Bodo

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 27 ( august, 2012 )
Autor:

Scârbit de presiunile şi sforile trase de noul rector pentru a obţine voturile din Senatul Universităţii, Andrei Balaban se hotărăşte brusc să părăsească oraşul. Vacanţa universitară e abia la început. Planurile sale de concediu sunt neclare. Încă nu s-a hotărât ce va face. Ar vrea să participe la Paris la o întâlnire a ufologilor, ar vrea să-şi finalizeze lucrarea despre noul sit arheologic din Munţii Orăştiei, ar vrea să revadă casa părintească de la poalele Retezatului, ar vrea să ajungă la congresul de la Edinburgh… Ar vrea… ar vrea…

Niciodată nu reuşeşte să ducă la sfârşit planurile de vacanţă, deşi nimic din ceea ce-şi propune nu e pentru el prea greu sau imposibil. La cei 50 de ani este un bărbat înalt, brunet, cu părul grizonant, cu un uşor început de chelie, ambiţios, hotărât, puternic şi echilibrat. Are ochii cenuşii, pătrunzători şi un zâmbet enigmatic, ascuns de mustaţa scurtă, deasă şi mereu zburlită. Prietenii şi colegii îi cunosc inteligenţa, educaţia şi ciudatul simţ al umorului de care dă dovadă chiar şi în cele mai dure situaţii ale vieţii. Femeilor le cade cu tronc imediat. El însă toată viaţa a căutat marea dragoste. Este un iremediabil romantic, deşi comportamentul şi vorbele sale nu lasă să se întrevadă acest lucru. Cu un deceniu în urmă a cunoscut-o pe Lia, medic pediatru. Relaţia lor le-a produs amândurora multă durere, consumându-i constant. După dragoste şi pasiune, rămăsese în ultimii ani un gol amar. Totul pornea de la convingerea că a pătrunde în sufletul ei era imposibil. Nu găseau acea alchimie atât de necesară unui cuplu solid.

La plecare, Lia i-a lăsat în custodie pe Bodo, un câine de aproape 10 ani, cu personalitate puternică şi un caracter destul de dificil. Cu toate că a avut vreo doi-trei dresori, fox-terrierul răspundea doar când şi când la cele peste două duzini de comenzi învăţate. Nu că nu le-ar fi ştiut sau nu le-ar fi deprins, ci pentru că nu recunoştea supremaţia stăpânului în faţa sa. Pentru el Omul era un tovarăş, un prieten, căruia îi acorda afecţiunea şi încrederea numai atunci când considera că o merită. Executa doar uneori comenzile pentru că îşi păstra dreptul liberului arbitru. În primii ani de viaţă a fost un compagnon plăcut, jucăuş, năzdrăvan dar foarte stricător. Rosese papuci de casă, covoare, picioarele scaunelor şi chiar ştampila de medic a Liei. Nu avea oprelişti şi nu cunoştea limite. Aplicarea corecţiei era exclusă, pentru că aşa se supăra, de tremura ca un epileptic, de la bărbie până la codiţa ce o ţinea falnic, ca un stindard al refuzului de a capitula. Îi plăcea enorm libertatea. Alergatul nestăvilit în spaţii vaste demonstra că are un înnăscut simţ al vânătorii, un miros excelent şi un curaj nebun.

Era gata oricând să se ia la harţă cu briganzii maidanelor, cu dulăii înrăiţi sau cu temuţii câini de luptă. Nu ţinea seama de consecinţe. La ultima încăierare pierduse o ureche … De aceea, mai nou, trebuia în permanenţă supravegheat. După  această experienţă traumatizantă, Bodo nu trăsese nici o învăţătură. Departe de a fi prudent, încercase să-şi dovedească supremaţia şi asupra pitbullului din vecini, căruia îi purta o mare ranchiună. Amintirea acestor altercaţii, îl făcu pe Balaban să se gândească cui va da în grijă pe vajnicul patruped pe perioada absenţei sale. Niciodată Lia nu-l lăsase pe mâini străine. Nici el n-ar putea să-l încredinţeze oricui. Ştiindu-i harţagul, nu se punea problema să-l plaseze la vreun adăpost canin.

