Basmul pe dos

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 23 ( aprilie, 2012 )
Autor:

„O fi fost mă-ta vioară,
Trestie sau căprioară
Şi-o fi prins în pântec plod
De strigoi de voievod?
Că din oamenii de rând
Nu te-ai zămislit nicicând.“
Tudor Arghezi

A fost odată ca niciodată… ei, draci, nu-mi stă în fire să fac asta. Chiar deloc. E ca şi cum aş spune o poveste, ceea ce nu este cazul. Ştiu că se pierde tot misterul întâmplărilor astfel, dar chiar nu aş putea să par sincer dacă aş vorbi la persoana a III-a. Nu sunt narator, pentru numele lui… Dumnezeu, sunt personaj. Vreau să zic: personaj! Eu sunt eroul. Te vei hotărî pe parcurs dacă mă vei vedea ca pe un protagonist sau ca pe un antagonist. E doar alegerea ta…

*

Îmi plăcuse viaţa mea. Totul e plăcut când eşti un bărbat care arată bine şi care mai posedă şi ceva minte… plus şarm. Pentru mine, viaţa fusese o plăcere probabil din momentul când simţisem sânul mamei pentru prima oară, când îl atinsesem cu buzele, când începusem să îi beau laptele. Evident că nu mai ştiu când a fost asta, dar cred că a fost destul de bine…. Trupul uman m-a fascinat dintotdeauna, mai alese trupul femeii, cu formele acelea voluptoase, de clepsidră. Oh, şi cât noroc avusesem să fiu un fel de magnet pentru femeile frumoase. Cât noroc, câte domnişoare adusesem în cearşafurile mele! Ce e mai plăcut pentru un bărbat decât o femeie care geme de plăcere sub atingerea lui? Ce e mai plăcut decât să simţi cum poţi aduce o femeie în al nouălea cer, să ţi se transmită fiorul plăcerii ei prin carnea ta, să vibrezi în acelaşi timp cu tremurul ei? Eu unul nu cred să fi cunoscut o plăcere mai mare, mai intensă ca amorul. Şi când te gândeşti că se zice că plăcerea nu e totuna cu fericirea. O fi zis-o vreunul care n-a avut parte de câte femei avusesem eu, vreun pricăjit urât cu care n-o să fie nicio femeie puternică, atrăgătoare, care abundă de farmec. Pentru mine fericirea era plăcere. Şi nu îmi păsa cine susţinea contrariul. Să se ducă Dracului, din partea mea.

Slavă Celui de Sus că aveam toate atuurile ca să le am pe cele mai bune. Şi cât de minunate fuseseră toate, fiecare în parte. Le respectasem, să nu fiu înţeles greşit. Doar că, aşa cum se întâmplă, viaţa intervine. Una vine, alta pleacă. Asta e. Cert e că le iubisem pe toate, de asta le şi sedusesem, voiam să le am, să le simt, să mă simtă, să le aduc la extaz. Ceea ce nu e mereu o treabă uşoară atunci când focul pasiunii e prea mistuitor, fiindcă devine copleşitor. Mă bucuram totuşi de toate momentele de plăcere ca şi când ar fi fost ultimele.

*

După o vreme de când îmi descoperisem această latură sexuală, am căutat să mi-o dezvolt cât mai mult, să atrag, să satisfac, să îmi ating şi dobor limitele. Ajunsesem să cred că sunt făcut pentru a face amor cu toate femeile ce îmi ieşeau în cale, ca şi cum aş fi fost dator să le fac să simtă plăcerea supremă. Mereu aveam grijă să spun ceea ce trebuie, să fac ceea ce trebuie. Însă chiar trebuia?

De ce trebuia? Cum de mă mistuia această nevoie de a face dragoste, mereu şi mereu? Nu mă puteam opri, era ca şi cum întregul trup îmi ardea de dorinţă. Dacă treceau câteva zile fără să iubesc o femeie parcă cedam cu totul, parcă nu mai aveam aer.

