Balconul (O poveste de Crăciun)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 7 ( decembrie, 2010 )
Autor:

În familia noastră se instaurase o tradiție destul de neobișnuită legată de Crăciun și existenţa Moșului. Mai precis, apariția bradului pe balcon, brad pe care, de regulă, oamenii și-l cumpără de la magazin sau din piață, anunța în cazul nostru neîndoielnica venire a Moșului, care înainte de a ne aduce cadourile mult așteptate, își trimitea, cum s-ar zice, mesagerul ca să ne dea de știre că sosește. Nu știu cînd anume începuse această tradiție, nici cine o iniţiase şi cîte generații de copiii din familia noastră fuseseră învățate să pîndească apariția brazilor în casă – moment pe care nimeni nu reușise să-l surprindă ca atare – dar cu siguranță existența ei avea darul să sporească și mai mult farmecul Sărbătorilor. Nu numai că noi, copiii, ne simțeam deosebiți și mîndri de unicitatea noastră, dar apariția bradului, întotdeauna mare și bogat, ne determina să fim cuminți, măcar pînă la Crăciun, ca reacție la grija și promptitudinea Moșului față de noi. În plus, toate scrisorile şi poeziile pe care le scriam pentru Moșu’, le scriam cu certitudinea faptului că există și că le va citi, altfel de ce s-ar mai fi obosit să ne aducă cu douăsprezece zile înainte de Crăciun ditamai bradul mirosind a iarnă și a zăpadă, tocmai de la Polul Nord?

Problema era că în anul acela, pentru prima oară în toate lunile de decembrie pe care le așteptasem cu sufletul la gură, bradul întîrzia să apară. Nu se întîmplase nimic cu douăsprezece zile înainte de Crăciun, nu se întîmplase nimic cu zece zile înainte de Crăciun, nici cu opt, nici cu șase, nici cu patru. Mai erau doar trei zile pînă la Noaptea cu Daruri, cum o numeam noi, și bradul încă nu-și făcuse apariția. Ce se întîmplase? Care era motivul acestei întîrzieri? Pățise ceva Moșu’? Fusesem noi prea obraznici? Ne-am dus îngrijorați la părinți, sperînd ca ei să ne alunge temerile şi confuzia, însă spre surprinderea noastră, și ei erau la fel de nedumeriți. Au ținut totuși să ne precizeze că Moș Crăciun nu se explică nimănui, dar că erau încredințați că, pînă la urmă, bradul va sosi, chiar dacă lucrul acesta avea să se întîmple tocmai în preziua Crăciunului. Încrederea lor nu ne-a consolat şi nici nu ne-a redat buna dispoziție. Un brad adus în pripă, gîndeam noi, aducea după sine și cadouri făcute în pripă, cadouri pregătite la repezeală, și nicidecum alese cu grijă ca să mulțumească pe fiecare în parte. Chiar dacă bradul ar fi apărut într-un final, ne era clar că anul acela urma să avem un Crăciun nefericit.

Totuși, chiar şi aşa, am încercat să ne comportăm ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, alegînd meticulos toate globurile și decorațiunile de Crăciun, care ar fi trebuit deja să fie agățate în pom dar nu erau pentru că, din motive numai de el știute, Moșu’ continua să amîne aducerea lui, punînd la grea încercare speranţa noastră că Noaptea cu Daruri avea să fie la fel de frumoasă ca de fiecare dată. Am repetat și poeziile pe care urma să le recităm în fața lui, am desenat și colorat cu migală peisajele de iarnă cu case troienite și colindători, iar undeva pe cer, în depărtare, sania Moșului trasă de cei nouă reni ai săi, implorîndu-l în gînd să nu ne uite, ba chiar rugîndu-ne la Dumnezeu să vorbească El cu Moșu’, doar-doar l-ar convinge să nu ne ocolească.

Unii copii de la noi din clasă rîdeau cînd le spuneam povestioara cu bradul iar înainte de vacanță, rîseseră și mai mult cînd le spusesem că anul acesta Moșu’ întîrzia să-l aducă.

