Balul egiptean

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 20 ( ianuarie, 2012 )
Autor:

Au păşit în sala de bal cu acea atitudine calmă, graţioasă,relaxată, de parcă lumea era a lor. Şi-au dat seama dintr-o privire că erau cei mai frumoşi oameni de-acolo. Marea sală de bal din Hotelul-Ateneu gemea de lume de toate culorile şi formele având însă în comun cele mai bune haine de gală. Pe invitaţie scria limpede,cu litere aurii pe fond negru, că ţinuta la patru ace era obligatorie. Iar ei doi nu făceau excepţie.

Caravadjo era un bărbat a cărui mamă probabil că avusese o aventură cu un zeu de născuse asemenea prunc de lumină şi farmec. Înaintarea în vârstă nu făcuse decât să-l desăvârşească; se maturase aidoma unui vin rar: la cinci ani era de cinci ori mai frumos decât la un an şi încă nu-şi încetase evoluţia. Prezenţa lui putea fi intoxicantă, prea multă frumuseţe strânsă într-un singur corp. Caravadjo zâmbea şi inimile celor din jur îşi răreau bătăile, copleşite. În acea seară purta unul dintre costumele sale elegante, negru profund peste o cămaşă albă de mătase, vestă culoarea lavandei şi o cravată asortată.

Ea era întru totul pandantul lui: părul îi curgea liber, în valuri de aur alb, mângâindu-i spatele. Ace de păr de diamant ţineau câteva bucle rebele în loc. Rochia ei,acelaşi negru profund, din mătase şi catifea cu bogate ornamente de dantelă la poale şi în jurul mânecilor, acoperea pielea de un alb ce întuneca aripile îngerilor.

Era primul lor eveniment împreună în societate. Societatea Zoaharei în ţara ei. O vreme nu vorbiră cu nimeni, nu salutară pe nimeni. Doar ei doi, gravitând unul în jurul celuilalt, privind în jur, cântărind, judecând.

— Cum se face că sunt atâţia bărbaţi frumoşi aici? întrebă el.

— Dar niciunul nu se compară cu tine! zâmbi Zoahara.

— Da, ştiu, evident. zâmbi şi Caravadjo, jumătate în glumă jumătate serios.

Toată viaţa i se repetase cât era de frumos, iar în prezenţa ei mai avea şi înfoierea de păun tipică bărbaţilor mândri.

— Ce te surprinde aşa?

— Credeam că e mai uşor să găseşti femei frumoase şi totuşi… aici nu văd niciuna.

Zoahara îi aruncă o privire stranie.

— În afară de tine, bineînţeles! se grăbi el să spună privind-o în ochi.

— Evident. replică Zoahara. Uită-te mai bine, chiar nu e nici măcar una?

Caravadjo scrută sala separând costumele, stofele scumpe, bijuteriile, de frumuseţea naturală. Oarecum frustrat, dădu din cap:

— Nimic! Cum se poate?! Şi totuşi sunt atât de mulţi bărbaţi…

— Nu-ţi mai bate capul, frumosul meu. Ce contează? Tu, doar tu, eşti cel mai superb exemplar de-aici.

Curând, Zoahara se duse să vorbească cu un cunoscut şi îl lăsă singur.

— Doamnelor, îmi permiteţi? întrebă el apropiindu-se de o masă unde se adunaseră trei dintre cele mai urâte femei pe care le văzuse vreodată; părea o convenţie a harpiilor sau a vrăjitoarelor din Lear. Sau ăla era Macbeth? Se pierdu o clipă în gânduri shakespeariene, suficient pentru ca hidoşeniile să chicotească drăceşte şi să-şi dea coate.

— Aaa, mă scuzaţi, îngâimă el, simţind că se face bucăţele sub privirile lor scrutătoare de mortăciuni în descompunere. Sunt nou aici…

Arătările chicotiră şi mai tare.

— Drăguţule, nu nouă trebuie să ne spui asta! Eşti atât de nou încât mai miroşi încă a cinci feluri diferite de sânge!

— Poftim?! Caravadjo tresări.

— Uitaţi-vă la el, habar n-are! O, Zoahara chiar că s-a dat peste cap pentru tine!

— Păi…, nu cred că înţeleg.

— Ce contează, drăguţule? Eşti atât de frumuşel încât asta ar trebuie să fie cea mai mică dintre problemele tale!

Caravadjo vru să mai întrebe ceva, însă Zoahara se întorcea, aşa că cele trei urâţenii se grăbiră să se topească în mulţime.

Prinţesa lui de alabastru păşea încet, felin, şi era atât de albă încât tăia culorile din jur în felii. Ca o rază ascuţită de lumină părea să treacă prin vitralii, spărgându-le desenele, definită de rochia neagră precum sticla de marginile de plumb. Caravadjo era vrăjit. Cuvintele celor trei femei se topiră din mintea lui ca şi cum n-ar fi fost.

