Bătrânul care şi-a uitat numele

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 21 ( februarie, 2012 )
Autor:

Inspectorul se legitimă cu dexteritate, apoi pătrunse în zona de securitate a aerogării, urmărit de privirile curioase ale agenţilor de pază. Mai era doar o jumătate de oră până la decolarea aeronavei către Montreal. Sala era plină de vuiet, de bagaje şi de oameni, aşa că îi luă ceva timp până identifică persoana care-l interesa. O văzu lângă o poartă de îmbarcare, rezemată de o balustradă colorată, în vecinătatea căreia se formase un rând şerpuitor. Începuse controlul paşapoartelor.

— Domnişoara Mariana Felciuc?

— Marianne, îl corectă ea.

—Inspectorul Mănescu de la poliţia Capitalei.

Fata clipi iute de câteva ori.

— Poliţia?

Inspectorul o apucă politicos de braţ şi o trase într-o parte. Nu voia să fie auzit de ceilalţi călători, care se foiau în jur. Coada poseda o geometrie variabilă, cei din spate înaintând mai repede decât cei din faţă, pentru a compensa diferenţa de şanse. Rezulta o busculadă însoţită de icnete şi înjurături aruncate cu jumătate de gură.

— Spuneţi repede ce aveţi de spus, se zburli tânăra. Pierd avionul spre casă!

— O să fiţi despăgubită, zise inspectorul, deşi habar n-avea dacă se va întâmpla chiar aşa. Îşi luă un ton solemn, îngroşându-şi o idee vocea… Domnişoară, am neplăcuta misiune de a vă aduce la cunoştinţă trista veste că străbunicul dumneavoastră a decedat!

Chiar atunci un copil începu să zbiere. Un zgomot aducând destul de mult cu o răpăială de palme îl linişti instantaneu.

— A murit?

— A fost omorât.

— E mort? Marianne nu păru afectată de veste, ba chiar inspectorului i se năzări că în ochii ei se aprinsese o luminiţă. De parcă ai putea zări aşa ceva!

Quelle folie!… Înţeleg că va trebui să-mi prelungesc vizita în Bucureşti! Of, îngrozitor oraş, comentă ea.

La secţie, Inspectorul o invită în cabinetul său mobilat auster, o rugă să şadă pe singurul scaun tapiţat din încăpere, după care o servi cu o cafea neîndulcită, fără lapte.

— Black Coffee, cum spun canadienii.

— Americanii, îl corectă fata.

Pe drum, în maşină, Inspectorul îi oferise primele lămuriri. Cu trei zile în urmă, adică marţi, 6 decembrie 2011, Cornel Felciuc fusese ucis în reşedinţa sa din Primăverii. Ucigaşul era chiar prietenul lui, Dumitru Oprişan, cu care împărţea de ani buni imobilul cu şase camere. În dimineaţa zilei cu pricina, din motive încă necunoscute, Oprişan îşi înjunghiase tovarăşul, în inimă, o singură dată, cu un cuţit de bucătărie, moartea producându-se instantaneu.

Tot Oprişan sunase la 112, după câteva minute de la comiterea faptei. Când echipa tehnică îl examinase pe Felciuc, corpul, aflat într-un cărucior cu rotile, nu intrase încă în rigor mortis.

Momentan, poliţia deţinea doar o mărturisire incoerentă a criminalului, dar nu şi un mobil al crimei. La apariţia poliţiştilor, tremurând din toate mădularele, Dumitru Oprişan susţinuse că Felciuc îşi meritase soarta, bâiguise ceva despre închisoare, apoi povestise nişte amintiri confuze din copilărie. La sfârşit, plânsese fără lacrimi. Comportamentul său delirant nu era doar un efect al şocului. Oprişan avea 100 de ani. Victima lui, Cornel Felciuc, împlinise 99!

Inspectorul îi studiase perplex pe cei doi bătrâni, criminal şi victimă, care arătau mai degrabă ca nişte mumii, sau ca nişte paiaţe din care se scursese tot fânul, şi-şi spusese că Dumnezeu le luase mai întâi trupul, iar după aceea minţile. Cine naiba decretase că bătrâneţea este autocritica naturii? Cioran, parcă.

— Cum vi s-au părut cei doi? întrebă poliţistul după ce se aşeză la birou.

Fata mimă stânjeneala. Dar fără talent.

— Nu am reuşit să-l vizitez pe bătrân. Nu am avut răgazul necesar. Dar peste câteva luni aş fi revenit în România anume pentru asta!

Inspectorul îşi mască nedumerirea, sorbind la rândul său din cafea. Buah, ce amară o făcuse!… Un martor, ghidându-se după fotografia obţinută de către poliţie, îi comunicase că o zărise pe fată plimbându-se agale pe strada din imediata apropiere a casei. Zona era atât de puţin frecventată, încât orice intrus atrăgea imediat atenţia.