A durat o vreme această stare, dar a trecut. Nu trebuia să mă bucure însă faptul că trecuse acel foc mistuitor din interior. Coşmarul abia acum începea.

*

Pe Eniko o ştiam de un timp. Ceva la ea mă atrăgea în mod deosebit. Până la apariţia ei, fusesem cu o muţime de femei care trădau din start natura lor sexuală. Fusesem înnebunit după brunete, dar şi după roşcate, după sâni mari şi coapse tari în care să îmi înfig mâinile. Eniko avea ceva dulce, angelic. După toate diavoliţele care îmi devoraseară întreaga energie, Eniko reprezenta un mister de dezlegat, şi nu repede.

Cu toate astea, îmi cedase destul rapid. Mă privea cu nişte ochi mari căprui, blânzi. Mi-am plimbat mâna prin părul ei blond, timp în care ea a închis ochii şi a început să respire întretăiat. Ca o virgină. Imediat ce i-a deschis, am văzut în ochii ei pasiune; mă voia, mă voia pe tot. Nu mai văzusem la niciuna de până atunci o trecere atât de rapidă de la o stare la alta; de fapt, nu văzusem niciodată aşa ceva.

― Ştiu eu că tu ai avut numai femei focoase. Se vede după cum mă tratezi, ca pe o fecioară inocentă… zise cu o voce atât de joasă încât păru o şoaptă.

Începu să se dezbrace încet, cât mai încet ca să mă pornească.

― Toate au fost directe şi poate te-au condus. Dar ştim amândoi că tu le-ai condus de fapt. Spre extaz. Aşa cum voi face eu cu tine acum.

O spuse atât de senzual, încât iar simţeam acea senzaţie de foc mistuitor în tot trupul. Rămăsese doar într-o cămaşă de noapte. Am sorbit-o din priviri. Se apropie şi îmi mângâie şi ea părul, plimbându-şi mâna cu grijă prin el. Apoi mă fixă, îmi strânse tot părul într-o încleştare puternică şi mi-l trase pe spate. Începu să mă sărute când nici nu mi-am dat seama, ca şi cum o bestie mă atacase. Îmi plăcea…

Câtă pasiune într-un singur sărut. Se dezlipi de mine la fel de repede pe cum se şi lipise. Îmi zâmbi cu inocenţă. Îşi plimbă degetul arătăror pe chipul meu, desenând un C invizibil.

― Sunt ceva ce n-ai avut până acum. Sunt şi inocentă, când par copilăroasă, uite, ca acum, spuse ea pe un ton jucăuş, dar al naibii de seducător, dar şi cea mai senzuală, continuă ea lăsându-şi capul pe-o parte, fixându-mi buzele.

La fel de repede mă sărută. Îşi prinse mâinile în părul meu. Nici că mai avea de gând să se dezlipească. I-am desfăcut cămaşa, iar pentru o secundă se opri doar cât să mă privească încă o dată. Era şi pasională, şi copilăroasă în acelaşi timp. Dintre toate, în mod detaşat ea era cea care mă stârnea cel mai mult.

I-am sărutat gâtul, ah şi ce parfum îmbătător folosea, un miros puternic, probabil de trandafiri, apoi am coborât spre sâni unde am rămas câtva timp. Eniko gemu, atunci am coborât mai jos. Ştiam că nu se va supăra pentru ce avea să fac, aşa că i-am sfâşiat restul cămăşii cu dinţii, ajungând unde voiam.

Săruturile o înnebuneau. M-am oprit o clipă cât să mă înfrupt din imaginea femeii ce gemea de plăcere, strângând patul ca şi cum el ar fi fost vinovat. A deschis ochii o clipă. Scânteieau în cel mai frumos mod posibil. Ne-am aruncat unul în braţele celuilalt pentru încă un sărut. Ne-am rostogolit pe podeaua rece, iar Eniko îşi înfipse cu putere unghiile în spatele meu. Probabil sângeram, dar nu simţeam nicio durere. Plăcerea era atât de intensă, încât durerea se transforma şi ea în plăcere.