O dezgropase din inima deşertului, acolo unde nu există decât pustietate. Ea dormea sub dune, prinţesa fermecată cu pielea de alabastru, curăţită de orice culoare de vânturile ce înnebunesc nisipurile.

O strigase pe nume şi ea se trezise: Zoahara! Fir cu fir, nisipul se destrămase, afundându-se în pământul magic din care se hrănea, şi pe aripi de cutremur, Zoahara păşise înapoi în lume. Rămăsese fermecat de ochii ei din care se risipise întunericul, lăsând doar lumina cea mai pură, strălucirea diamantului. Întinsese mâna şi Zoahara i-o prinsese, ridicându-se, zâmbindu-i, frumoasă şi fragilă. Dar era doar o aparenţă; alabastrul moale din care fusese dăltuită căpătase duritatea marmurii. Piatră,putere,podoabă.

Îi scutură nisipul din păr şi acesta se risipi în particule de aur, învăluind-o într-o aureolă strălucitoare. Buzele ei îi atinseră palma şi un fior îl străbătu din cap până-n picioare, speriindu-l. Dar ea zâmbi şi el uită. Era frumoasă, nespus de frumoasă, potrivită pentru el, alungându-i chinul singurătăţii. Ea nu avea să fugă pentru că nu o speria perfecţiunea trupului, pentru că nu avea să se simtă inferioară, geloasă, frustrată. Zoahara era o splendidă minune şi chiar dacă ochii ei lipsiţi de iris îl înspăimântau uneori, o urmă, căci pe ea o căutase.

Străbătură cu tălpile goale focul deşertului ziua şi gheaţa sa noaptea.

Când o întrebase de când dormea acolo, Zoahara zâmbise alb.

— De pe vremea când Sekhmet, zeiţa-leoaică, era încă o pisică.

Habar n-avea cine era Sekhmet şi ce vroia să însemne asta, dar părea ceva ce se întâmplase tare de demult.

Călătoriră mai departe, un cuplu atât de potrivit încât nici nu era nevoie să se poarte afectuos unul cu celălalt, să risipească acele nenumărate gesturi tipice îndrăgostiţilor pentru a fi identificaţi ca atare. Păşeau într-o încăpere, străbăteau străzile şi erau vizibil învăluiţi de acelaşi halou. Jumătatea lui albă prin venele căreia curgea magie neagră…

— O, uite!

Caravadjo urmări privirile Zoaharei şi ale tuturor celorlalţi spre partea din faţă a sălii, acolo unde se ridicase un fel de scenă. Pe ea apăruse o persoană – nu-şi putea da seama dacă era bărbat sau femeie pentru că era înveştmântată din cap până-n picioare într-o robă lungă, roşie cu auriu, purta mănuşi negre peste care avea inele de aur încrustate cu rubine şi o mască înfiorătoare, cum nu mai văzuse decât pe mumiile faraonilor de la British Museum.

Mulţimea murmura un singur cuvânt, un nume scandat în adoraţie şi extaz:

— Ramses hem!

— Ramses?!şopti Caravadjo către Zoahara.

Cu sclipiri diamantine în ochi,fără să se uite la el, aceasta zise:

— Ramses hem, Per-aa!

— Adică?

— Maiestatea sa,Ramses. Per-aa – faraonul.

Zoahara rostise cuvintele cu veneraţie.

— Faraonul. repetă Caravadjo prosteşte.

— Cel care ne guvernează vieţile şi morţile,încarnarea lui Horus,moştenitorul lui Osiris.

Întreaga sală îşi plecase capetele, aşa că îi imită, privind totuşi în jur ca să vadă ce se petrece. Faraonul îşi ridicase mâinile înmănuşate în semn de binecuvântare. Inelele sale aruncau flăcări de sânge amestecat cu aur. Apoi, fără ca vreun cuvânt să fie rostit, se îndreptară toţi ca unul.

Ramses se aşezase pe jilţul pregătit pentru el – un scaun masiv din lemn aurit, între picioarele căruia o placă sculptată în basorelief ilustra un fel de barcă cu un soare în centru, încadrat de două figuri înaripate. Şezutul era împletit din fire aurite prinse într-un cadru, iar pe spătar era desenată o scenă cu doi faraoni aşezaţi spate în spate cu slujitoare la picioarele lor. Flori de lotus se împleteau cu hieroglife printre care fuseseră încastrate bucăţi de lapis-lazuli şi ametist. Sub braţele tronului erau două capete de femei egiptene, de asemenea suflate cu aur dar cu ochi şi sprâncene din obsidian.