― Care Moș? pufneau ei cu dispreț. Nu există niciun Moș, darămite unul care să mai aducă și bradul. „Cadourile ni le dau părinții”, spuneau ei, cu siguranța de sine a unor adulți, „iar brazii tot ei îi cumpără”.

Sigur, văzusem și noi brazi de vînzare, dar aceia erau pentru oamenii care nu primeau bradul de la Moș. În mintea noastră exista clar această distincție. Existau brazi de la magazin, și brazi de la Moș. Cei de la Moș erau întotdeauna mai înalți, mai bogați, mai rezistenți, pentru că proveneau direct din rezerva sa specială. Cît despre cei artificiali, aceia nu se inventaseră încă.

Îi deplîngeam profund pe copiii care nu credeau în existența Moșului. Era evident că, din diverse motive, Moș Crăciun îi ocolise și atunci, părinții lor, ca să-i consoleze, se substituiseră acestuia, păcălindu-și odraslele că el nu există. Totuşi, motivul pentru care un Moș atît de bun și de darnic care pe noi, și pe alții ca noi, nu ne ocolise niciodată, evita să treacă pe la casele altora, era un mister pe care nu ni-l puteam explica. Eu îl întîlnisem de două ori pînă atunci. De fiecare dată era îmbrăcat în roșu, avea barbă albă care se asorta cu blănița de la reverele și de la mînecile hainei, și ochelari aurii ale căror rame străluceau la fel de intens precum catarama curelei ce-l încingea la mijloc, iar în picioare purta nişte cizme negre, înalte şi întotdeauna impecabil lustruite. O dată îl văzusem ieșind din apartamentul prietenului meu, Florin, altădată pur și simplu mă pomenisem cu el la mine în cameră, lucru care îmi întărise convingerea că pur și simplu se putea teleporta oriunde în lume ar fi dorit să ajungă. Și atunci, de ce ocolea anumite case? Și mai ales de ce alesese ca în anul acela să nu ne trimită bradul din timp, cum făcuse în toți ceilalți ani?

Zilele trecură anevoios, ca și cum timpul însuși s-ar fi împotmolit în zăpezile care nu întîrziaseră să apară de cum noiembrie se prefăcuse în decembrie. Apoi, fără ca noi să putem face nimic ca să împiedicăm asta, veni și ziua de douăzeci și patru, iar balconul continua să arate la fel de pustiu și de trist ca sufletele noastre. Pînă și părinții erau de-acum îngrijorați, chiar abătuți, în pofida faptului că, dacă-i întrebai, continuau să ne spună că pînă la urmă Moșu’ are să ne aducă și bradul, și cadourile de sub el. Ca să ne mai distragă atenția, bunicul ne-a luat la săniuș, pe mine și pe sora mea, unde, dacă n-am uitat de absența bradului din balcon, cel puțin nu mai puteam să megem din cinci în cinci minute să vedem dacă n-a apărut. În plus, faptul că nu mai eram acasă însemna că la întoarcere, cel puțin teoretic, am fi putut avea surpriza să constatăm că, în absența nostră, Moșul coborîse pentru o clipă în balconul nostru ca să ne lase bradul, un brad falnic și greu, mirosind a iarnă și a pădure, pe care tata avea să-l fixeze bine pe suport, pentru ca apoi să vină rîndul nostru să-l împodobim cu fast şi migală în cinstea Crăciunului, a Moșului și a tuturor darurilor pe care aveam să le primim de la el.