Ne-am privit iar ochi în ochi. Căpruiul ochilor ei strălucea roşiatic la lumina lumânărilor. Era atât de frumoasă, plină de senzualitate. Iar trupul adolescentin fără forme voluptoase reuşise să mă stârnească cum nu credeam că este posibil.

Am lăsat-o să conducă, iar acum eram amândoi prinşi într-un ritm ameţitor. Mai întâi timid, ca şi când voia să exploreze, apoi mai rapid, şi mai rapid, vrând să îşi revendice premiul. Şi în tot acest timp chipul ei era atât de frumos, fără nimic vulgar care să o coboare. În momentul acela simţeam că o iubesc, cum niciodată nu iubisem. O iubeam cu adevărat.

Simţeam că se apropie de punctul maxim al plăcerii şi tocmai atunci Eniko ţipă privind cu ochii plini de teroare spre mine. Vocea i se stinse şi femeia căzu peste mine. Am încercat să mă mişc, dar ceva nu era în regulă. Eniko rămase ţeapănă peste mine, fără viaţă.

Atunci mi-am dat seama ce nu era îm regulă. Eram blocat în trupul ei. Nici nu ştiam la ce să reacţionez mai repede: la ideea că Eniko murise sau la ideea că nu puteam ieşi din ea.

Am încercat, dar durea ca şi cum ceva ar fi zgâriat. Cu toată forţa am încercat să mă trag din ea cuprins de teroare. Când în sfârşit am putut ieşi, am văzut sângele şi… ţepii.

Din mădular îmi ieşiseră ţepi ciudaţi, lungi. Iar acei blestemaţi de ţepi o uciseseră pe singura femeie pe care o iubisem. Ce se întâmpla cu mine? Cum de se petrecuse aşa ceva?

Teama şi disperarea înlocuiseră întreaga plăcere de mai devreme. Adrenalina îmi inundă întreaga fiinţă. Am fugit cât m-au ţinut picioarele din camera aceea unde încă se simţea mirosul acela distinct, dar şi unul de moarte, amestecate înpreună ca într-o licoare drăcească.

*

Până atunci nu avusesem de-a face cu nimic de acest fel. Părea o întâmplare desprinsă din poveşti bolnave, iar eu eram doar un bărbat normal ce abia împlinise 25 de ani. Tot ce voiam era să iubesc, nimic mai mult. Ceea ce se întâmplase era doar începutul, din păcate.

*

Am decis să aflu răspunsuri, dar ca să fac asta trebuia să mă retrag undeva unde să nu pot fi găsit şi acuzat de omor. Aşa că am fugit cât m-au ţinut picioarele. Nici nu mi-am dat seama când am început să zbor. Da, să zbor.

Ce Dumnezeu, deveneam şi zburător acum?

*

România părea locul potrivit pentru a mă ascunde şi pentru a afla ce se întâmpla cu mine. În plus de asta, mereu îmi dorisem să vizitez Transilvania, ca şi cum ceva din mine m-ar fi chemat acolo. Circumstaţele au fost totuşi mai mult decât ciudate privind acea vizită.

Nu îmi puteam reveni după şocul pierderii fetei, după şocul de a afla că devenism un fel de ciudăţenie a naturii. Trebuia să schimb musai peisajul, să mă retrag undeva, să scap de nebunia oraşului, a unei lumi în care nu îmi mai găseam locul, ca şi cum m-ar fi depăşit prin viteza ei tulburătoare.

Am fugit, am zburat. Am trecut de şapte dealuri şi şapte câmpii în drumul meu lung timp de şapte zile şi şapte nopţi. Apoi ceva bizar se petrecu.

Puţinele cuvinte pe care le cunoşteam din limba română se îmbogăţiseră imediat ce trecusem graniţa. Începusem să vorbesc limba lor, iar în zilele ce au urmat am realizat că vorbeam fluent limba, ba chiar aveam şi accentul potrivit zonei respective.