Îşi aminti că auzise cândva că aurul era sfânt penru egipteni, ceva în legătura cu soarele pe care îl venerau, însă întreaga scenă era atât de strălucitoare încât Caravadjo privi năucit în altă parte.

Cei din încăpere tăceau în continuare privind la Ramses, cu răsuflarea tăiată. Apoi Caravadjo realiză că nu aşteptau – ascultau. Dinspre oribila mască mortuară a faraonului nu se auzea niciun sunet, însă din felul în care unii dădeau din cap a aprobare iar cele mai multe femei oftau, vizibil tulburate,era probabil ca urechile sale să fi fost parţial surde. De-abia când identifică alţi câţiva bărbaţi care arătau la fel de jenaţi ca şi el, se mai linişti. Nu era singur. Dar sentimentul că prinţesei sale puţin îi pasă de el îi strepezi dinţii de parcă cineva ar fi zgâriat o tablă cu unghii de metal.

— Zoa…vru să spună, dar ea îi făcu semn să tacă ducându-şi un deget de alabastru la buzele stacojii.

— Începe, priveşte.

Hhharşt,se auziră unghiile coborând pe tablă.

În aceeaşi tăcere asurzitoare, pe scenă fură aduse şapte sicrie uriaşe. Care naiba era cuvântul pe care îl foloseau istoricii pentru acele coşciuge cu formă umană? Sarcofag,da, asta erau, sarcofage. Toate uriaşe, cât pentru nişte oameni cu adevărat mari, aurite şi pline de desene şi modele: scarabei, succesiuni de triunghiuri şi linii, unele încrustate cu pietre, unele cu aripi de-o parte şi de alta a trunchiului, dar toate având braţele mortului sculptate în încrucişarea lor pe piept şi capul împodobit în stil egiptean: plete negre, ceva ca o coroană cu un şarpe în mijloc, buze înţepenite într-un surâs blând şi dungi groase de negru în jurul ochilor de piatră care nu păreau niciodată îndeajuns de ficşi pentru a te simţi în largul tău privindu-i.

— Ce-i cu astea? şopti el aplecându-se către urechea Zoaharei.

— Ar fi trebuit să fie paisprezece – după numărul bucăţilor în care a fost tăiat marele Osiris, dar îi avem pe ceilalţi şapte.

Răspunsul venise de la o femeie care stătea lângă el, îmbrăcată simplu în negru, cu o floare roşie prinsă pe rever.

— Ceilalţi…?

„O bucată, două bucăţi, celelalte bucăţi.” trecu prin mintea lui Caravadjo, dar nu o corectă pentru că fusese drăguţă, băgându-l în seamă atunci când Zoahara îl ignora cu desăvârşire.

— Inima,stomacul,plămânul,splina,ficatul şi unu,doi rinichi. continuă femeia cu floarea. Şapte. Să nu-i asculţi pe cei care zic că e vorba de scorpionii care au însoţit-o pe Isis.

— Sigur că nu. încuviinţă Caravadjo fără să aibă cea mai mică idee despre ce era vorba sau de ce acei bizari adoratori ai egiptenilor ignorau faptul că omul normal avea doi plămâni.

Între timp, pe scenă se urcaseră şapte bărbaţi, care priveau confuzi către public. „Ceilalţi.” gândi Caravadjo.

Un al optulea bărbat, mult mai în vârstă decât ceilalţi, cu păr alb care îi îmbrăţişa laturile capului precum o coroană de lauri şi îmbrăcat într-un foarte elegant costum negru cu o cravată de un verde vesel, culoarea plantei de papirus, părea să prezideze adunarea. Ramses înţepenise în tronul său, mişcându-şi foarte încet chipul acoperit de mască pentru a privi la cele ce se întâmplau în jur. Şi probabil în onoarea sa.

Caravadjo observă că fiecare dintre bărbaţi stătea în dreptul unui sarcofag. Capacele acestora fuseseră între timp înlăturate şi sprijinite de perete. Interiorul se căsca gol şi negru, aşteptând.

Absorbit de gânduri şi de întreaga atmosferă deconcertantă, reuşi să nu fie atent la primele propoziţii pe care le rostise acel maestru de ceremonii. Se dezmetici când sala aplaudă.

— Doamnelor, sunteţi gata?

Chiote şi râsete presărară bătăile din palme. Bătrânul domn luă din mâinile faraonului şapte bastoane carmin, care se prelungeau în partea de jos cu lama unui cuţit, în timp ce către capăt, aproape de buclă, se vedea o aripă şi o pisică mergând vertical.

— Mafdet, zeiţa judecăţii. Prin bunăvoinţa lui Ramses hem. femeia cu floarea îi sufla din nou explicaţii în timp ce aplauda şi ea cu entuziasm. Pentru că orice păcătos descoperit trebuie pedepsit, nu-i aşa?

