimic, de riscuri, de convenţii sociale… Necesităţile sale erau mai puternice decât orice.

Asta nu însemna că Dany nu rămânea în continuare un om serios, care făcea totul cu meticulozitate şi cu multă, multă grijă.

Nu lăsa niciodată ca necesităţile sale să-i pună în pericol existenţa sau bunăstarea. Nu, domnule, nici vorbă! Dany rămânea la fel de serios şi de meticulos chiar şi în cazul în care trebuia să-şi satisfacă necesităţile.

De exemplu, acum, când îl văzuse pe băiat, când simţise că băiatul acela însemna totul pentru el, nu se lăsase mânat de patimă şi de dorinţă. Nu, acţionase la fel de calm, de meticulos şi de responsabil ca întotdeauna.

Îl zărise pe băiat în curtea unei şcoli. Din întâmplare. Nu-şi alegea victimele decât la întâmplare, astfel încât să nu se poată face nici o legătură între acestea şi el.

Îl urmărise pe băiat de la distanţă, timp de câteva zile, ca să-i cunoască obiceiurile. Aşa proceda întotdeauna.

În zilele în care îl urmărise pe băiat, patima sa crescuse fără încetare. Asta nu însemnase că-şi încălcase obiceiurile. Nu, nu se apropiase de băiat, nu încercase să-l abordeze cât timp erau şi alte persoane de faţă. Se mulţumise să-l urmărească de la distanţă.

Aflase că băiatul venea la şcoală cu autobuzul ce aduna copii de la locuinţele lor şi-i aducea până în curtea instituţiei de învăţământ. Şi se întorcea cu acelaşi vehicul. Mai mult, băiatul nu părăsea curtea şcolii în timpul recreaţiilor.

Din cine ştie ce motive, băiatul nu rămânea niciodată singur, stătea tot timpul printre colegii săi. Nu ieşea din curte nici măcar ca să-şi cumpere dulciuri, gumă de mestecat sau răcoritoare, cum făceau alţi băieţi de vârsta lui.

În schimb, în zilele de sărbătoare, când nu venea la şcoală, era întotdeauna singur. Se părea că părinţii lui aveau nişte slujbe bizare, în alte părţi ale lumii – sau lucrau conform unui program aparte, pentru că Dany nu-i văzu niciodată.

Băiatul venea de la şcoală spre seară – fusese înscris la cursuri cu program prelungit, rămânea printre profesori până târziu, îşi făcea sub supravegherea acestora lecţiile pentru a doua zi, se juca un pic prin curtea îngrădită cu plasă de sârmă, apoi, când soarele începea să dea semne de oboseală, urca în autobuz, împreună cu alţi copii ai căror părinţi lucrau până se însera. Iar vehiculul îl lăsa în faţa poţii.

Băiatul se grăbea să intre în casă, fără să se uite în jur, ca şi cum strada ar fi fost plină de monştri periculoşi.

Dany rămăsese de cîteva ori peste noapte în faţa casei băiatului, într-o maşină cu numere false, ca să nu poată fi identificat, dacă, la o adică… Nu văzuse nimic deosebit. De fapt, nu văzuse nimic. Casa avea ferestrele acoperite cu jaluzele groase, ce nu permiteau să zăreşti nimic din interiorul ei. Luminile erau aprinse când se întorcea băiatul şi rămâneau aprinse până spre miezul nopţii. Nu văzuse pe altcineva intrând în locuinţă – cu excepţia unei femei – o hispanică, după înfăţişare – ce venea de două ori pe săptămână, dimineaţa, după ce băiatul pleca la şcoală. Femeia părăsea locuinţa înainte de întoarcerea băiatului. Deoarece o văzuse deseori aruncând gunoiul şi venind cu sacoşe pline de produse de curăţit, Dany deduse că era o menajeră ce se îngrijea de curăţenia casei.

În afară de ea şi de băiat, în clădire nu pătrunsese nimeni.

Mă rog, dacă nu ţineai seama de câine.

Sâmbătă şi duminică dimineaţă băiatul ieşea la plimbare. Făcea o serie de mici cumpărături de la magazinul din colţ, dar scopul principal al plimbării era plimbatul câinelui.

Îl ducea în parc, îl plimba pe străzile liniştite şi umbroase din cartier, îl plimba îndelung.

Băiatul era politicos, saluta cu respect vecinii, schimba câteva vorbe cu aceştia, dar grija sa principală era să plimbe câinele.

Câinele era o potaie ordinară, un maidanez obişnuit, care se gudura cuminte când se apropia vreun vecin, se lăsa mângâiat de băbuţe şi privea cu un dispreţ suveran căţeii scoşi la plimbare de acestea. Nu-şi pierdea cumpătul şi nu lătra agresiv nici dacă vreo pisică găsea de cuviinţă să-i taie calea.