Cugir era exact oraşul perfect pentru mine. Deşi atrăgeam atenţia peste tot pe unde mergeam, puneam acest fapt pe seama aspectului meu fizic. Mereu mi se întâmpla ca femeile şi bărbaţii deopotrivă să-şi mute privirea după mine.

Am hoinărit o după-amiază prin întreg oraşul, când o femeie mă opri şi mă apucă de braţ:

― Vino, te pot ajuta eu.

Femeia, trecută de vârsta a treia, părea cumsecade, chiar binevoitoare. Zâmbetul blând m-a făcut să o ascult.

― A-a-am venit cu nişte cercetări… privind Cetatea.. şi…

― … nu e nevoie să îmi spui. Ai venit în căutare de răspunsuri. Atât este nevoie să ştiu, şi simt că tu asta cauţi, spuse ea pe acelaşi ton cald.

*

Doar că „cercetările“ nu mergeau prea bine. Nu aveam încă niciun indiciu despre ce aş fi putut fi. Şi nu stăteam prea bine nici cu „apetitul“. După trei zile întregi ardeam, dar nu puteam risca sub nici formă să mai ucid. Însă dorinţa era prea mare…

Nici nu îmi aminteam când adormisem, dar era destul de clar că visam acum. Se făcea că pluteam de la fereastra casei bătrânei spre o ţintă precisă. Am intrat într-o altă casă, nu ştiam a cui, printr-o uşă întredeschisă de la balcon. Aerul se simţea călduţ şi persista în el un miros subtil de lavandă. Atunci am zărit o femeie. Se foia în somn printre aşternuturi. Părul brunet, perfect drept şi lung părea aşezat perfect peste perne. M-am apropiat de ea inspirându-i aroma. Se trezi privindu-mă cu ochii arzând la fel de tare ca interiorul meu. Nici nu mi-am dat seama când ne-am înlănţuit într-o strânsoare carnală, cu emoţii explodând parcă în aer, în noi. Mă temeam de ce era mai rău, dar femeia gemu în momentul plăcerii maxime. Am lăsat-o pe pat, bruneta având încă ochii închişi, parcă vrând să păstreze intactă imaginea mea. Am zburat înapoi spre casă în miezul nopţii.

Luna îşi rânjea haloul la mine, parcă vrând să mă eclipseze. Intrând prin fereastră, m-am împiedicat de ceva şi m-am rostogolit cu putere pe jos. Mi-a luat ceva timp să îmi revin şi să îmi dau seama că, de fapt, nu visasem. Mirosul femeii pe întreg trupul meu îmi dovedea că sub nicio formă nu avusesem parte de un vis.

Era un coşmar din care nu mă puteam trezi. Mi-am prins capul între mâini cuprins de o deznădejde ce mă îndemna să renunţ la tot, inclusiv la viaţă.

Cu ochii încă închişi, am sesizat o mişcare în aer. S-a auzit în încăpere un sunet ca şi când ceva ar fi căzut. Mi-am ridicat privirea şi mare mi-a fost mirarea când am văzut în cameră un bărbat. Purta părul ondulat şi lung până la brâu, avându-l cu o nuanţă  mai închisă ca al meu.

― Deci tu eşti ăla de-mi seduce femeile, răsună vocea bărbatului.

Mă privea sfidător, cu o căutătură încruntată.

― Cine eşti? Ce vrei de la mine? Şi de ce…

― …simt această legătură! continuă consternat bărbatul.

Abia acum mă vedea şi îşi dădea seama de unde venea acea legătură.

― Bineînţeles, spuse el râzând, tu eşti cel pierdut printre oameni. Eşti de-al nostru, eşti un lideric. Te-ai întors în sfârşit printre ai tăi. Era şi timpul, frate.

― Ce spui??? a fost tot ce am reuşit să mai spun, pentru că mi-am simţit capul cum bubuie de durere.

Abia mai puteam gândi, darămite să mai vorbesc. Durerea dispăru ca prin minune şi atunci am zărit că acel… fratele meu avea mâna îndreptată spre mine.