Caravadjo se întoarse mai mult către ea. Buzele femeii desenaseră un zâmbet crud.

— Bărbaţii aceia…?

— Îţi vine să crezi? Sunt salvaţi de noi, curăţaţi – pentru că multe rele sălăşluiesc în alcătuirea trupului!, în fine, li se ridică vălul de pe ochi şi ei ce fac? merg înapoi în greşeală! Păcătuiesc împotriva noastră şi a puterilor! Dar viaţa poate fi luată înapoi la fel de uşor cum a fost dată.

— Păi, presupun că da…bâigui Caravadjo.

Probabil că maestrul de ceremonii spusese ceva pentru că o pădure de mâini de femei se ridicaseră: toate nespus de frumoase, fiecare dintre ele putând să înlocuiască pierdutele braţe ale lui Venus din Milo. Şi totuşi, gândi Caravadjo, n-ar fi reuşit să găsească nici măcar un chip care să se asorteze cu acele bucăţi de trup. Se uită către scenă când văzu ceva venind în aer spre el. Dădu să se ferească dar nu fu nevoie; femeia cu floarea prinsese unul dintre bastoanele-cuţit ţinându-l triumfătoare.

— Sper să nu te văd acolo data viitoare, drăguţule. şuieră ea ca un vânt otrăvit în timp ce îşi croia loc prin mulţime.

Celelalte şase bastoane cu pisică şi aripă spintecau şi ele cărare, îndreptându-se către punctul de atracţie al încăperii. În tot acel timp, Zoahara privise fascinată, împietrită, şi doar expresia de fericire totală de pe chipul ei arăta că nu e doar o statuie de alabastru într-o mare de femei.

Dintr-o dată scena devenise neîncăpătoare. Tronul lui Ramses,bătrânul cu coroana de lauri albi, cele şapte sarcofage deschise, cei şapte bărbaţi „vinovaţi” şi cele şapte femei cu şapte bastoane cu potenţial ucigaş. Simbolistica repetării numărului îl făcu să se gândească la un basm care a luat-o razna.

— Onoraţi oaspeţi, sunteţi aici în faţa lui hem Ramses in corpore şi a zeiţei Mafdet in spiritu, pentru a vedea împlinirea judecăţii celor care, prin faptele lor nesăbuite, au încălcat orânduirea doamnei noastre Isis, marea vrăjitoare, păstrătoare a armoniei casnice.

Sala fu străbătută de rumoarea indignării, ceea ce lui Caravadjo i se păru ridicol din moment ce era doar un spectacol.

Cele şapte femei îşi ridicară bastoanele arătând către bărbaţii puşi la zid.

Maestrul de ceremonii vorbi către public:

— Cartea Morţilor spune:

— „Vezi această inimă a mea, plânge în faţa lui Osiris şi imploră milă!” rostiră cei şapte acuzaţi, dovedind că îşi cunoşteau rolul în piesă.

— Cartea Morţilor spune:

— „O, inimă a mea, să nu mărturiseşti împotriva mea…să nu te dezici de mine înaintea judecătorului divin!”; de această dată cei din sală rostiseră într-o suflare replica.

— Cartea Morţilor spune:

— „O, inimă care ai fost a mea, dă-mi voie să nu mi se greşească în faţa lui Osiris!” spuseră şi femeile acuzatoare.

— Cartea Morţilor spune: „Acum lăsa-ţi-i să sălăşluiască laolaltă cu sufletele în Aalu.”

La acel îndemn regizoral al bătrânului, femeile răsuciră bastoanele pentru a avea cuţitul înainte şi se apropiară de bărbaţi. Doar n-aveau de gând să… Când distanţa se redusese îndeajuns, cele şapte atinseră rând pe rând cele şapte organe vitale cu vârful ascuţit. Apoi bastoanele fură lăsate pe podea. Caravadjo răsuflă uşurat, deşi nici nu realizase că îşi ţinuse respiraţia. Mulţimea rămăsese tăcută; încă nu se terminase.

Cu mişcări lente, reprezentantele judecăţii lui Mafdet se apropiară din nou, iar ochii acelor „condamnaţi” păreau să se mărească de groază cu fiecare centimetru străbătut. Ce naiba, doar e teatru!gândi Caravadjo uşor dispreţuitor.

Apoi, în timp ce sala încetase să mai freamăte, se întâmplă ceva care îl făcu să se cutremure.

Acuzatoarele îi sărutară pe cei şapte care aşteptau ca hipnotizaţi. Un sărut lung şi nemişcat, buze lacome strivind buze speriate…prin care viaţa bărbaţilor păru să se scurgă. Pielea li se subţie, slăbiră, oasele devenind hidos de vizibile, ochii le căzură în adâncul orbitelor, părul se împuţină şi dispăru dând la iveală scalpuri maronii, secundă cu secundă, condamnaţii se scofâlciră până când şapte femei radioase se desprinseră de şapte mumii. Acestea căzură la pământ, saci de oase bătrâne.