Căutând rudele mortului, pentru a anunţa tragedia, inspectorul descoperi că Felciuc era aproape singur pe lume. Unicul fiu îi pierise cu aproape 50 de ani în urmă, într-un groaznic accident auto, imediat după ce se căsătorise. În urma lui rămase o nevastă neconsolată, care peste nouă luni dădu naştere unui băieţel. Înainte de a împlini 30 de ani, în 1991, acesta emigră în Canada, împreună cu soţia şi fetiţa sa de nici şase anişori, Mariana.

Spre surpriza lui, inspectorul descoperise că strănepoata lui Felciuc, deşi nu mai fusese în ţară, de când se stabilise în Canada, decât o singură dată, în 1996, împreună cu ambii părinţi, se afla în România în timpul crimei. Tocmai se pregătea să se înapoieze la Montreal. Sejurul fetei durase două săptămâni. Nu ştia cu ce se ocupase Marianne în acest răstimp. Dar intenţiona să afle…

Inspectorul mai gustă de câteva ori, fără mare plăcere, din licoarea neagră, îşi îndreptă     spatele, şi ascultând pocniturile surde ale coloanei vertebrale, se sugestionă că tensiunile acumulate în ultimele zile au dispărut ca prin farmec.

— Deşi ancheta este mai curând finalizată, iar dosarul cazului completat, nu vă ascund că există câteva aspecte mai… obscure, pe care mi-aş dori să le lămurim împreună. Dacă nu vă deranjează…

Fata dădu din cap, invitându-l să vorbească. Apoi ceru nişte zahăr.

— Neobişnuită viaţa străbunicului dumneavoastră!  Ştim din puţinele documente de

arhivă că s-a născut în 1912, într-un sat de lângă Botoşani, în nordul Moldovei, într-o familie săracă. Apoi, nu am mai aflat nimic! Oricum, la mijlocul anilor ’40, odată cu impunerea regimului comunist, intră brusc în viaţa politică şi ocupă diferite funcţii mărunte în organigrama Partidului Muncitoresc. Era pasămite lăcătuş. Dar, în 1948, renunţă la meserie şi devine gardian la una dintre puşcăriile comuniste.

Tânăra ridică din sprâncene. Dar nu lansă nici un comentariu.

— Umbla o vorbă pe atunci, probabil mai mult ca un soi de exonerare colectivă. Că toţi  directorii închisorilor politice erau ruşi, toţi gardienii, evrei, şi că doar oamenii de serviciu şi groparii erau români. Cei care strângeau mizeria, în orice caz. Nu prea se potriveşte cu situaţia noastră. Originea românească nu l-a împiedicat pe străbunicul dumneavoastră să avanseze foarte rapid. În 1955, devenise deja directorul puşcăriei. Era renumit în epocă pentru excesul său de zel. Urletele deţinuţilor nu încetau niciodată… A fost un om foarte crud!

— Aproape că vă bucuraţi că a fost omorât!

— Vă înşelaţi… Ştiaţi de povestea asta?

— Că străbunicul a fost şef într-o puşcărie comunistă? Deloc! Şi nici acum nu mă  interesează! Am părăsit România, împreună cu părinţii când încă nu fusesem înscrisă la şcoală. Istoria pe care am învăţat-o e complet diferită! În Canada am reluat totul de la zero. De la început, am ocolit comunitatea de români, puţin numeroasă pe vremea aceea. Ai mei se săturaseră până peste cap de văicărelile conaţionalilor… Mai vorbesc româneşte doar pentru că părinţii nu au reuşit să înveţe niciodată aşa cum se cuvine franceza, şi foloseam acasă doar limba maternă. Cum nici mama nu  prea mai avea rude în ţară, legăturile s-au rupt de la sine… E adevărat, ştiam de străbunicul din partea tatălui, l-am şi vizitat o dată, acum foarte mulţi ani, parcă i-am trimis şi nişte felicitări, cu diverse ocazii, dar nu ne-a răspuns niciodată… aşa că… de ce m-ar interesa?

— Deoarece partea cea mai stranie abia acum vine… Unul dintre deţinuţii pentru care Felciuc dezvoltase o veritabilă obsesie, şi pe care s-a străduit din răsputeri să-l anihileze atât psihic cât şi fizic,  a fost Dumitru Oprişan.

— Vorbiţi de prietenul lui?! De cel pe care-l primise în casă?

— Exact. Închis ca duşman al poporului, Oprişan a fost deţinut politic între 1948 şi 1964. Din puţinele date pe care le avem la dispoziţie, ştim că a avut parte de un tratament special din partea conducerii închisorii. A fost torturat mai des decât colegii săi, uitat la izolare cu lunile, lăsat să flămânzească cu săptămânile. A supravieţuit, totuşi. După eliberare, lui Oprişan i s-a impus domiciliu forţat o perioadă, fiind considerat în continuare un element periculos de către regim, apoi, înaintând în vârstă, i s-a îngăduit o oarecare libertate de mişcare. A muncit ca portar câţiva ani, puţini, beneficiind la final chiar de o pensie, insuficientă, e adevărat.