― Aşa, continuă el pe un ton detaşat, să o luăm cu începutul. Eşti un lideric, adică eşti un Zmeu, un Zburător. Suntem creaturi ale nopţii… şi ne plac femeile foarte mult. Ne împreunăm cu ele, le conducem spre păcat. Asta ar fi ce se spune despre noi, ceea ce suntem de fapt e chiar mai interesant. Suntem văzuţi ca nişte creaturi rele, dar tot ceea ce facem e să fructificăm din oameni adevărata lor natură, cea de fiinţe decăzute. Ca şi îngerii căzuţi care sunt de fapt demoni. De ce să aibă oamenii o soartă mai bună? Nu, frate, nu cât timp suntem noi aici. Atâta vreme cât femeia se lasă condusă de plăcere, noi suntem aici să i-o satisfacem… în schimbul sufletului ei. Şi e plăcut, continuă el încurajator văzând expresia confuză a feţei mele; e drept, asta e ceea ce suntem şi ceea ce trebuie să facem. Cu toate astea avem şi noi limitele noastre, continuă el pe un ton vizibil mai ironic, cică nu am avea voie să iubim, altfel trupurile noastre se întorc împotriva noastră. E de ajuns să ne placă femeia, iubirea e a oamenilor, nu a făpturilor ca noi. Altceva ne… înnobilează, adică dreptatea pe care o facem ducând femeia acolo unde îi este locul: în Iad.

― Stai, frate, eu nu sunt o creatură a nopţii, sunt un om cu puteri ciudate. Nu e posibil, am crescut, am părinţi, am…

― … ai nimic! Eşti un Zmeu. Mereu ai fost. Doar că ai fost prins în trup uman până la maturitate, acum te-ai întors printre noi.

― Dar…

― … cum e posibil? mă completă el rapid. Păi, să vedem… pur şi simplu este. Nu căuta explicaţii unde nu sunt. Acum ai aflat ce trebuia să afli, ştii ce eşti, cine eşti, ce trebuie să faci şi ce nu trebuie să faci.

― Am ucis-o pe femeia pe care o iubeam!

― Aşa, şi? Ţi-am spus că nu ai voie să iubeşti, altfel o păţeşti. Oricum nu mai ai ce face, asta e, se mai întâmplă. Treci peste şi acceptă-te. A, da, şi stai departe de teritoriul meu. Cugirul şi femeile de aici sunt ale mele. Caută alt oraş, sau astâmpără-te o vreme, îmi spuse el pe un ton mai degrabă ludic decât ameninţător, făcând un gest teatral cu degetul spre obraz.

Cum veni, aşa şi plecă. Nici nu am apucat să îl opresc; zbură cu o viteză aşa de mare, că, dacă nu aş fi fost atent, aş fi zis că s-a evaporat din cameră. Şi abia înţelegeam ce e cu mine. Nimic nu se lega, nimic din ce îmi spusese nu mă ajuta cu nimic.

Vreme de trei ceasuri am încercat să îmi pun ordine în minte. Acceptasem ceea ce eram în cele din urmă atunci, când mi-am dat seama că are dreptate. În ziua când Eniko murise, o parte din mine simţise un soi de bucurie lăuntrică, ceea ce era de ajuns pentru răul din mine. Însemna că într-adevăr eram rău, o creatură a întunericului al cărei singur scop era să seducă, iar prin actul seducerii să îşi săvârşească menirea.

Însă nu mă puteam împăca pe de-a-ntregul cu alegerea. O parte din mine, posibil o parte bună, cine ştie, mă voia altfel, un simplu bărbat, nu o făptură malefică.

M-am ridicat de unde mă lăsasem să cad, devorat de nelinişte şi m-am aruncat de la fereastră. Am început să zbor repede spre munte. Lumina lunii mă ghidă. M-am oprit pe un petic de iarbă, inspirând aroma tare a muntelui. Când am deschis ochii, am zărit-o.