Poate planurile sale de vacanţă ar trebui să se deruleze altfel. Va merge la Nucşoara, la poalele Retezatului. Părinţii i-au murit demult. În casa părintească locuieşte acum sora sa, Maria. Cumnatul său, Silviu, bărbat harnic şi tăcut, paznic de vânătoare, este un împătimit al muntelui. Pentru el, viaţa şi moartea sunt legate de legi nescrise, care au în centrul lor ciclul naturii de pe Retezat. Despărţirea de capitală i se păru o binefacere, mai ales că temperatura depăşea zilnic pragul de caniculă. În bagajul alcătuit în pripă, nu lipseau proviziile cu mâncare uscată canină, câteva tricouri de culoare închisă, lanterna şi baterii de schimb, bocancii şi pioletul, camera video şi colecţia de pipe. Nu mai fuma de o bucată bună de timp însă, oriunde mergea, nu renunţa la ele. Bodo, foarte încântat de pregătirile de plecare, îşi aduse singur lesa, postându-se din proprie iniţiativă pe scaunul din dreapta al BMW-ului prăfuit. Şoseaua prea aglomerată şi soarele arzător l-au făcut pe Balaban să regrete hotărârea de a merge „acasă”. Era prima dată, după mulţi, mulţi ani când venea să-şi revadă sora, neamurile şi locurile copilăriei.

A ajuns în sat, în zi de praznic, pe la amiază, când cu mic, cu mare, nucşorenii soseau de la biserică. Îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, bărbaţii, plini de importanţă, flecăresc în faţa vechiului lăcaş. Femeile, urmate de copii, ies smerite, pe rând, strângând în batiste albe anafura primită. O duc bătrânilor care, neputincioşi, seceraţi de ani şi boli, aşteaptă nerăbdători acasă un mic semn al purităţii divine. Fără să vrea, noul venit îşi aminteşte că, în copilăria lui, o delimitare între vechi şi nou, între păgân şi creştin era imposibilă în acest spaţiu rural. Amestecul între religie şi păgânism se regăsea şi în felul în care se alegea odinioară numele de botez. Nănaşele, moaşele şi mătuşile aprindeau pruncului 12 lumânări cu numele fiecărui apostol. Lumânarea care se stingea ultima dădea numele noului născut. Aşa a ajuns el să poarte numele marelui pescar.

Casa părintească i se pare schimbată. Termopanele, parchetul nelaminat, mobila de la oraş, candelabrele cu ţurţuri lucitori o urâţesc. Până şi baia, cu faianţa în două culori, îl face să  regrete uriaşul ciubăr de lemn, în care mama turna apă descântată peste mănunchiul de foi de nuc şi busuioc, scăldându-l în vremea îndepărtată a copilăriei. Nu vrea să umbrească bucuria Mariei. Se minunează de dragul ei, pentru fiecare modificare adusă, aprobând-o cu gesturi largi. În locul scrânciobului de altădată, unde se legăna în nopţile călduroase, visând că zboară spre stele, cumnatul înălţase o filigorie, cu masă şi scaune cioplite din lemn masiv. Aici era bine. Foarte bine. Mirosea a pădure, a linişte, a răcoare. Ceea ce-l incomoda, totuşi, era atitudinea celor doi faţă de Bodo. Cu greu puteau tolera prezenţa lui în casă,  fiindcă, după spusele lor, un câine trebuie să stea în lanţ sau la stână, să asculte de stăpâni şi să fie recunoscător pentru hrana primită.

Acestea şi amintirea deselor ascensiuni din tinereţe l-au determinat a doua zi, în zori, să se hotărască să urce pe Retezat. Nici rugăminţile Mariei, nici avertismentele de vreme rea ale meteorologilor, comunicate de cumnat, nu l-au întors din drum. În ciuda timpului morocănos, până la cascada Lolaia a ajuns cu maşina, avându-l tovarăş de drum pe Bodo, mereu în alertă la freamătul pădurii. De aici şi-a propus să facă o drumeţie pe jos până la cabana Pietrele, unde va înnopta. A doua zi va continua singur ascensiunea spre vârf. Cerul şi-a schimbat încet culoarea şi ploaia pare iminentă. Patrupedul muşină în stânga şi în dreapta potecii, ca un veritabil câine de vânătoare. E atât de încântat! Trebuie temperat din când în când cu un scurt fluierat. După o cotitură, lasă poteca şi se afundă agitat în pădure. Nu e bine… Să-i fi pus lesa? Îi pare rău că nu şi-a ascultat rudele şi a riscat luându-l pe munte. Îi va strica plăcerea urcuşului …

Lătrăturile se aud foarte aproape. Pe neaşteptate, din desiş, apare o namilă fioroasă. Mistreţul atacă fulgerător. Câinele dansează nălucă în jur, mârâind necontenit. Omul rămâne înlemnit. O clipă este depăşit de situaţie. Strigă, agitând pioletul. Ştie că o astfel de întâlnire arar se termină fericit. Fox-terrierul se interpune cu un curaj nebun, între fiară şi stăpân, încercând să-l apere. Agresivitatea mistreţului cu un singur colţ pare de nestăvilit. Cerul înnorat, brăzdat de fulgere dese şi un trăsnet asurzitor căzut undeva, destul de aproape, descumpănesc adversarii. Mistreţul bate în retragere, dispărând în tufiş. Bodo mârâie arătându-şi colţii. E plin de sânge. Rănile grave îl fac să se clatine. O senzaţie uriaşă de panică, urmată de câteva clipe de derută… Bărbatul îşi dă seama că primejdia nu a trecut. Atacul se poate repeta. Bodo e în grea cumpănă. Viaţa lui atârnă de noroc.