Mulţimea izbucni într-un urlet de satisfacţie delirantă. Ropotele de aplauze făcură candelabrele să se clatine şi paharele să zornăie pe tăvi.

În timp ce femeile coborau înapoi printre ceilalţi, cadavrele de pe scenă fură adunate de câţiva oameni din personal şi aşezate în sarcofage. Capacele decorate cu ochi curioşi se închiseră deasupra lor, şi fură purtate afară din sală.

— Dumnezeule! Ce-a fost asta?! o întrebă Caravadjo pe Zoahara, trezită din reveria de până atunci.

— Judecata lui Mafdet, iubitule. Şi acum că s-a terminat cu asta, poate începe adevăratul mister.

— Ce mister?!vocea lui era uşor isterică.

— Acestea sunt misterele lui Ra, e o noapte specială.  Ai să vezi, are să-ţi placă.

— Zoahara, nu ştiu ce faceţi voi aici, dar…

— Noi? Dar tu eşti de-acum unul dintre „noi”, iubitul meu. Cât de curând te vom absorbi cu totul. îi zâmbi seducător. Nu te mai opune. Bucură-te de ce-i în jur. Noaptea asta n-are să se mai repete câteva sute de ani!

— Bine, dar…bărbaţii aceia…!

— Au greşit în faţa lui Isis. N-ai de ce să te îngrijorezi, frumosul meu. Tu eşti menit pentru onoruri mult mai înalte.

Nu mai apucă să o întrebe la ce fel de onoruri se referea şi de ce trebuia să fie menit pentru ceva atâta timp cât tot ceea ce-şi dorea era să fie în preajma ei. Următorul mister începu. Trecură ore, câte – n-ar fi putut spune. Şampania şi băuturile scumpe de tot felul curseseră în valuri întreaga noapte. La fel şi ciudatele manifestări de pe scenă care acaparau atenţia publicului. Acesta se manifesta sonor, cerând mai mult, la fiecare nou truc de fum şi oglinzi. Mintea profund umană a lui Caravadjo refuza să accepte că lucrurile care se petrecuseră până atunci erau de-a-devăratelea. Culoare după culoare, ceremonii de neînţeles pentru el se desfăşurară pe scenă, unele oribile, altele uimitoare prin nepotrivirea cu secolul, cu realitatea, cu tot ceea ce ştiuse până atunci – sărbători de sânge şi slavă, de carne sfâşiată, de bucurie a durerii. Văzu cum cadavrele erau trase jos de pe scenă, lividitatea morţii intrându-le în piele prin rănile felurite ce le brăzdau trupurile. Văzu o mumificare făcută unui om care era încă viu atunci când îl aşezaseră pe masă; văzu cum i se scot organele vitale şi un soi de preot în robă albă le aşează pe fiecare în vase canopice. Asistă la decapitări în uralele sălii iar când un cap se rostogoli de pe scenă până aproape de picioarele sale, ţâşni din încăpere vomitând în dosul uşilor de la intrare până rămase fără suflu. De-abia atunci realiză că totul fusese adevărat.

Zoahara, liniştită, îi curăţă petele de pe pantofi şi îi aduse o băutură tulbure pe care îl forţă să o înghită. Răul îi dispăru ca prin minune.

— Nu putem să te lăsăm să te pierzi cu firea pentru nimica toată, nu-i aşa, frumosul meu?

Se simţise apoi ciudat de liniştit, anesteziat parcă. Nimic din ce vedea nu-l mai suprindea cu adevărat deşi mintea îi făcea triple salkow-uri de groază.

La întoarcerea în sală văzu cum, pe trupurile decapitate şi sprijinite fiecare de un sarcofag nou-nouţ, oameni în robe albe înfigeau capete gigantice de animale: un şacal, ceva care arăta ca un  uliu, apoi o altă pasăre cu cioc foarte lung şi curbat, o pisică şi un crocodil. Toate purtând pletele tipice egiptenilor din cărţile de istorie şi ciudatele lor podoabe, toate făcute pentru a se potrivi pe un gât de om. Mort.

Cei adunaţi acolo păreau să fi uitat de Ramses hem, care rămânea impasibil în jilţul său de lemn aurit, însă faraonul nu uitase de ei: ochii măştii ţineau sala sub observaţie iar de câteva ori Caravadjo avu impresia că se uită chiar la el. Îşi schimbă poziţia în jurul mesei înalte încercând să nu-l ofenseze – asta dacă Ramses chiar îl privea şi nu era o festă jucată de imaginaţia lui copleşită de nebunia serii – dar nu scăpă de senzaţia că e privit. De câte ori vroia să vorbească cu Zoahara, aceasta îi răspundea laconic, mult prea prinsă în savurarea distracţiei.