Inspectorul făcu o pauză, sorbind o ultimă gură din cafea. Amăreala îi cuprinse limba, gingiile, şi parcă i se scurse pe esofag, până în stomac, inducându-i o puternică stare de disconfort.

— După căderea regimului comunist, în decembrie 1989, Oprişan şi-a căutat torţionarul. Mulţi ar susţine că scopul demersului său nu putea fi decât răzbunarea. Deşi se apropia de 80 de ani, i-a luat doar câteva luni până ce l-a găsit pe Felciuc, în vila sa din Primăverii. Sau poate ştiuse locul dinainte. Despre întâlnirea dintre cei doi nu putem decât specula. Poate că Felciuc şi-a cerut iertare, poate i-a oferit lui Oprişan anumite compensaţii materiale, asigurarea unui spaţiu generos de locuit până la sfârşitul zilelor fiind doar una dintre acestea. Repet: aici nu putem decât specula. Felciuc nu avea prieteni, nu întreţinea nici un fel de relaţii cu vecinii, trăia izolat ca un pustnic. Se gospodărea singur. L-aţi vizitat în 1996, când cei doi bătrâni locuiau de ceva vreme împreună.

— Acum, evocând acele zile din trecut, să ştiţi că îmi aduc aminte de… o… tuse… care răzbătea prin pereţi. Atât.

— Din cercetările noastre reiese că Oprişan nu contribuia în nici un fel la cheltuielile casei. Contul său era aproape intact. Retrageri nesemnificative, de-a lungul anilor. Se pare că şi medicamentele amândurora le cumpăra tot Felciuc.

— Deduc de aici că se înţelegeau bine. Oare ce îşi spuneau?

— Îşi împărtăşeau marile neajunsuri ale unei vârstei înaintate. Cu vreo 10 ani în urmă, Felciuc a acuzat dureri tot mai mari  la şoldul stâng, achiziţionându-şi în cele din urmă un cărucior cu rotile. Foarte rar, cei doi erau văzuţi deplasându-se cu încetinitorul, Felciuc în căruţ, Oprişan împingând căruţul. Neobişnuită situaţie, nu-i aşa?

— Neobişnuită, într-adevăr, recunoscu Marianne.

— Ştiţi ce este cel mai curios în întâmplarea asta? Faptul că lui Oprişan i-au trebuit mai mult de 20 de ani ca să se răzbune. Asta, calculând doar răstimpul scurs de la prăbuşirea comunismului. Din 1964, de la eliberarea din temniţă,  au trecut aproape 50 de ani.

— Credeţi că e vorba de răzbunare?

— Nu-mi vine în cap altceva. Discutăm despre un gardian deosebit de crud şi un prizonier care a îndurat suplicii îngrozitoare. Un călău şi o victimă.

— Şi victima a aşteptat 20 de ani ca să-şi facă dreptate? După ce au locuit împreună toată această perioadă?

— De ce nu? Nu cred în varianta accidentului, în pofida dovezilor evidente de şubrezenie fizică şi mentală pe care le prezenta agresorul. Unu: rana indică fără dubii că Felciuc picotea în scaun când a primit lovitura, poziţie care face improbabilă împrejurarea ca totul să aibă drept cauză un gest neîndemânatic, împiedicat, al presupusului criminal. Doi: chiar Oprişan a recunoscut că a înfipt cuţitul în pieptul prietenului său, apoi şi-a justificat crima, deci ne referim la o acţiune premeditată….

Inspectorul făcu o pauză, contemplând ceaşca de cafea. Desenul de pe cană ilustra un bătrân înţelept înconjurat de tineri, cărora le împărtăşea din experienţa sa de viaţă.

— … De asemenea, nu cred că l-aţi ucis dumneavoastră, iar Oprişan a luat vina asupra sa!

— Ce prostie! Sper că nu vorbiţi serios!

— … Ce variante am mai avea? O ceartă din cauza banilor? Se săturase Oprişan de amicul schilod?  Ajunsese să i se pară aberant să aibă grijă de cel care îi distrusese viaţa?

— Vreţi să vă răspund eu la toate întrebările acestea?

— Le treceam în revistă…

Inspectorul îşi drese glasul, tot mai deranjat de gustul amar care îi rămăsese în gură.

— Dar poate punem noi greşit problema, căutând un mobil, care a existat de fapt dintotdeauna, şi nu un factor declanşator. Nu mă refer la o ocazie, ci mai curând la nişte circumstanţe speciale. Poate că ceva anume a declanşat crima. Dar ce?

— O amintire? sugeră fata.

Inspectorul începu să amestece cu degetul arătător în zaţul gros rămas pe fundul ceştii de cafea. Îi plăceau ghicitorile. Cele cu final neaşteptat.