Însă, în ciuda faptului că era un câine obişnuit – mai degrabă mărunt şi pricăjit decât fioros şi cu înfăţişare periculoasă – era întotdeauna ţinut în lesă şi purta botniţă fără încetare. Băiatul nu-i dădea nicodată voie să alerge de capul lui prin parc sau pe străzi.

Dany se întrebă, la un moment dat, dacă potaia aceea era mai periculoasă decât părea. Dacă nu cumva îl păzea pe băiat, iar acesta nu se despărţea de el tocmai ca să aibă tot timpul paznicul în apropiere. Apoi se uită mai bine la câine şi-l apucă râsul. Câinele ăla nu putea să se apere pe el însuşi, dacă-l ataca vreun dulău mai de Doamne ajută, cu atât mai puţin să-şi apere stăpânul. Potaia părea bolnavă, părea bătrână şi neputincioasă. Dacă exista vreun paznic, atunci acela era băiatul, care avea grijă ca animalul său să nu păţească nimic.

Bun… Deci se lămurise ce făcea băiatul, se lămurise că acesta era o victimă ideală şi că nu-l pândea nici o primejdie dacă îl ataca.

Urma să-l abordeze pe puşti şi să-l atragă în subsolul locuinţei sale.

Procedă ca de obicei. Metodele vechi şi verificate în practică erau cele mai bune.

Începu să-i iasă în cale băiatului, în timp ce acesta îşi plimba potaia.

Nu-i vorbi, nu se holbă la el.

Se mulţumi să treacă pe lângă puşti, fără să se grăbească.

Pentru ca băiatul să-l vadă şi să creadă că-i un locuitor al cartierului.

Nu se grăbea, nu avea de ce să se grăbească, ştia că până la urmă va avea parte de ceea ce îşi dorea, iar aşteptarea îi mărea dorinţa…

După câteva întâlniri aparent întâmplătoare, Dany găsi ocazia potrivită să intre în vorbă cu băiatul.

Copilul ţinea în mâna liberă – cea în care nu strângea lesa potăii – o revistă cu benzi desenate. Căpitanul Temerar. Dany cunoştea personajul, se uitase pe mai multe reviste cu aventuri ale acestuia, pentru că era un om serios care făcea cu seriozitate tot ce făcea, ca atare era pregătit să discute cu potenţialele victime despre subiecte ce prezentau interes pentru acestea.

– Scuză-mă, tinere, ştiu că părinţii te-au învăţat – şi bine au făcut – că nu-i bine să intri în vorbă cu necunoscuţii, dar am impresia că nu am numărul acesta din Căpitanul Temerar…

Băiatul se uită la el pe sub genele-i lungi, iar Dany simţi un fior de-a lungul şirei spinării.

Câinele se uită şi el la Dany, cu o lipsă de interes evidentă. Apoi se apucă să ude cel mai apropiat copac.

Puştiul se mulţumi să-l privească trei, patru secunde – trei, patru veacuri, avu impresia Dany – după care spuse, fără să pară prea entuziasmat:

– E numărul 73. A apărut astăzi. Domnul Stilwater mi l-a comandat acum două săptămâni. S-ar putea să mai aibă un exemplar. Îl cunoaşteţi pe domnul Stilwater?

– Nu, zise cu prefăcut regret Dany. M-am mutat în cartier acum două săptămâni, n-am învăţat încă locurile şi oamenii… Dar ţi-aş fi foarte recunoscător dacă mi-ai explica unde îşi face veacul acest domn…

Băiatul îi spuse adresa, îi dădu o serie de amănunte în legătură cu modul în care putea să ajungă la magazinul domnului Stilwater, iar Dany îi mulţumi – fără să exagereze – şi se pregăti să plece.

Pentru o primă abordare a victimei, totul mersese strună. Avea să-şi pregătească la fel de serios şi celelalte întâlniri întâmplătoare, apoi băiatul îi va pica în capcană…

Numai că în clipa în care se pregătea să-şi ia rămas bun, puştiul îl întrebă:

– Aveţi şi primele numere ale revistei?

– Evident, se grăbi să-i răspundă Dany. Sunt colecţionar serios. Am toate numerele din Căpitanul Temerar, Sandman, Omul Păianjen şi multe, multe alte reviste cu benzi desenate. Am şi exemplare în plus, pentru că am prevăzut că vor deveni preţioase şi că voi avea nevoie de ele pentru schimburi, ca să-mi completez colecţia…

Puştiul se uită din nou la el pe sub genele-i lungi, apoi întrebă, cu o expresie care sugera că nu crede în minuni, dar că ar fi încântat dacă ar avea parte de una:

– Şi aveţi cumva şi numărul 8 din Căpitanul Temerar?