Un singur incident o scoase din reverie. Atunci când o femeie venise la masa lor şi începuse să turuie de parcă i-ar fi cunoscut dintotdeauna. Zoahara răspundea politicos, însă era vizibil enervată. Iar Caravadjo nu putea să nu se simtă stânjenit de privirile pofticioase pe care i le arunca individa fără nicio sfială.

— Oare unde se fumează aici? o întrebă Zoahara distrăgându-i preţ de câteva secunde atenţia de la el.

— Nu ştiu, probabil pe undeva pe-afară. Sau în holul Ateneului. dădu femeia din mână ca orice nefumător neinteresat.

— Atunci va trebui să mergem să căutăm.zâmbi Zoahara crispat.

Era felul ei de-a spune că dacă nu se îndepărtează rapid, avea să iasă cu scântei. Ca orice bărbat, Caravadjo îşi dorea pe undeva să asiste la o păruială între femei, dar era dispus să-şi sacrifice curiozitatea pentru confortul Zoaharei.

Atunci veni replica pe care n-ar fi putut-o anticipa. Femeia se răsucise spre el cu limbajul trupului zbierând a invitaţie, şi spuse pe cea mai languroasă voce:

— Nu vrei tu mai bine să rămâi aici cu mine şi să o laşi pe ea să se ducă singură afară?

Dacă n-ar fi ştiut că e imposibil, Caravadjo ar fi putut jura că pielea de piatră a Zoaharei se împurpurase preţ de câteva secunde şi că văzuse aşchii de foc ieşindu-i din ochi.

— Sunt măritată, eşti în siguranţă! se grăbi ea să-l asigure pe Caravadjo arătându-i ca pe un trofeu inelul gros de aur ce-i împodobea inelarul.

— Atunci, draga mea, ar fi mai bine să te duci să-ţi cauţi jumătatea, înainte ca siguranţa – Zoahara scrâşni cuvântul – misterului să fie compromisă.

Surprinsă, femeia o privi fix cântărind parcă ameninţarea.

— Mda, probabil că da… N-am vrea ca încă un incident să-ţi interzică accesul aici pentru următorul mileniu! Doar ai uneltit atâta ca să ajungi înapoi, nu-i aşa, Zoahara?

Apoi, răsucindu-se pe tocuri, se topi în mulţime, nu înainte de a-i face cu ochiul lui Caravadjo.

— Despre ce naiba a fost vorba aici? întrebă el.

— Îţi vine să crezi?! Câtă neruşinare! În faţa mea! Auzi, să mă duc singură, sa te las ei!

— La ce incident a făcut referire?

Zoahara îşi stăvili indignarea. Ezită înainte să răspundă.

— Urma să câştig misterul final. Nu era niciun dubiu în privinţa asta…nu era nimeni să se măsoare cu mine. Dar cineva…mi-a făcut partenerul să dispară. Şi fără el nu mai aveam nimic, înţelegi? Mi-am ieşit puţin din fire… Au căzut câteva capete. Aşa că mi s-a interzis să mai particip la întrunire pentru…pentru foarte mult timp. Până în seara asta.

Şi Zoahara îl luă de mână trăgându-l după ea.

— Stai! se smuci el. Ce-ai vrut să spui cu „au căzut câteva capete”?

— Dacă eu n-am putut să particip, atunci ei de ce să o facă?

Mulţimea se mişca pe lângă ei apropiindu-se de scenă, înghiontindu-i şi împingându-i tot mai în faţă.

— La ce? Dar despre ce mister e vorba?

— Cel care începe acum. Hai!

Fără a se simţi mai lămurit, Caravadjo se trezi urcat pe scenă alături de o Zoahara zâmbitoare. În dreapta şi în stânga lor şi chiar comasaţi pe două rânduri, alte cupluri priveau cu mândrie către publicul rămas în sală. De fapt cele mai multe dintre femei radiau de încântare, la fel ca Zoahara lui. Cei mai mulţi dintre bărbaţi – toţi frumoşi de parcă veniseră direct de la o conferinţă a manechinelor – păreau uşor stingheri, încercând să imite surâsurile de 500 waţi ale partenerelor.

— Ce facem aici? şopti în jos către urechea Zoaharei.

— Câştigăm. răspunse aceasta printre dinţi, zâmbind.