Însă cînd ne-am întors de la derdeluș, obosiți și înfrigurați, de la zăpadă și ger dar mai ales din cauza nerăbdării și speranței că la înapoiere îl vom găsi așteptîndu-ne cuminte să-l împodobim, bradul tot nu apăruse. Drept pentru care ne-am dus, dezamăgiți, la culcare. Nu era foarte tîrziu, și eram convins că mă voi trezi la un moment dat pentru a mai verifica o ultimă oară balconul, dar am dormit neîntors pînă a doua zi dimineață. Cînd m-am trezit, ceasul din cameră arăta ora zece. M-am ridicat din pat, cu o  senzaţie vagă de fericire. Numai în pijama, am deschis ușa de la cameră și, desculț, m-am îndreptat direct spre balcon. Nu se vedea nimic. M-am apropiat și mai mult, cu gîndul că ar putea fi căzut, întins pe pardoseală. Nu era. Am deschis ușa, ca să mă asigur pînă la capăt. Nimic. Apoi, tocmai cînd mă pregăteam să intru înapoi în cameră, mi s-a părut că prin geamul înghețat  întrezăresc pe cineva afară, un om  care-mi făcea din mînă.  Am deschis fereastra și, într-adevăr, la vreo cîțiva metri de mine, un bărbat a cărui faţă m-a surprins prin familiaritatea ei, cu toate că nu-mi aminteam  s-o fi văzut vreodată, se uita la mine cu o privire pe jumătate amuzată, pe jumătate tristă. Era tînăr, îmbrăcat în niște haine care, fără să mă fi priceput, păreau demodate și cam subțiri pentru luna decembrie. Cine sunteți? l-am întrebat. El s-a uitat la mine preţ de cîteva secunde pentru ca apoi, ca și cum n-ar mai fi vrut să continue o conversație prea lungă, mi-a spus, O să treacă, pînă la urmă o să treacă. După care, îmi întoarse spatele și se îndepărtă, parcă dintr-odată grăbit, fără să se sinchisească să se mai uite înapoi. Am închis geamul, destul de bulversat,  după care am ieșit din balcon. Oare unde o fi de fapt toată lumea? m-am întrebat, gîndindu-mă că poate stătuse ceasul și în realitate era mult mai devreme şi nimeni din casă nu se trezise. Și ce anume urma să se întîmple ca apoi să treacă? Dar chiar atunci, mi-am auzit numele strigat, o dată, de două ori, Mihnea, Mihnea, suntem în sufragerie, vino încoace, așa că m-am îndreptat într-acolo.

Cînd am deschis uşa, așezați în genunchi în jurul unui brad imens, deja împodobit, plin de luminițe, globuri și decorațiuni de lemn, pe care le vedeam atunci pentru prima oară, erau sora mea, mama, tata și bunicii. Toți emoționați, cu fețele îmbujorate, gîngurind ca niște copii, și uitîndu-se la un brad mai frumos ca oricând, și parcă nevenindu-le să creadă. „Dimineață cînd m-am trezit era aici, așa cum îl vezi,” îmi spuse tata, luîndu-mă în brațe. „Sincer nu credeam c-are să mai vină”, adăugă sora mea, care avea lacrimi de bucurie în ochi. „Și uite ce-am primit!” mai spuse ea, îndreptîndu-mi atenția spre doi pisici mici, alb cu negru, care se jucau în liniște undeva în spatele bradului și pe care, copleșit de emoție cum eram, n-apucasem să-i observ. „Unu’ pentru fiecare”, spuse ea rîzînd, „un băiat și-o fetiță, fetiţa-i a mea, o cheamă Matilda, pe-al tău îl cheamă Șah, așa scrie pe fundițele lor”. „Și mai sînt o mulțime de alte cadouri”, o auzii și pe mama, „dar cred că cel mai frumos cadou e chiar bradul”.