O femeie cu o înfăţişare mlădioasă, cu un păr blond şi lung mă fixa cu privirea. M-am apropiat ca vrăjit de ea. Făcu un pas spre mine, dar se opri. Ochii mari precum nişte lacuri mă cercetară pentru ultima oară înecaţi de teamă şi făptura fugi înapoi printre copaci. Probabil văzuse în mine o fiinţă diavolească… am plecat la fel cum venisem, cu gândurile la fel de tulburi.

*

Părăseam Cugirul un răstimp de şapte nopţi, mergând pe Râul Mic în jos ca să mă iubesc cu femeile dornice de păcat, dar mereu mă întorceam la casa bătrânei.

Începusem să cred că ştie că ceva nu este bine cu mine după felul deznădăjduit în care mă privea: din ce în ce mai posomorâtă, de parcă o dezamăgeam cu ceva.

― Nu eşti pe calea cea bună. Deloc. Ai luat-o pe arătură. Trebuie să te întorci.

Nu îmi mai spuse nimic. O priveam, aşteptând o reacţie, orice.

― Vrei ajutor, dar de la o simplă bătrână ca mine… e greu.

― Trebuie să fie o soluţie! am ridicat eu vocea. Trebuie să mă ajuţi, sunt dispus la orice! Nu ştiu ce să fac, ce să aleg…

Am văzut în ochii ei că ştie ce sunt după teama şi repulsia cu care mă privea. Nu înţelegeam cum de putea să fie în acelaşi timp blândă.

― Sunt Sfânta Vineri, Zmeule. Ştiam ce eşti de la bun început. Mai ştiu că spre deosebire de ceilalţi, tu ai fost singurul care a crescut printre oameni. Vremurile s-au schimbat, odinioară oamenii stăteau cu oamenii şi făpturile se ascundeau, nu se amestecau printre ei. Alteori era invers, dar niciodată soiurile nu se amestecau. Tu eşti o făptură întunecată, dar oamenii te-au molipsit cu ce era bun din ei: iubirea. Ştiu de problema ta, ar fi trebuit ca tu să îţi dai seama de ea, dar fără ajutorul meu ai alege definitiv calea cea rea. Trebuie să ştii cu ce ai de-a face. Fratele tău nu ţi-a spus prea multe. Nu ţi-a spus decât cuvintele lui de Zmeu.

― Ce trebuie să fac? Cum să aleg? Cu ce să încep?

― Multe întrebări. Acum te vei duce în pădurea unde ai fost şi acum şapte zile şi o vei aduce aici, în siguranţă pe fata care a fugit de tine. Preţ de trei zile şi trei nopţi vei petrece timpul cu ea. Nu ai voie să faci nimic din ce vei simţi că trebuie să faci, din ce îţi dictează natura de demon. O vei respecta şi vei avea grijă de ea.

― Aşa să fie, atunci, am răspuns hotărât.

*

Pe fată am găsit-o în acelaşi loc; de data aceasta nu mai era înfricoşată. M-a prins de mână, resemnată. Nu m-a privit în ochi deloc o zi întreagă.

În seara zilei următoare deja nu mai suportam. Îmi bubuiau toate simţurile de la interior spre exterior. Toate organele parcă se prefăceau într-unul singur, vibrând, iar pielea transpira incontrolabil din cauza fierbinţelii. Fata aduse comprese şi mă îngriji. Halal zmeu: fata de care nu trebuia să mă ating timp de trei zile şi pe care trebuia să o îngrijesc mă îngrijea ea pe mine de boală. Mă privi în ochi cu teamă, ca şi cum nu ar fi vrut să mă piardă. Şi se întâmplă din nou: fata mă dorea, se îndrăgostea iremediabil de mine.

De ce trebuia să am acel efect pentru toate femeile? Era un blestem, acum vedeam adevărul. Nu era nicicum corect.

Am închis ochii, vrând să îmi alung din minte ochii albaştri ai fetei, mari şi umezi, temători pentru ceea ce-i simţea inima. Ştiam cu ce se confrunta. Îmi era milă că îi făceam aşa mult rău.