Bătrânul cu laurii de păr alb făcea în continuare onorurile de gazdă însă Ramses nu mai stătea nemişcat. Capul acoperit de mască se mişca, privind şirurile de cupluri ce defilau: strălucire, zâmbet, aroganţă. Acelaşi lucru la toţi. Ca de atâtea ori în acea seară, Caravadjo simţi că i se încreţeşte pielea când ochii pictaţi ai măştii se opriră insistent asupra sa. Încercă să surâdă, de dragul Zoaharei, dar îi ieşi o grimasă chinuită. Se relaxă de-abia când masca de aur se îndreptă în altă direcţie. Atât de frumoşi, toţi bărbaţii aceia. Atât de mediocre în înfăţişare femeile.

Întocmai cum previzionase Zoahara, câştigară. Ce şi de ce, habar n-avea. Dar dintr-o dată era târât în mijlocul scenei în aplauzele celor din sală.

Apoi Zoahara îi dădu drumul la mână. Şi-o trase de parcă palma lui ar fi fost contaminată.

— Ramses hem! rosti ea cu veneraţie făcând o plecăciune în genunchi în faţa tronului.

— După atâta timp… Zoahara… te-ai întors la noi.

Erau primele cuvinte pe care le rostea faraonul şi pe care Caravadjo reuşea să le audă. Ascunse de mască, răsunară înăbuşit, dar în acelaşi timp vechi şi prăfuite, ca venind de la o persoană extrem de bătrână.

— Ţi-ai ispăşit pedeapsa? întrebă Ramses.

— Da, Per-aa.

— Înţelegi că ai greşit data trecută, nu-i aşa?

Caravadjo văzu buzele Zoaharei încleştându-se, oprind replica de revoltă.

— Da, Per-aa.

— Bine. Ce mi-ai adus?

De-abia atunci Zoahara îndrăzni să se ridice şi să privească masca faraonului. Strălucind de încântare, veni lângă Caravadjo.

— Sper ca ofranda mea să fie pe placul tău, Per-aa.

— Este. Într-adevăr, este!

— Ce, poftim?! icni Caravadjo. Cum adică “ofrandă”?

Sala fu cuprinsă de un val de chicoteli.

— Bine aşa! strigă batjocoritor cineva din spate.

— Nu i-a explicat nimeni băiatului? vocea hârşâită a faraonului se îndreptase către Caravadjo. Iarăşi nu joci cinstit, Zoahara?

— A venit de bună-voie.

— Aşa e? îl întrebă bătrânul maestru de ceremonii iar Caravadjo încuviinţă.

— Dar eu nu…începu să spună.

— Atunci totul e în ordine, nicio neregulă aici. rosti bărbatul. Hem?

Faraonul se ridică. Roba atârna pe el, vădind cât era de slab.

— Pentru că mi-ai adus cea mai frumoasă ofrandă de carne şi sânge, te accept, Zoahara.  Apropie-te.

Cu ochi holbaţi, mai confuz ca niciodată în ceea ce-i părea un vis suprarealist, Caravadjo privi cum Zoahara se duce lângă Ramses. Faraonul se întorsese către public.

— Ne adunăm aici atunci când Anubis se apropie şi sărbătorim, prin ofrandele voastre, înfrângerea lui încă o dată. Aşa cum grăieşte Cartea Morţilor: “Nu voi fi alungat de către duşmanii mei. Am venit pentru a face verzi cele Două Tărâmuri.” La fel cum trupul meu va fi verde încă o dată, la fel şi inima mea va înflori şi se va bucura.

Ovaţii se auziră din sală. Ramses ceru linişte.

— Acum este rândul Zoaharei să fie cea care-mi oferă viaţă. Mi l-a adus pe acest superb băiat pentru ca forţa lui vitală să devină a mea, pentru ca frumuseţea lui să fie întru gloria mea. Sacrificiul ei este mare iar răsplata ei va fi pe măsură.

Sala aplaudă.

Pe Caravadjo începură să-l treacă fiori de groază înţelegând: nu pe el îl dorise Zoahara alături, nu pe el vroia să-l facă fericit. Fusese o cursă şi el intrase senin în ea. Îl alesese într-adevăr pentru frumuseţea lui, dar nu ca să o păstreze, ci pentru a i-o oferi acelei mumii de faraon! Iar toate acele strigoaice adunate acolo ştiau că cel mai arătos bărbat avea să câştige un loc pentru ele alături de Ramses, pierzându-şi însă viaţa la fel ca toţi nefericiţii care trecuseră prin misterele anterioare. Mireasa fusese aleasă după zestrea umană pe care o aducea. De aceea femeile din public îl priveau acum cu nedisimulată duşmănie. De aceea bărbaţii la fel de frumoşi ca el păreau uşuraţi, ferindu-şi însă ochii. Nu îndrăzneau să-l privescă în faţă pe cel a cărui viaţă avea să o bea Ramses ca ofrandă.

— De ce, Zoahara? întrebă, nesigur dacă ea îl auzise în zgomotul aplauzelor.