— S-ar putea. Cu voia dumneavoastră, mai adaug un aspect semnificativ. Oprişan nu avea nici un fel de rude. A fost căsătorit în timpul războiului, i s-a născut un băieţel, dar atât soţia, cât şi copilul, lipsiţi de orice fel de sprijin material, s-ar fi stins aproape imediat după ce el a fost arestat. Până acum, nu le-am identificat mormintele…

Inspectorul realiză că se mânjise pe arătător şi căută în sertarul biroului un şerveţel de hârtie. Îşi şterse cu atenţie degetul.

— Ştiţi cum îl chema pe bunicul dumneavoastră?

— Pe… bunic? se arătă nedumerită fata. Parcă Ion sau geva în genul… A murit foarte tânăr. L-a zdrobit o maşină. Ce legătură are bunicul?

— Poate niciuna, făcu pe misteriosul Inspectorul.

Se ridică brusc. Prea brusc. Dădu din greşeală cu cotul peste ceaşca de cafea, care se rostogoli de câteva ori pe birou, murdărindu-l, apoi căzu pe parchet şi se sparse în mai multe bucăţi maronii. Fata privi cioburile murdare.

—Cadavrul străbunicului dumneavoastră a fost depus la morga sectorului unu. Va trebui să-l identificaţi.  Nu e departe de aici. Un drum de 10 minute cu maşina.

Oui. Dar după îndeplinirea tuturor formalităţilor, mi se va permite să intru în casa în care s-a petrecut tragedia? întrebă Marianne şi se uită fix în ochii poliţistului.

Apoi surâse.

—Cafeaua a fost deosebită!

*

Inspectorul rupse sigiliul şi înlătură banda de control. Descuie uşa principală, o deschise larg, intră primul, după care îi făcu loc şi fetei. Vila avea parter şi etaj, jos un salon, o sufragerie, bucătăria şi o baie mare, iar sus, încă patru odăi, plus două băi, ceva mai micuţe. Din sufragerie se ieşea pe terasă şi în grădină, o grădină nu prea mare, dar adumbrită de arbori bătrâni şi scorţoşi.

Stăteau în picioare în salon, privind la tablourile de pe pereţi, la covoarele încă pufoase, la mobila clasică, toate foarte vechi, dar bine păstrate, şi probabil foarte valoroase. Camera mirosea a bătrâneţe, o bătrâneţe acră, care dura de prea multă vreme.

Peste tot era aşternut un start foarte gros de praf.

— Elegant acest bufet Ludovic al XIV-lea, dar nici canapeaua Renaissance nu-i de lepădat. Se asortează perfect cu tablourile impresioniste de pe pereţi, ce ziceţi?

— Ce tot bolborosiţi acolo?

Inspectorul începu să râdă.

— Am vrut să vă impresionez. Mă dau în vânt după detectivii tobă de carte, care pot recunoaşte orice operă de artă cu care iau contact întâmplător în investigaţiile lor, de la pictura flamandă la mobilierul rococo. Mă întreb doar cum de s-au mai făcut detectivi şi nu critici de artă.

— Dar dumneavoastră nu vă descurcaţi deloc. Mobila este englezească. Dulapul e confecţionat din lemn masiv de nuc, în stil Queen Anne, iar canapeaua aparţine colecţiei Morris. Tablourile provin din şcoala expresionistă germană. Mai toate piesele au fost achiziţionate cu siguranţă în perioada interbelică.

— Nu am curaj să vă contrazic. Cum de vă pricepeţi atât de bine?

— Îmi plac antichităţile. M-au atras întotdeauna. Se vând scump. Sunt foarte mulţi bani în casa asta. Dar cred că aţi intuit şi dumneavoastră acest lucru.

Marianne se apropie de o măsuţă superbă din stejar poleit, pe care trona un fel de gramofon. Tot pe măsuţă, într-un cadru special din esenţă de mahon, se înşira o colecţie de albume. Unul dintre discuri se afla încă pe suportul rotativ al gramofonului.

— Pot atinge?

—Am colectat deja amprentele.

Femeia aşeză cu grijă acul gramofonului pe placa de vinilin. O voce profundă umplu încăperea cu o melodie tristă.

O-la-la, râse ea. E muzica aceea, cum îi spune? Veche, de jale, o cântă bătrânii de la ţară…

— Doină.

Cântăreţul pomenea ceva de strajă, de cuci şi de codri.

— Sună groaznic!

Opri gramofonul şi se uită din nou cu maximă curiozitate în jur. Un zgomot înfundat, ca o trosnitură lină, sau ca silaba „poc” rostită doar din buze, veni dintr-un colţ al salonului.

— Ce s-a auzit? făcu speriată tânăra, apropiindu-se cu paşi grăbiţi de Inspector. Merde!

— Nişte cari nerăbdătoare, un şoricel neastâmpărat sau poate doar o fantomă îndrăzneaţă, spuse poliţistul.