― Nu trebuie să mă vezi ca pe un monstru bun. Nu există monştri buni, Ileana. Sunt rău şi te pot ucide. Nu mă iubi, că nici eu să nu te iubesc. Altfel suntem amândoi pierduţi.

― Nu îmi poţi interzice sentimentele. Cum nici tu nu ţi le poţi interzice. Văd ce simţi pentru mine, văd! spuse ea pe un ton rugător, apropiindu-se din ce în ce mai mult de faţa mea transpirată.

Ardeam mai tare ca oricând. Am înşfăcat-o dintr-o mişcare, dar m-am oprit. Trebuia să mai rezist încă o zi şi jumătate. Când am privit-o, am văzut că fata încremenise de teamă. I-am dat drumul, dar n-a fugit. Mă privea la fel de confuză.

― Ai rezistat. Credeam că… o, Doamne, ce frică mi-a fost. Fata se prăbuşi apoi la pământ, respirând greu, printre sughiţuri şi lacrimi. Abia atunci realiza că fuseserăm în preajma autodistrugerii.

― Nu ai idee cât de greu este, am reuşit să îi spun cu voce spartă.

Mi-am dat seama în acel moment cât de aproape fusesem. Tentaţiei nu îi poate rezista un om, mai ales o creatură ca mine. Eforturile supraomeneşti pe care le făceam lăsau urme. Nu mai puteam vorbi decât foarte greu. Nici să mă mişc nu mai puteam. Muream. Fără să pot face nimic.

Ultima zi trecu cel mai greu, dar reuşiserăm, eu şi Ileana, să ducem la bun sfârşit ceea ce Sfânta Vineri hotărâse.

― Sunt mândră de voi, aţi reuşit. Şi pentru că proba a fost dusă la bun sfârşit, continuă ea vioaie, voi doi puteţi fi împreună. Blestemul tău a fost rupt. Iubirea pură a Ileanei, a unei fecioare, te-a eliberat. Mergeţi cu Domnul şi fiţi atenţi la orice pas. Răul este peste tot.

*

Şi ca într-o trecere într-un alt tărâm, am ajuns cu Ileana în pădurea Dealul Înalt, unde ne aştepta un trai liniştit într-o căsuţă retrasă de la munte. Cred că în sfârşit îmi găsisem liniştea, iubirea. Mă simţeam împlinit.

Momentul dintre mine şi Ileana, frumoasa mea Ileana, acel moment care ar fi trebuit să fie magic s-a încheiat la fel de sângeros ca şi cu Eniko.

Nu am mai suportat o a doua înfrângere. Nu ştiam ce se putuse întâmpla de nu mersese aşa cum spusese Sfânta Vineri.

Am căutat-o pe bătrână, dar nici urmă de ea. Chiar şi casa dispăruse, întreg oraşul devenise altul decât cel pe care mi-l aminteam. Lumea se schimbase în jurul meu fără un motiv precis iar eu nu eram capabil încă de a-mi accepta sinele.

Mi-am căutat fratele, am căutat demoni ca mine, demoni feminini, aşa-numiţii sucubi, dar nu am reuşit să găsesc nimic.

*

Au trecut ani şi ani de atunci. Totul în jurul meu se schimbă cu o iuţeală anormală. Nu am reuşit nici până acum să aflu care parte din mine este mai puternică, dar ştiu sigur care este cea care a preluat controlul.

