Borcanul cu ulei

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 10 ( martie, 2011 )
Autor:

La scurt timp după ceea ce s-a numit Revoluţie, taică-meu a făcut o excursie în Statele Unite. Sora mamei lui se stabilise la New York încă de pe la mijlocul anilor 70, când, profitând de un turneu în Europa al fiicei ei (harpistă), familia a rămas în RFG, de unde, ulterior, a emigrat în America. Nici după douăzeci de ani nu vorbea englezeşte, dar taică-meu, de meserie profesor de engleză, era dispus să treacă cu vederea acest inconvenient, dacă ea era de-acord să-i facă o chemare. Bătrâna, pe atunci în vârstă de 70 de ani, înduioşată de dorinţa lui de a-şi cunoaşte mătuşa, n-a stat prea mult pe gânduri şi l-a invitat la New York.

Proaspăt divorţat pentru a treia oară (am succes la femei, dar ghinion în dragoste, obişnuia el să spună), taică-meu nu avea nicio obligaţie în ţară, aşa că, în momentul în care mi-a spus că pleacă, am fost convins că nu se va mai întoarce niciodată. Tânăr era, putere de muncă şi de a o lua de la capăt avea, unde mai pui că începuse să corespondeze c-o americancă din New Jersey pe care o cunoscuse în România când ea venise (pe-atunci împreună cu soţul) să adopte un copil (nu adoptase şi între timp divorţase). Aşa că n-aveam nicio îndoială că la sfârşitul celor două luni pe care intenţiona să le petreacă acolo, aveam să primesc un telefon prin care să fiu înştiinţat că şederea pe tărâm american se prelungeşte la nesfârşit. Şi poate previziunile mele chiar s-ar fi adeverit dacă aş fi plecat şi eu.

Motivul oficial pentru care nu l-am însoţit a fost că n-aş fi primit viza de la Ambasadă. Existenţa unui copil în ţară era cea mai bună garanţie, din perspectiva americanilor, că tatăl se va întoarce, deşi aş fi putut foarte bine rămâne în grija bunicilor care ar fi primit ajutor financiar de peste ocean ca să nu-mi lipsească nimic.

Motivul neoficial, al meu personal, pentru care n-aş fi plecat oricum cu el, era o fată, mai mare decât mine cu doi ani, de care eram îndrăgostit peste urechi şi de care ar fi trebuit să mă despart pentru măcar şaizeci de zile, făcusem eu calculul, interval care mi se părea uriaş, cu atât mai mult cu cât speram ca plecarea lui taică-meu să-mi faciliteze atingerea obiectivului pe vara aceea, cel de a face în sfârşit dragoste cu ea, după ce luni de-a rândul nu făcusem decât conversaţie. Altfel spus, el pleca pentru a-şi vedea visul cu ochii (acela de a păşi pe pământ american), eu rămâneam ca să-mi transform visul în realitate, ba chiar visele aş putea spune, căci la vremea aceea începusem deja s-o visez goală în fiecare noapte, şi amândoi eram foarte încântaţi de ce avea să urmeze.

Ce-a făcut taică-meu în America n-aş putea să vă spun cu precizie. Cert e că nu i-a priit aproape deloc. A răcit din primele zile (din cauza aerului condiţionat rece din magazine şi a temperaturii foarte ridicate de afară, zicea el), iar de pe urma răcelii s-a procopsit c-o tuse de care n-a scăpat până la sfârşitul anului, a fost jefuit o dată în metrou şi a doua oară pe stradă, bătrâna, confundându-l cu cine ştie cu cine, s-a dat într-o zi la el, iar în rest a fost fie ţâfnoasă, fie morocănoasă, în timp ce Karen din New Jersey era categoric lesbiană, chiar dacă, după spusele lui taică-meu, ea nu părea să-şi dea seama de asta. În plus, se procopsise şi cu-n herpes genital pe care nu mi-a mai spus de la cine îl luase. S-a întors după două luni, surmenat, slab („mâncarea era insuportabilă”, s-a tot plâns o perioadă) şi mi-a declarat că nu se mai duce cât o trăi în America.

Nici mie nu mi-a mers bine. La câteva zile de la plecarea lui, m-a lovit o urticarie care m-a chinuit toată vara. Nu ştiu nici până în ziua de azi ce mi-a cauzat-o (nu mâncasem nimic expirat sau dubios), dar în fiecare dimineaţă mă trezeam cu încă cinci-şase blânde noi care se adăugau la deja impresionanta grădină de maci roşii care-mi înflorise pe corp, aşa că a trebuit să renunţ la gândul de a mai face sex, în general de a mă dezgoli dinaintea unei alte fiinţe umane pentru că, sunt şi acum convins, oricine m-ar fi privit gol, ar fi rupt-o la fugă.  În plus, datorită suferinţei pricinuite, în mai puţin de două săptămâni mă transformasem într-un individ contemplativ, interiorizat, predispus la meditaţii lungi despre viaţă, moarte şi fragilitatea fiinţei umane, ceea ce ştiam că iubitei mele nu avea să-i placă. Tocmai de aceea, am şi renunţat s-o mai sun, iar ea, văzând că nu mai dau niciun semn de viaţă şi nici nu-i răspund la telefoane, m-a abandonat repede, astfel încât întoarcerea precipitată a lui taică-meu ne găsea deja despărţiţi.