Dany – care se pregătise cu seriozitate pentru discuţii de acest fel cu băieţii de zece, unsprezece ani – răspunse imediat:

– Cel cu povestea despre steaua de sticlă incasabilă?

– Da, oftă abia auzit băiatul.

– Îl am, dar, din nefericire, nu deţin nici un exemplar suplimentar. Dacă vrei să te uiţi pe revistă, nu-i nici o problemă, numai că trebuie să ceri voie părinţilor să vii la mine acasă, pentru că, mă înţelegi, e un exemplar prea valoros ca să-l împrumut…

Băiatul se uită drept în ochii lui şi-i spuse cu o sinceritate dezarmantă:

– Nu am cum să cer voie părinţilor. Şi nu trebuie să cer voie nimănui ca să fac ceea ce vreau. Dacă se poate, aş veni chiar acum ca să văd revista. Bineînţeles, dacă se poate, dacă nu deranjez prea mult…

Da, există Moş Crăciun! îşi spuse Dany, apoi se grăbi să explice, ca şi cum n-ar fi fost foarte interesat să-l aducă pe băiat în subsolul său:

– Ştii, revistele au rămas în locuinţa mea cea veche, n-am apucat să-mi mut toate lucrurile. E un drum de o jumătate de oră cu maşina…

– Nici o problemă, se grăbi să-l asigure băiatul.

– Ar trebui să trecem pe la tine acasă, să laşi câinele acolo…

Băiatul îl privi din nou în ochi şi-i spuse, cu o încredere calmă:

– Nu-l pot lăsa singur. Trebuie să meargă cu mine. Vă asigur că va fi cuminte şi că nu va face murdărie. O să rămână legat tot timpul, deci nu aveţi de ce să fiţi îngrijorat.

Dany nu fusese îngrijorat nici o clipă, dar nu se grăbi să-l contrazică pe băiat. Singura sa grijă era să nu se vadă că abia aştepta să fie împreună cu băiatul în subsolul său, chiar dacă ar fi fost de faţă şi potaia aia jigărită…

– OK, zise el. Să mergem să-mi iau maşina. Am lăsat-o în apropiere de noua mea locuinţă.

După zece minute, erau toţi trei în automobilul pe care-l folosea Dany în asemenea împrejurări – o camionetă banală, cu numere false. După încă o jumătate de oră, Dany intră în garaj, iar uşa se închise în urma lor. Nimeni nu putea să vadă din stradă că adusese pe cineva în clădirea ce-i folosea, din când în când, drept lăcaş de desătare.

Opri motorul şi coborî. Băiatul coborî şi el, iar câinele îl urmă fără nici un chef. Era o potaie leneşă şi fără pic de energie, îşi spuse Dany. Probabil că era foarte bătrână şi foarte bolnavă.

Garajul era destul de gol, pentru că fusese construit să încapă în el vreo trei automobile mari, iar camioneta cu care veniseră se lăfăia în spaţiul acela inutil de larg.

Dany se îndreptă spre o uşă, făcându-i semn băiatului să-l urmeze.

Se grăbea, devenise nerăbdător, pentru că ştia că peste câteva minute necesitatea sa avea să fie satisfăcută.

Nu era însă cazul să renunţe la precauţii, aşa că-i aruncă peste umăr băiatului, care rămăsese lângă maşină:

– Scuză-mă că o iau înainte, aici e un balamuc întreg, îţi dai seama că n-a mai făcut nimeni ordine de când m-am mutat… Lăzile în care sunt revistele se găsesc la subsol, o găsim imediat pe cea care nu interesează…

Descuie uşa şi coborî treptele, simţind că i se înmoaie picioarele, că-l cuprinde un soi de ameţeală, ca întotdeauna în asemenea situaţii…

În partea de lângă uşă, subsolul arăta ca orice subsol: o canapea veche, stricată, şi nişte rafturi din lemn, goale… Dar dincolo de perdeaua de plastic, ce ascundea vederii partea din fund a încăperii, se aflau ustensilele ce aveau să-l facă fericit…

Băiatul coborâse şi el treptele şi se oprise la capătul acestora, privind curios încăperea.

Curios. Nu speriat, nu îngrijorat. Doar curios.

Câinele adulmecă aerul stătut din subsol şi tuşi într-un fel ciudat, de parcă ar fi râs.

Nici el nu părea speriat sau alarmat. Dimpotrivă, părea să se simtă în largul lui, pentru că se apucă să ude canapeaua.