S-a adăugat la această decădere şi faptul că, de fapt, Ileana nu fusese o fecioară, aşa cum spusese Sfânta Vineri. Mă întreb şi acum, să fi fost ea vreo Sfântă? Sau a fost totul un joc dezgustător al Binelui pentru a mă întoarce spre adevărata mea natură, de monstru ce amăgeşte, ce păcătuieşte în miez de noapte cu femeile conduse de viciul cărnii? Să fi fost totul o mascaradă a forţelor Binelui şi Răului? Cum rămâne cu acel câştig al Binelui din toate poveştile? Cum rămâne cu monstrul ucis de erou? Unde e acel prinţ care să-mi reteze capul, fiindcă i-am răpit-o dintre vii pe Ileana? Unde au dispărut cu toţii? Până la urmă, tind să cred că Binele şi Răul sunt doar două forţe pentru care scopul este acelaşi: să câştige oamenii şi făpturile, fie ele de orice fel, de partea lor. Doar maniera de a-şi înălţa scopul diferă, acel scop pe care îl servesc lumii naive, întregii Lumi. Chiar şi o fiinţă a nopţii ca mine peste care timpul a încetat să mai treacă poate să remarce acest fapt. Nu există nicio diferenţă între Lună şi Soare. Oamenii vor pendula mereu cu fascinaţie între acestea două.

Şi totuşi Binele câştigase. Sau, mai bine zis, reuşise să restabilească un echilibru doar de el ştiut, doar de el vrut şi de menţinut cu orice preţ.

Prin faptul că, asemeni unui om, în mine se regăseau ambele forţe şi că mă lăsasem indus în eroare de iubire, fie şi numai pentru un scurt timp, însemnase să îmi fie luat ceea ce doream cu toată fiinţa mea. Echilibrul fusese readus de Bine în schimbul a două vieţi nevinovate, ce fuseseră luate tot de mine. Cât de mişel, nu?…

Nu ştii niciodată cât Bine găseşti într-un Rău, dar nici cât Rău găseşti într-un Bine.

Aşa că, fără ajutoare, fără repere, rezultatul în cazul meu este uşor de preconizat. Într-o aşa lume, pe care abia după mult timp am reuşit s-o înţeleg şi s-o accept, nu am mai putut iubi. M-am lăsat condus de fiinţa mea, într-un sfârşit, acceptând că, dintre toate câte sunt pe lume, niciodată nu poţi fugi de propria natură şi de ceea ce îţi este implicit necesar.

Mie îmi era necesar un singur lucru. Răul ce sălăşuia în mine a reuşit să înece şi ultimul bine rămas, în acest fel învăţându-mi şi ultima lecţie: să îmi cultiv adevărata esenţă, ceea ce am şi făcut.

Desăvârşit, împăcat cu mine însumi, nu doar că am acceptat legile nescrise ale unei lumi haotice, dar mi le-am şi, însuşit îmbătat din ce în ce mai mult de pasiuni înflăcărate încununate pe altarul păcatului carnal.

*

Şi pe-o femeie am încălecat, povestea eu am terminat…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

12 comentarii »

  • Cat said:

    Ileana e de vina. Si Sf. Vineri aia era o impostoare, hehe. Foarte tare povestea 🙂

  • Raluca Băceanu (author) said:

    Tnx, Cat! 😀

  • Ioana-Catalina Dorojan said:

    Super! Felicitari! 🙂

  • Anca Tache said:

    Fantastic! Ai reusit sa combini basmul popular vechi cu aspecte conventionale ale vietii moderne intr-un mod placut, atragator. Se vede cat talent…felicitari, chiar impresionezi mult prin ceea ce scri.Imi place stilul tau.

  • Anca Tache said:

    scrii*

  • Raluca Băceanu (author) said:

    Mulţumesc, Ioana-Cătălina D., apreciez mult! Felicitări şi ţie încă o dată!

    Merci, Anca Tache! 😀 Mă bucur că „Basmul pe Dos” deja place, chiar nu ştiam la ce să mă aştept.

  • oliviu craznic said:

    E f fain, tu:)

  • Paul said:

    „Şi pe-o femeie am încălecat, povestea eu am terminat…”

    Super potrivit finalul… Foarte interesanta toata ideea, felicitari multiple! 😀

  • Alin Dărângă said:

    Felicitări!

  • Raluca Băceanu (author) said:

    Paul, mă bucur că ţi-a plăcut. 😀

    Alin, mulţumesc!

  • aurelia chircu said:

    Felicitari! Foarte buna!:)

  • Raluca Băceanu (author) said:

    Mulţumesc, Aurelia! Apreciez mult părerea ta! 🙂

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.