Împovărat de trupul inert al celui ce scheaună încet, se repede spre culme fără a găsi poteca. Ştie că acolo va afla adăpost iar Bodo va primi îngrijiri. Urcuşul e dificil. Alunecă. Se ridică. Cade din nou. Potopul se dezlănţuie ameţitor. Limbi de foc brăzdează zarea. Duduitul tunetelor şi bombardamentul unei avalanşe de grohotiş îl avertizează ca şansa supravieţuirii depinde de urgenţa deplasării spre un refugiu. Oricât de disperată este situaţia, nu se va lăsa doborât. Va găsi o modalitate de evadare din iadul iscat de nebunia naturii…

O nouă avalanşă. Stânci uriaşe se desprind sub greutatea tonelor de pietriş măturate de puhoi: evită în ultimul moment impactul mortal. Brusc… pământul i se cască sub picioare. E în cădere liberă. Plonjează din instinct, ocrotindu-şi povara. De-a buşilea înaintează orbeşte printr-o galerie strâmtă. În spate bubuituri. Teren surpat. În faţă… Ce-i în faţă? Cu greu îşi scoate din raniţă lanterna. Printre bolovani, rădăcini încâlcite, nămol, găseşte o cale de acces spre o grotă, ce pare imensă. Fiecare înaintare înseamnă efort, durere, junghiuri, răni. Îl înveleşte pe Bodo în vesta de camuflaj, trăgându-l ca pe o sanie sângerândă. Tavanul înalt îi permite să se ridice. În razele lanternei se văd pereţii de bazalt, atât de drepţi! Parcă e într-un uriaş cavou. Caută disperat o ieşire. Nimic. Nu se vede nimic. Rănitul are nevoie de îngrijire urgentă. Hemoragia pare să se fi oprit. Pansamentul improvizat dintr-un tricou şi câteva tampoane cu tutunul din omniprezenta pipă pare că-i liniştesc durerile. Geme surd, scânceşte… dormitează. E un supravieţuitor. În confruntarea inegală cu fiara nu a cedat, ignorând primejdia.

După o evaluare sumară, bărbatul ajunge la concluzia că sunt prizonierii muntelui. Va  face economii la provizii şi baterii. Nu ştie de-i încă zi sau e noapte. Un întuneric dens, umed, duşmănos îl învăluie de pretutindeni. Stă cu spatele sprijinit de roca dură. Mâna nu i se desprinde de pe preţioasa lanternă. Lângă coapsă simte răsuflarea grea a rănitului. Precipitat caută mobilul. Se pipăie la brâu. Nu-i! Nu-i nici husa de protecţie, nici celularul. Trebuie să evadeze. Totul este un coşmar. Lumina lanternei e din ce în ce mai slabă. În roca pereţilor terifianţi, undeva sus, foarte sus, se distinge cu greu ceva. Să fie o cale de acces spre lumină? Spre viaţă? Prudent cercetează gura galeriei. Cu ajutorul pioletului se caţără anevoie, scrutând întunericul. Undeva departe e, parcă, o geană de lumină. Înviorat se întoarce. Cu o imensă grijă îşi agaţă de umeri raniţa în care Bodo, resemnat, îşi ciuleşte unica ureche, acum şi ea zdrelită. Adâncurile negre şi reci îl conduc spre o zonă greu accesibilă. Lângă un morman de pietre aşezate în spirală, parcă de mâna omului, se văd undeva, la zeci de metri, petece de cer, stelele, norii, luna. Fox-terrierul geme din nou înfundat. Da! Au nevoie de odihnă. Vor petrece noaptea aici. În culcuşul inconfortabil, înjghebat în pripă, cei doi aşteaptă zorii…

Dimineaţa, devreme, o rază de soare îi trezeşte. Se găsesc într-o căldare izolată, foarte adâncă, acoperită de o împletitură de stânci care sfidează cele mai elementare legi ale gravitaţiei. După experienţa traumatizantă de ieri, prudenţa e necesară. Va explora fiecare colţişor, profitând de lumină. Starea lui Bodo e uşor ameliorată. Îşi linge rănile. Vrea să se ridice. Încurajat de constatare, bărbatul se îndreaptă spre o scară rudimentară săpată în stâncă. Ajunge curând lângă un intrând, blocat de o enormă lespede de piatră. Încearcă s-o mişte din loc. Îşi adună forţele. Împinge. Nimic! Se concentrează din nou. Tot nimic… Apoi observă o scobitură de mărimea unui ou, pe care o pipăie îndelung. Curios, o apasă cu toată puterea. Spre mirarea sa, lespedea coboară, glisând uşor. Se întrevede un culoar larg. E oare calea de scăpare? Pătrunde emoţionat. În spatele lui se târăşte Bodo, mârâind nemulţumit.