Aceasta ridică din umerii albi.

— Ce sunt câţiva ani alături de un muritor faţă de secole alături de un faraon?

Crrac! Caravadjo ascultă, aşteptând să audă zgomotul ca de sticlă de spartă al inimii sale frângându-se. Aceasta însă rămăsese întreagă.

Apoi se lăsă iarăşi liniştea peste adunare. Ramses veni în faţa Zoaharei. Îşi scoase mănuşa fără inele,dând la iveală degete scheletice, acoperite cu o piele înnegrită, uscată. Apoi îşi ridică mâinile către masca pe care o apucă şi o ridică, dezvelind un chip pe măsura degetelor: aproape mumificat.

Întâi holbând ochii de groază apoi încruntându-se ca unul căruia nu-i vine a crede, Caravadjo se zgâia prostit. Ramses hem era femeie. Sau fusese femeie cândva, foarte demult, când încă arăta omeneşte. În afară de el şi de alţi câţiva muritori din încăpere, nimeni nu părea suprins.

— Îţi mulţumesc. hârâi mumia, luând cu mâna sa scorojită mâna de alabastru a Zoaharei.

Intuind ce avea să urmeze, partea raţională a lui Caravadjo vru să se uite în altă parte. Nu era pregătit pentru un sărut între două femei neomeneşti, cea ridicată din sarcofag atingând buzele de carne marmoreană pe care le sărutase şi el. Dar latura lui fascinată de grotesc îi ţinu capul îndreptat înainte.

Pielea uscată pe chipul femeii-faraon îi dezvelea gingiile într-un permanent rânjet de tigvă. Buzele ei erau o glumă, două fâşii maronii întinse deasupra dinţilor. Şi cu toate acestea, Zoahara se întinsese ca în transă, îndrăgostită, pentru a primi sărutarea ce-i pecetluia victoria. Cele două chipuri – cel alb şi proaspăt şi cel negricios de mortăciune – rămaseră câteva clipe lungi înlănţuite în acea fantezie lesbiană a necrofililor. Era atâta emoţie în sală, sentimente amestecate de încântare, pasiune, fascinaţie, nerăbdare şi invidie însă Caravadjo se simţi copleşit de tristeţe. Peste câteva clipe, toţi acei oameni aveau să-l privească murind.

În mijlocul sărutului, ochii lui Ramses – gelatină gălbuie plutind în fundul găvanelor – se deschiseră privindu-l. Apoi se răsuciră către public şi tresăriră toţi ca unul, înainte ca faraonul să se uite din nou la Caravadjo. Şi atunci se petrecu ceva: dinspre Zoahara se auzi un icnet de surpriză amestecată cu durere şi începu să se ofilească. Aidoma celor şapte bărbaţi de mai devreme care fuseseră transformaţi în mumii, aşa şi acum, din prinţesa lui de marmură viaţa fu trasă afară. Ramses o ţinea strâns cu mâinile sale scheletice, şi înainte ca ea să apuce să se zbată prea mult, totul se termină. Căzu la pământ înjumătăţită, o mumie albă, chiricită ca un copil sub rochia-linţoliu, cu ochii măriţi de groază pierduţi în neant.

Când Caravadjo îşi reveni din şoc şi privi către faraon, o femeie de caramel şi mătase zâmbea blând către el. Avea părul negru-corb împletit în codiţele lungi ale egiptenilor şi nişte ochi negri imenşi machiaţi cu kohl. Purta aceleaşi veştminte de mai devreme, dar acum acestea adăposteau senzuale curbe de carne.

Cei din sală, care îi scandaseră numele încet, apoi din ce în ce mai tare, strigau acum în extaz, făcând mobilele să vibreze.

— Ramses, Ramses, Ramses!

Păşind graţios peste grămada de oase care rămăsese din Zoahara, faraonul veni la un Caravadjo năucit, îl apucă de mână şi i-o ridică către mulţime.

— Consortul meu. zise, cu o voce dulce ca fumul de narghilea.

Iar adunarea, după uimirea iniţială, se dezlănţui mulţumită în aplauze furtunoase.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

  • Cat said:

    o_O finalul fost putin cam neasteptat…
    Mi-a placut 🙂

  • Alexandra Niculae (author) said:

    Multumiri in pasi de dans,Cat!:)

  • Dido said:

    Da, finalul a fost clar neasteptat, pe parcursul ultimelor randuri asteptam de la un cuvant la altul sa citesc ca o ia la fuga Caravdjo 🙂 Si mi-a placut ca mi-ai lasat imaginatia sa zburde cu gandul la Zoahara…,care urma in invie sau poate nu…?! 🙂 Ca de fiecare data captivant!

  • Anda Z said:

    Neasteptat happy end 😉

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.