— Ei, nu spune aşa ceva! Cine şi-ar mai dori o casă bântuită? Ştii că vila din Albertville nu s-a mai putut vinde? Deşi s-a dovedit că întâmplarea a fost doar o farsă. Ai văzut filmul?

— Să revenim la filmul nostru, replică poliţistul. Îşi îngroşă puţin vocea. Cu o zi înainte de comiterea crimei, aţi fost văzută pe străduţa pe care am parcat maşina.

Marianne avut un gest de nerăbdare.

Merde! Dar ştiu că nu te laşi!

Apoi începu să vorbească! Repede, repede şi fără pauze, amestecând cuvintele româneşti cu cele franţuzeşti, enervarea cu indiferenţa, scuzele cu îndrăzneala.

Pe scurt, în Montreal, lucrase, până la începutul anului, la o agenţie imobiliară, dar firma dăduse faliment. De atunci, nu-i mai reuşise nimic. Avea nevoie ca de aer de un capital de pornire, pe care să-l investească într-o afacere proprie. Tot în domeniul imobiliar. Îşi crease conexiunile necesare, dar rotiţele întreprinderii trebuiau unse zdravăn ca să meargă aşa cum trebuie. Venise în România doar ca să vadă casa. Să facă o apreciere. Era unica moştenitoare şi nu credea ca bătrânul avusese vreodată gândul să-şi înstrăineze avutul. Ţinea la casă prea mult şi avea bani berechet. Aşadar, era convinsă că i-ar fi revenit ei. Spera doar să nu treacă prea mulţi ani până când ar fi intrat în posesia vilei. Într-un fel, moartea străbunicului echivala cu un noroc venit la momentul oportun. Şi-ar fi dorit să vândă imobilul imediat, pentru a face rost de bani. Era ingrată dacă punea astfel problema?

— Nici nu am intrat, am examinat casa doar pe dinafară, m-a interesat starea tencuielii şi a ornamentelor, cum se prezenta acoperişul, ferestrele. M-am declarat mulţumită de ce am văzut. Dar am preferat să evit orice contact cu bătrânii. Sunt convinsă că străbunicul nici nu m-ar fi recunoscut. Dar nu ştiam că am fost remarcată.

Inspectorul nu o întrerupse iar, la sfârşit, o servi cu un pahar cu apă. Marianne îl bău pe tot. Poliţistul îi zări limba roşie atingând sticla paharului de mai multe ori. Când fata se uită în altă parte, împături atent paharul în batistă, şi-l ascunse în buzunar.

*

Peste trei zile, luni, cunoştea deja rezultatele testului. Era exact aşa cum îşi imaginase. Mariana (Marianne) Felciuc era urmaşa lui Dumitru Oprişan. ADN-ul nu putea minţi în această privinţă. Fata era strănepoata criminalului şi nu a victimei. Crima căpăta un sens. După ce Oprişan intrase la puşcărie, Felciuc îi luase băiatul. Pe Ion. Poate şi soţia. Pe Ana. Aşa s-ar fi explicat perseverenţa cu care a încercat tot timpul să-l extermine pe Oprişan. Pentru a scăpa de un posibil rival. E adevărat că numele nu coincideau, pe soţia şi pe fiul lui Oprişan îi chema altfel, dar acestea ar fi putut fi schimbate intenţionat. Pentru a şterge urmele. Din păcate, Ana, soţia lui Felciuc (şi a lui Oprişan?), a decedat în 1955 de o boală care nu iartă. Nici Ion (copilul lui Oprişan?) nu a avut baftă de o viaţă prea lungă. A murit în 1962.

Oare câte ştia bătrânul deţinut? În lipsa dovezilor, poate doar bănuia adevărul. Şi-a dat brusc seama când a văzut-o pe Mariana? Dar de ce abia acum, şi nu când fata avea o vârsta fragedă? Doar o mai zărise şi în 1996. Sau nu? De cine i-a adus aminte tânăra de 26 de ani? De chipul propriei soţii? „O amintire”, sugerase Marianne, când discutaseră despre factorul declanşator al crimei. Fata provocase totul. Oprişan o văzuse şi după câteva ore acţionase. L-a ucis cu o lovitură de cuţit pe fostul gardian. Apoi a chemat poliţia.

*

Femeia resimţi impactul acestei veşti. Se albi la faţă, se fâţâi nervoasă prin camera din hotelul în care se cazase de la prelungirea vizitei în Bucureşti, apoi se proţăpi războinică în faţa inspectorului.

— Ar trebui să simt ceva?

— Nu simţiţi nimic?

— Frustrare… Multă frustrare…

— Nimic altceva?