Emoționat și bulversat de vederea bradului, doar mai tîrziu mi-am amintit visul pe care-l avusesem în noaptea aceea. Se făcea că plecasem la săniuș cu bunicul, la fel ca în ziua precedentă. Doar că bunicul din vis era celălalt bunic, care în realitate nu mai trăia, dar în vis lucrul acesta nu părea deloc straniu. Sania înainta ușor prin zăpada afînată, iar de o parte și de alta a drumului nu se vedeau decît nămeții de un alb murdar unde se adunase zăpada pentru a face loc cărării. Drumul, oricum destul de lung, părea acum că nu se mai termină și la un moment dat mi-am dat seama că nu mai eram în oraș, ci intraserăm într-o pădure. „Bunicu’, mai avem mult? Cînd ajungem?” l-am întrebat eu, puţin neliniştit, dar el nu mi-a răspuns. Îmi înghețaseră picioarele și mă cam plictisisem să stau nemișcat pe sanie, și atunci mi-am amintit că vara, cînd mergeam cu mașina, deschideam geamul și mă uitam în jos la roțile care făceau asfaltul să semene cu o bandă rulantă și senzația de viteză îmi dădea un sentiment straniu de frică și încîntare care făcea orele să treacă mai repede. Așa că am început să mă uit în jos, la șinele saniei despicînd micul strat de zăpadă în care se scufundau, dar senzația nu era aceeași. Totuși, albul zăpezii, privit în continuu, trebuie să-mi fi luat gîndul de la drum, pentru că nu țin minte cînd s-a oprit sania și nici nu-mi amintesc cînd bunicul s-a făcut nevăzut, pentru că atunci cînd m-a luat de mînă ca să mă ridice de pe sanie, în faţa mea stătea chiar Moșul, îmbrăcat, ca de obicei, în hainele lui roșii cu guler și manșete albe. „Bine ai venit”, îmi spuse el în vis, „bunica te-aşteaptă”, ceea ce nu avea sens atîta timp cît bunica nu locuise niciodată într-o pădure. Și unde eram, de fapt? „Hai, intră, nu-ți fie frică”, mă încurajă el, blînd, și-mi arătă o casă micuță, de țară, pe care n-o remarcasem pînă atunci în pofida luminițelor multicolore care pîlpîiau la ferestre, dar și pe cerdac, exact ca-n desenele pe care i le făceam Moșului. Așa că am intrat, și înăuntru, așezată într-un fotoliu cu spătar înalt, era chiar bunica, care nici ea nu mai trăia în realitate, doar că acolo era cît se poate de vie. În poală ținea un pulovăr pe care îl împletea pentru mine și care era aproape  gata. „Ți-am pregătit o cană mare cu suc de mere, așa cum îți place ție, și să vezi ce prăjitură bună am făcut”, îmi spuse ea, și-mi zîmbi drăgăstos. Un foc moale ardea în sobă, iar aerul mirosea familiar, aşa că m-am așezat în celălalt fotoliu, al bunicului, încă nedumerit dar confortabil, bucuros că era cald și că aveam să fiu alintat. „A durat ceva mai mult anul acesta”, am auzit glasul bunicii. „Au fost alte lucruri de care a trebuit să ne îngrijim.” M-am uitat la ea fără să înțeleg la ce se referea, dar cumva nici dornic să aflu, iar ea, văzînd că nu întreb nimic, mi-a întins cana cu suc și o farfurioară cu prăjituri pe care nu mi-aminteam să le fi mîncat, de fapt nu-mi aminteam nimic după  asta, în afară de faptul că, la un moment dat,  am văzut figura bunicului aplecată asupra mea. „Bradul e gata, e timpul să ne-ntoarcem,” îmi spuse el, zgîlțîindu-mă ușor, ca și cum aș fi adormit, după care m-am trezit la mine în cameră ştiind, dar fără să-mi dau seama că ştiu, că vom avea un Crăciun fericit.

N-am înțeles pe moment semnificația visului și poate de aceea nici nu i-am dat prea mare importanță. La cîteva luni după Crăciun, mama s-a îmbolnăvit și pînă la următorul Crăciun era deja moartă. Bradul a continuat să sosească, an după an, în balcon, de cele mai multe ori la timp, iar uneori cu întîrziere, dar de fiecare dată reușind să ne aducă bucurie. Eu am crescut și am înțeles de ce pe unii îi ocolește Moșul.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.