Întunericul, dens la început, devine tot mai pal. Un spaţiu vast. Printr-o breşă, din tavan, un mănunchi de raze încălzeşte atmosfera. O briză proaspătă, plăcută. Peştera, de formă piramidală, pare un loc magic, ireal. Simboluri misterioase şi însemne stranii acoperă din loc în loc pereţii oblici. Instinctul său de cercetător, care şi-a dedicat viaţa dezlegării atâtor enigme, îşi spune cuvântul. Pătruns de vraja momentului, aleargă haotic de la o imagine la alta. Minutele, orele au durata unor clipe. De câte ori este obosit, flămând, se relaxează într-un cerc de piatră albă din mijlocul imensei încăperi. Acolo, într-un căuş săpat în roca dură, cad alene picături dintr-un lichid vâscos de culoarea chihlimbarului. Efectele lui sunt miraculoase. Consumându-l, cei doi, om şi animal, nu mai simt foamea sau setea, starea lor fizică îmbunătăţindu-se constant. Cercetarea atentă i-a adus convingerea că simbolurile nu au doar un rol decorativ. Camera video, salvată ca prin minune, imortalizează imaginile prin care strămoşii dacilor comunicau cu zeii, celebrând legătura dintre cer şi pământ. În timpul amiezii razele soarelui cad în fiecare zi într-un alt unghi care se reflectă întotdeauna asupra altei pictograme. Este consternat remarcând o imagine care se repetă mereu. O farfurie zburătoare. I se pare imposibil. Conturul ei îl obsedează. Este evident că însemnele ciudate transmit înţelesuri la nivelul cuvintelor, fiind o formă de limbă scrisă.

Efervescenţa fiecărei clipe îl împiedică să vadă transformările din comportamentul şi atitudinea tovarăşului său. Deşi e convalescent, Bodo pare mulţumit. Începe să se joace fericit şi să fie oricând gata de hârjoană. Preocupat de taina pictogramelor, Balaban abia observă şi evidenta sa transformare fizică. Privind pe camera video propria sa imagine înregistrată, nu-i vine să creadă. Nu mai are părul grizonant. Începutul de calviţie a dispărut. Ţinuta-i este mai dreaptă, privirea mai fermă, plină de lumină. Doar nu întinerea?

Incertitudinile îl descumpănesc. E hotărât să găsească o cale de ieşire. Sanctuarul trebuie făcut cunoscut. Acest loc venerat, refugiu al tămăduitorilor pricepuţi, îmblânzitori ai stihiilor, este o piesă esenţială a unui puzzle care aşteaptă de secole rezolvarea. După entuziasm, Balaban începe să cunoască deznădejdea. Muntele, temnicer, nemilos, nu-i va oferi şansa evadării…

Există o singură crevasă foarte îngustă la baza piramidei. Speranţa e în Bodo! Cum nu s-a gândit până acum? Zilele şi nopţile petrecute împreună i-au apropiat atât de mult, încât sunt tovarăşi nedespărţiţi la bine şi la greu. În lipsa unui interlocutor bărbatul îi împărtăşeşte necontenit îndoielile, frământările, speranţa dar şi disperarea. Încet-încet îl îndeamnă pe curajosul terrier să repete comenzile deprinse odinioară. Insistă asupra comenzilor „târâş” şi „caută urma!”, „caută omul!”. Poate salvamontiştii în alertă vor recupera camera video cu nepreţuitele imagini. Aceasta este singura şansă…

Zorii îl găsesc pe Bodo nehotărât de partea cealaltă a crevasei. Târâş a reuşit să iasă la lumină purtând în spate preţiosul bagaj prins de stăpân. Ar dori să facă drumul înapoi, să nu se despartă de Om. Scheaună prelung, dureros. Încă îi stăruie în minte ordinul primit „caută! caută omul!”. Cu nările fremătânde ocoleşte buza prăpastiei. O ia la fugă. Din când în când muşină mârâind nestăpânit.

Simte primejdia prea târziu… Ca un bolid, din tufişuri, se repede o namilă de mistreţ. Atacul e fulgerător. Bodo n-are timp şi putere să riposteze. Cu unicul colţ, fiara îl loveşte mortal însângerând cărarea. Furios se întoarce mereu şi mereu zdrobind totul în cale…

Etichete: , ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • oana said:

    never kill the dog

  • Cei mai buni şi activi 2 « Scriptorium said:

    […] Karel Cispic, cu prozele Clipa, Păpuşarii, Alb, Mina, Calac, Iunie, Zbor, Întâlnirea, Bodo, De Halloween, Circari, publicate în Suspans şi în Revista de Suspans. Luate individual, […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.