— Nu mă lua cu alde astea, domnule poliţist. Nu am minţit sau nu atât de mult pe cât sugerezi dumneata. Ţi-am spus că nu am intrat în casă. Dar, la un moment dat, cei doi bătrâni au apărut pe neaşteptate în curte, foarte aproape de gardul lângă care stăteam. M-am ferit şi eram convinsă că nu m-au văzut. Şi chiar de m-ar fi descoperit, eram încredinţată că habar n-aveau cine eram. Îşi mărturisesc că nici eu nu ştiam care dintre cei doi era străbunicul. Cel din cărucior sau cel care împingea căruţul. Pentru mine, erau doi străini. Dădeau amândoi din cap, ca nişte păpuşi stricate, fără să înţeleg dacă vorbeau între ei sau sufereau de parkinson. De auzit nu se auzea nimic.

— Nici măcar vântul… presupuse inspectorul.

— Cum? Nici măcar… Mi-ai schimbat radical istoria familiei, domnule. Încă nu ştiu dacă trebuie să cred sau să accept asta. Nu exclud posibilitatea de a mă adresa fără întârziere ambasadei ţării mele. Mă simt îndreptăţită să cer despăgubiri statului român. Sau poliţiei, pentru prejudiciile create… În aceste condiţii, pierd casa?

— Un avocat ne va lămuri în această privinţă. Sincer, n-am idee cui revine vila!

Fata păru că-şi aduce aminte de ceva.

— Ai afirmat că ancheta nu mai era necesară! Investigaţia reprezintă doar o curiozitate a ta. Ei, bine, ţi-ai satisfăcut-o! Ai intuit perfect. Te-ai dovedit un foarte bun poliţist. Nici nu mă îndoiam de asta. Dar om, om bun, pur şi simplu om, poţi să fii? Lasă naibii trecutul. Revino în prezent. Fă pasul următor!

— Pasul următor?

— Ajută-mă în carieră, îl rugă ea.

*

Era perioada aceea când nopţile devin îngrozitor de lungi şi de friguroase. Inspectorul se gândea. Sau doar suferea de insomnie. Atunci sună telefonul. Într-a treia sau a patra noapte polară. Îl căutau de la spitalul puşcăriei. Mitică Oprişan se stinsese.

*

Medicul spitalului închisorii era clăpăug, dar se făcea că nu aude mârâiturile celor internaţi. Toate paturile era ocupate. Mirosea a usturoi şi a ciorapi murdari. Când Inspectorul intră în salon, mai mulţi pacienţi îl fixară cu ură. Descoperiseră poliţistul din el. Duşmanul. Într-un colţ, o lumânare arzândă îi indică patul pe care se afla trupul lui Oprişan. Bătrânul părea la rândul său făcut din ceară.

— A spus ceva înainte să moară? îl chestionă pe doctor.

— Părea să-şi fi recăpătat luciditatea. Măcar o parte din ea.

— Ce a spus?

Medicul îşi consultă carneţelul de note, mai mult pentru a demonstra că era un tip organizat. Erau doar câteva cuvinte.

— Că regretă tot ce a făcut şi că… aşa au fost vremurile, atât a zis.

Inspectorul medită puţin la vorbele muribundului. Aşa au fost vremurile! Sunau aiurea. Ca un şablon.

— A vorbit mai mult ca un călău decât ca o victimă! conchise poliţistul.

— Nu mortul e criminalul? se miră doctorul.

*

Era genul de poveste care se spune încet. Inspectorul vorbea cu glas monoton, concentrat la propriile cuvinte. Când spui puşcărie eşti blocat în cuvântul „puşcărie”. Fata stătea în fotoliu, în camera ei de hotel, şi respira pe gură.

— În 1948, când a fost arestat, Dumitru Oprişan avea vreo 37 de ani. Procesul a fost sumar, rapid şi fără speranţă. Deşi avocat de meserie, priceperea nu i-a folosit la nimic. Nu i s-a iertat nici un păcat. Era bogat, şcolit la Paris şi-şi iubea ţara. Pe timp de pace, dezvăluise în nenumărate articole de presă unde se află adevăraţii duşmani ai României. În timpul războiului, luptase pe frontul de Est. Medalia primită l-a incriminat pentru totdeauna. A încercat să lupte şi după război, dar prea puţini dintre români înţeleseseră pericolul. A fost capturat, apoi condamnat, ca duşman al poporului, la muncă silnică pe viaţă.

În temniţă, l-a cunoscut pe Cornel Felciuc. El era de partea cealaltă a gratiilor. Nu vom şti niciodată de ce gardianul şi mai apoi directorul închisorii a revărsat atâta ură asupra sa. Poate că Felciuc vedea în avocat ceea ce şi-ar fi dorit el să fie, dar soarta, ori vremurile, i-au dat prea târziu şansa de a recupera. Sau nu atât de târziu.

Erau doi bărbaţi cam de aceeaşi vârstă. Nu mai erau tineri, dar bătrâneţea era încă departe. Timp de 16 ani, Felciuc s-a străduit să distrugă ceea ce poate admirase întotdeauna. În parte, a reuşit. După eliberarea lui Oprişan, petrecută în 1964, Felciuc s-a cerut la pensie. Se stabilise în cel mai luxos cartier al Bucureştilor într-o casă care aparţinuse unui boier de stirpe veche. Rămăsese singur. Soţia şi băiatul îi muriseră. Avea un nepot, dar se interesa rar de el.