– Lăzile cu cărţi şi reviste sunt dincolo de perdea spuse cu glas pierit Dany, care simţea (ca de obicei) că-i gata să leşine de poftă. Cred că ar fi bine să-ţi legi prietenul de canapea, pentru că sunt absolut convins că urina de câine nu va face să crească valoarea de piaţă a revistelor mele…

Băiatul rânji şi făcu un nod zdravăn, priponind potaia de canapea. Apoi zise, cu un glas ciudat:

– Să trecem la treabă…

Dany trase perdeaua de plastic, cu un gest sigur şi îndemânatic. Ameţeala dispăruse ca prin farmec. Acum, când totul depindea de îndemânarea sa, de priceperea sa de a folosi uneltele bine ascuţite şi tăioase ca nişte brice, era din nou acelaşi individ serios, care făcea totul cu seriozitate şi responsabilitate.

Băiatul tresări un pic, văzând scaunul cu cătuşe şi lanţuri, de lângă masa plină de cuţite, bisturie şi ferăstraie, dar nu încercă să fugă, nici nu începu să plângă. Părea mai degrabă dezamăgit.

– Deci, spuse el bosumflat, nu ai nici un fel de reviste…

– Nu, recunoscu Dany, rânjind cu gura până la urechi. N-am nici un fel de reviste. Dar o să ne distrăm de minune, chiar şi fără reviste.

Şi-l înhăţă pe băiat de gât, după care îl târî către scaunul ce-l aştepta. În câteva secunde, îl legă zdravăn, apoi se opri să-l admire, înainte să treacă la treabă.

Băiatul îl privi pe sub genele-i lungi şi oftă:

– Unii or să se distreze de minune, iar alţii au să se mulţumească să privească…

– Ca de obicei, spuse un glas dogit, din spatele lui Dany.

Acesta se întoarse, iute ca fulgerul, întrebându-se – într-o fracţiune de secundă – cine pătrunsese în subsolul lui şi cum reuşise acesta să deschidă uşa, care se încuia automat când era închisă. Şi se mai întrebă de ce nu-l auzise pe necunoscut coborând treptele…

Văzu, spre surprinderea sa, că în încăpere nu intrase nimeni.

În subsol erau doar ei doi şi câinele.

Numai că se întâmplase ceva cu potaia: crescuse, membrele i se lungiseră, iar labele din faţă aveau degete ca de om, însă înzestrate cu gheare lungi şi ascuţite.

Câinele îşi îndepărtase botniţa, iar în momentul în care Dany se uita la el îşi scotea zgarda, cu o îndemânare care dovedea că mai făcuse şi altădată lucrul ăsta.

Ăsta nu-i câine, îşi zise Dany, sau nu-i un câine obişnuit. Cu experimentele genetice, despre care se scrie în presă, te poţi aştepta la orice. Nu-i nimic, câine sau necâine, îl învăţ eu minte!

Şi scoase pistolul, pe care-l ţinea în buzunarul hainei, pentru orice eventualitate.

Apoi împuşcă potaia, de cinci ori.

Câinele suportă cu stoicism impactul gloanţelor, apoi comentă, cu glasu-i hămăit:

– Unii oameni sunt tâmpiţi. Degeaba se scrie în cărţi şi se arată în filme, nu pricep că cei ca mine nu pot fi ucişi decât cu gloanţe de argint…

După care se ridică pe labele din spate şi se îndreptă decis spre Dany. În timp ce acesta îşi spunea – fără să-i vină să creadă – că se părea că o încurcase, îl auzi pe băiat, care se ruga de zor:

– Vreau şi eu! M-am săturat să stau şi să privesc!

– Oi fi vrând tu, dar ca să te distrezi, trebuie să meriţi! spuse câinele, în timp ce-l înhăţa pe Dany de gât.

În privinţa asta, sunt de acord cu el, mai apucă să gândească Dany, înainte să-l copleşească durerea.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • A apărut numărul 6 al revistei Suspans « Mircea Pricăjan said:

    […] Liviu RADU — Băiatul cu câinele […]

  • oliviu craznic said:

    Suspans, intr-adevar… si o tema cum nu se poate mai potrivita! Multumim, domnule Liviu Radu!

  • Balin Feri said:

    Dacă îţi aminteşti, dragă Liviu, ţi-am spus la cenaclul de acum două luni că citindu-ţi povestirea asta ( mi-a plăcut foarte mult) mi-a venit ideea şi chiar am văzut principalele scene ale unei povestiri. Este cea publicată în revista Nautilus cu titlul „Divina Tragedie”. Iar pentru asta ţin să-ţi mulţumesc!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.