Pe vremea aceea eram destul de superstiţios şi mult timp am trăit cu convingerea că amândoi fuseserăm victimele unui blestem. Într-adevăr, nu mult după plecarea lui taică-meu am descoperit, făcând curăţenie pe balcon, un borcan cu ulei în care pluteau ceea ce păreau a fi cheaguri de sânge menstrual. Lângă borcan mai erau o lumânare aproape consumată şi un pachet de chibrituri. Bunică-mea a pus totul într-o pungă şi s-a dus cu ea pe la mai multe biserici şi toţi preoţii i-au confirmat că era vorba de farmece. Furioasă că fusese lăsată, fosta soţie îi făcuse un ultim cadou lui taică-meu înainte de a pleca pentru totdeauna din casa pe care o locuiseră împreună. Dacă n-ar fi fost bunică-mea, credeam eu, care să desfacă blestemul (rugându-se şi făcând tot ce-i spuseseră preoţii să facă) cine ştie ce i s-ar fi putut întâmpla lui taică-meu în America.

Apoi, spre sfârşitul lui septembrie 2001, Bătrânu’ a primit un telefon din Statele Unite care-l informa că, stupoare, Karen murise la New York, în urma prăbuşirii turnurilor. Aş fi putut fi şi eu acolo, mi-a spus el. Karen insistase atunci să rămân. Şi dacă n-ai fi fost tu, poate chiar aş fi rămas. Aş fi lucrat poate în aceeaşi clădire cu ea sau aş fi fost soţul ei şi acum aş fi fost văduv. Dar parcă ziceai că era lesbiană, m-am arătat intrigat. Ce? s-a încruntat el la mine. Când am spus eu asta? Karen era o femeie extraordinară. Şi nu era lesbiană deloc. M-a rugat să rămân acolo, voia să ne căsătorim, zicea că după aceea ar fi fost doar o formalitate să te aduc şi pe tine acolo… Şi atunci de ce n-ai rămas? l-am întrebat, şi mai nedumerit. Mi-a fost frică. Totul era atât de diferit. Şi nu voiam să-ajung să mă-ntreţină ea. Ceea ce oricum s-ar fi întâmplat, cel puţin la început. Iar acum, acum aş fi fost văduv. Sau poate chiar mort.

Mi-am amintit atunci de borcanul cu ulei găsit în balcon. Care fusese blestemul, dacă fusese un blestem? Poate că tot ce i se întâmplase acolo lui taică-meu se întâmplase tocmai ca să nu sufere mai târziu, deşi la fel de bine, poate că dacă rămânea Karen n-ar fi murit şi ei ar fi fost în continuare împreună. N-am să ştiu niciodată ce s-ar fi schimbat în vieţile noastre dacă în vara aceea un român ar fi rămas în America. Sau dacă n-ar fi existat un borcan de ulei pe balcon, care borcan, chipurile, fusese folosit la legarea unui blestem. Mă gândesc că unii oameni par blestemaţi şi fără să le fi făcut careva vreun blestem, în timp ce alţii, oricât de mult i-am blestema noi, continuă să o ducă de minune. Mă mai gândesc că dacă vrei să faci rău cuiva, ai nevoie de mai mult decât de un borcan plin cu ulei. Sau dacă totuşi vrei să foloseşti aşa ceva, uleiul ar trebui să fie încins, foarte, foarte încins.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • A apărut numărul 10 al revistei Suspans « Mircea Pricăjan said:

    […] Florin IRIMIA — Borcanul cu ulei […]

  • Raluca Zaharia said:

    cred ca ar mai trebui lucrata un pic, sa se lege lucrurile mai usor.
    am mai gasit si niste greseli de editare, dar nu insist pe ele.
    mai cred si ca unele lucruri ar trebui mai degraba sugerate decat date de-a gata(inclusiv treaba cu sangele menstrual, despre care nu cred ca socanta, cred ca de-a dreptul gretoasa – eventual as fi preferat sa ma gandesc eu la asta cu mintea mea si sa cred ca sunt disfunctionala decat sa mi se serveasca so bluntly).
    in rest, abia astept sa-ti citesc povestirile – iar uneori incerc sa dezleg realitatea de fictiune – so much fun!

  • Irina Rusu said:

    Blessings in disguise! Era si o povestioara cu Dumnezeu care a fost omenit de niste oameni saraci, si drept recompensa, vaca lor a murit in ziua urmatoare, insa, plangadu-se ei de ingratitudinea oaspetelui, au aflat ulterior de la Sf. Petru ca, de fapt, sufletul care trebuia luat din acea casa in acea noapte nu era al vacii, ci al copilului familiei, iar recompensa a fost comutarea „actiunii” pe alt obiect.
    Intrebarea e, e destin sau intamplare? sau si mai bine: ne dorim sa fie intamplare sau nu?

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.