După mai bine de 25 de ani, cei doi, Oprişan şi Felciuc, aveau să se revadă. Fostul condamnat l-a găsit pe cel care-l torturase. Se gândea la răzbunare sau pur şi simplu a vrut să ştie de ce? Poate că Felciuc i-a satisfăcut curiozitatea, deşi mă îndoiesc. Probabil, habar n-avea de ce fusese atât de rău. Altminteri, răul nu s-ar mai face din ignoranţă. Poate că, în viaţa de toate zilele, gardianul era un tip bonom, cu ticuri simpatice şi chef de vorbă. Poate şi-a cerut iertare în genunchi, sfâşiat de regrete. Drept e că bătrânii au început să locuiască împreună în vila cea uriaşă, gândindu-se că tot nu aveau să o mai ducă mult. Dar au mai trăit încă doi decenii şi mai bine.

Iar viaţa are întorsăturile ei. Timp de 22 de ani, cei doi bătrâni au vorbit de una, de alta, au mai pomenit uneori şi de închisoare, şi-au rememorat tinereţile, până când uitarea senilă a început să-şi facă lucrarea. M-am interesat. 50% dintre bătrânii de peste 80 de ani suferă de demenţă. La 100 de ani, procentul trece de 90%.

Şi s-a întâmplat un lucru curios, dar care nu ar trebui pus în totalitate pe seama nebuniei. Copleşit de viaţa colocatarului, Felciuc a început încetul cu încetul să i se substituie lui Oprişan. Mintal, doar. Cu vârsta, amintirile celor doi au ajuns pur şi simplu să se amestece între ele. Probabil, nici ei nu mai ştiau bine cine sunt. Dintr-o anumită perspectivă, temutului gardian i s-a părut mai atrăgătoarea viaţa victimei sale. În basmul pe care îl trăiseră cei doi, cu atât de multă vreme împreună, nu era nici o îndoială că eroul fusese Oprişan, iar Felciuc, ticălosul. Şi nu dorise mereu Felciuc să ducă o viaţă ca a lui Oprişan? Sau să fie un personaj ca Oprişan?

Oh, nu vă fac nici o vină că, la morgă, nici nu v-aţi dat seama că decedatul nu era străbunicul dumneavoastră. Toţi oamenii ajunşi la vârste venerabile seamănă între ei, dar nu pentru că posedă trăsături foarte asemănătoare, ci pentru că nu mai au deloc trăsături. Oricum, nici el nu se mai recunoştea pe sine. Bineînţeles, cel ucis nu era Felciuc, ci Oprişan. Când substituirea a ajuns aproape perfectă, Felciuc – transplantat în pielea lui Oprişan – a împlântat cuţitul în tovarăşul său, convins că îşi ucidea călăul. Într-un fel ciudat, ceea ce nu-i reuşise ca Felciuc – să-l anihileze pe Dumitru Oprişan – i-a reuşit ca Oprişan. Felciuc-Oprişan l-a asasinat pe Oprişan-Felciuc. De ce tocmai pe 6 decembrie, în ziua de Sf. Nicolae? Pentru că atunci a sosit clipa răzbunării. Nu am de gând să caut alte explicaţii. Ce căuta Oprişan în scaunul lui Felciuc? Se pare că nu doar Oprişan îl plimba pe Feciuc, ci şi Felciuc pe Oprişan. Făceau cu schimbul. Amândoi erau la fel de bolnavi. La fel de neputincioşi.

Anterior, mă înşelasem. Felciuc nu i-a luat lui Oprişan, în tinereţe, nici nevasta şi nici copilul, dar i-a răpit, mult mai târziu, e adevărat, amintirile. Poate că atât soţia, cât şi băiatul fostului deţinut au supravieţuit. Încă îi căutăm. Pe ei sau pe urmaşii lor. Or fi mai aproape de noi decât credem. Probabil şi-au schimbat numele, ca să nu aibă necazuri. Deţineţi ADN-ul criminalului, pentru că Felciuc era, de fapt, autorul crimei. Dar când l-am găsit lângă cadavru, el era convins că se numeşte Oprişan şi că – în sfârşit! – se răzbunase pe cel care-l chinuise atâta vreme. Felciuc şi-a dorit cu ardoare alt trecut. Şi în tinereţe, dar şi la bătrâneţe. Cred că toţi ne dorim un alt trecut. Sau alte vremuri. Sau poate nu toţi. Semănăm între noi, dar nu chiar până la identificare. La fel cum toţi bătrânii matusalemici seamănă izbitor între ei, însă doar la suprafaţă.

— Deci până la urmă casa va fi a mea, concluzionă fata.

Se ridică din fotoliu şi se duse spre fereastră. Cerul se făcuse violet, cu pete alburii. Deşi afară era mult zgomot, în încăpere se aciuase liniştea. Tănăra dechise larg geamul.

— Cum se numeşte pasărea micuţă, cu cioc galben şi faţă roşie? Parcă ar zice tiglit, tiglit! întrebă Marianne.

— Călătoare, răspunse neatent inspectorul.

*

Deciseră împreună să renunţe la înhumarea tradiţională, optând pentru crematoriu. Aşa se proceda în Canada. Îi incinerară pe amândoi bătrânii, le aşezară cenuşa în nişte urne de ceramică, apoi merseră pe malul Dâmboviţei, la marginea Capitalei. Aruncară cenuşa amândurora, separat, dar vântul le amestecă rămăşiţele, care se împrăştiară în toate părţile.

— „Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare,

Să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor.

S-o împrăştiem, sămânţă pe şesul viitor,

Nădăjduind culesul, târziu, cu întristare,” recită poliţistul.

— Eminescu! stabili tânăra femeie.

— Arghezi, o corectă el.

Câţiva puradei care stăteau rezemaţi de malul de beton al râului priviră fulgii de funingine pe care o adiere îi aduse în apropierea lor. Unul dintre ei, fără să-şi schimbe poziţia, încercă să prindă un licurici dintr-acela, dar fulgul i se strecură printre degete, ca un pui de peşte cenuşiu şi se lipi de caldarâm. Un punct pe o piatră de granit. Tot mai multe puncte.

*

Tranzacţia se desfăşură cu o rapiditate nemaipomenită. Poate şi pentru că el o însoţise peste tot, iar unii funcţionari îl recunoscuseră. Dar se apropiau sărbătorile, iar oamenii se cramponau mai puţin de detaliile nesemnificative. Multe chestiuni se puteau rezolva direct din Canada. Nici măcar nu era nevoie de procură. Notarii puseră toate ştampilele şi înhăţară purcoiul de bani. Un tip cu burta revărsată peste cureaua cu cataramă de aur oferi preţul de pornire, fără să se tocmească. Cash. Când fata numără banii, găsi câteva bancnote cu valoare mare în plus.

*

La final, trăgând linie şi adunând, Mariana se alese cu o sumă frumoasă, perfectă pentru un nou început. Inspectorul refuză indignat mia de dolari, ca răsplată pentru parteneriatul ad-hoc, dar acceptă cu plăcere aldămaşul, pe care îl consumară la unul dintre restaurantele de lux ale Bucureştiului. Marianne nu fu deloc zgârcită şi-i satisfăcu poliţistului toate poftele. La sfârşit îl sărută pe obraz.

*

Aeroportul se dovedea şi mai agitat decât în urmă cu o săptămână. Terminalul era luat cu asalt de popoarele migratoare ale secolului al XXI-lea. Peste tot se intersectau hoarde de oameni nerăbdători să plece. Bărbaţi, femei, copii. Cercul se închidea. Inspectorul se aştepta să audă zbierătul unui copil. Poate al aceluiaşi copil. Dar percepu doar plânsetul înăbuşit al unei mame singure. Avea ochii foarte roşii.

— O să mai vii în ţară?

— Cine ştie! Cu siguranţă! Ce să-ţi trimit din Canada? ţipă fata, peste umăr, în timp ce se îndrepta spre autobuzul care-i transporta pe pasagerii pentru Montreal la aeronava de pe pistă.

— Puţină zăpadă, strigă tare inspectorul, şi apoi se amuză de unul singur aducându-şi aminte că, în slangul american, zăpada desemnează cocaina. Dar poate că vecinii canadienii vorbesc altfel. Poate că ei spun zăpadă doar la zăpadă. Snow? Neige? Sneige?

Fără să se mai poată abţine, începu să chicotească. O femeia în vârstă, mirosind a căpşuni, se uită speriată la el şi îşi mută repezită bagajele mai încolo.

*

Avionul se făcea tot mai mic. Semăna cu o pasăre solitară tăind vertiginos văzduhul în căutarea stolului ocrotitor. În aer plutiră câteva pene sau doar câţiva fulgi de funingine, care îl făcură să  se gândească la ninsorile de altădată, la amintirile despre el însuşi şi despre lucrurile din jur. Toate numele duc înapoi. Dar cât de departe?

*

Un sentiment neplăcut, precum imaginea unei troiene de zăpadă spurcată, îi răscoli sufletul. Se întrebă dacă scârnăvia fusese tot timpul acolo, dar n-o văzuse el. Se simţea ca o… ca un… şi ar fi vrut să… cum naiba se spune la…. dar la… ?! … Rahat!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • George Arion said:

    O proza care merita sa fie citita. Un nume de autor care poate insemna ceva in literatura politista. Bravo! George Arion

  • Cele mai bine proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Bătrânul care şi-a uitat numele” de Paul […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.