Cadouri

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 11 ( aprilie, 2011 )
Autor:

Ştiam că n-au să rămînă împreună din momentul în care mi-au spus că nu vor putea avea un copil – am fost convins că asta le va pune capăt, dar n-am ştiut cum se va termina totul, n-am prevăzut nimic din cîte aveau să li se-ntîmple, toate porcăriile şi scîrboşeniile pe care vor trebui să le-nghită unul de la celălalt, ca într-un concurs de mîncat căcat, a cărui duhoare mizerabilă parcă o simt deja în nări, ca şi cum în continuare nu i-aş putea asocia decît cu dezgustătoare materie fecală de care tuturor ne e scîrbă, dar pe care continuăm s-o secretăm, cum la fel și eu, în ciuda faptului că nu-mi place să le conjur amintirea, simt cum o forţă mai presus de mine mă împinge să scriu, cum şi pe voi vă va împinge să citiţi. Glumesc.

Sînteţi superstiţioşi? Credincioși? Credeţi în predestinare sau trăiţi cu convingerea că fiecare doarme aşa cum îşi aşterne? Vă închinaţi puterii atothotărîtoare a genelor sau trăiți cu convingerea că puteți fi mai presus de ce v-au oferit mămica şi tăticul dacă vă rugați intens la Doamne-Doamne? Sînt unii oameni născuţi pur și simplu într-o zodie proastă şi, indiferent cît de mult şi-ar da silinţa, vor fi mereu condamnaţi la ghinion, prieteni pe veci ai deznădejdii, suferinţei şi ratării, sau totul este schimbător, nu doar norocul, ci și ghinionul? Credeţi în prezenţa Necuratului sau necurate vă sînt doar gîndurile, iar gîndurile, simple efecte ale unor celule nervoase atinse de bagheta magică a electricităţii? Există Dumnezeu independent de plăsmuirea noastră sau totul vine de la frica ce ne-a cuprins cînd ne-am dat seama că murim? De ce trebuie să existe o legătură directă, o înlănţuire logică, fără fisură, între ziua de 4 octombrie 2000, cînd Mirela Păun se duce să avorteze, şi 8 noiembrie 2002, cînd, din cauza acestui avort, i se spune că nu mai poate avea copii şi apoi între 8 noiembrie şi data de 21 decembrie 2003, cînd viaţa i se curmă?

Dar mai bine să vă spun cum s-a petrecut totul. N-am să insist asupra perioadei cît le-a fost bine, aici lucrurile se prezintă destul de banal, pentru că fericirea e destul de banală. Ce ne face deosebiţi e felul în care suferim sau, cum spunea Tolstoi, toate familiile fericite se aseamănă între ele, dar fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei. (Acum în paranteză fie spus, oare chiar există familii fericite?) Aşadar, în facultate, Mirela se cunoaşte cu un oarecare Sergiu, băiat bun, dar cam imatur, cam iresponsabil, şi din greşală rămîne însărcinată. E în anul doi la Litere şi, deşi mama ei tot în anul doi a rămas însărcinată cu ea, Mirela nu vrea să facă aceleaşi greşeli pe care le-au făcut babacii. Poate că dacă mai așteptau un pic cu copilul, nu divorțau după nici cinci ani de viaţă ca soţ şi soţie. Poate dacă mai așteptau puțin, măcar cît să fi terminat facultatea, visurile lor nu s-ar fi transformat aproape peste noapte în cele mai urîte coşmaruri. Evident, dacă ar mai așteptat puțin cu copilul sau dacă maică-sa ar fi făcut un avort, Mirela n-ar mai fi existat azi ca să-și poată critica părinții, dar acesta este un aspect la care nu vrea să se gîndească.  La momentul de față, Mirela este hotărîtă că nu va face greşelile părinţilor ei şi de aceea începe să facă propriile-i greşeli. Prima greşală e că nu spune nimănui din familie (maică-si în mod special, pentru că lui taică-său, chiar dacă i-ar fi spus, nu cred că i-ar fi păsat) şi se înhamă singură la jugul poverii de a găsi un medic, de a se programa pentru avort şi de-a duce întreaga operaţiune la bun sfîrşit. Nici măcar pe Sergiu nu-l implică pentru că, undeva în sinea ei, ştie că acesta nu-i în stare să-şi asume nici măcar angajamentul de a merge cu ea la cabinet. A doua greşală, care decurge din prima, este că, nespunîndu-i maică-si, care, fără să fie cineva în oraşul ei, cunoaşte totuși îndeajuns de mulţi oameni care cunosc îndeajuns de mulţi alţi oameni şi în final ar fi putut să-i găsească un doctor priceput și de treabă, Mirela nu poate decît să meargă la ghicit și singurul criteriu pe care-l poate lua în calcul este distanța, proximitatea, așa că alege cabinetul ginecologic cel mai aproape de blocul ei din Colentina. De fapt sînt două, cam la aceeaşi depărtare, dar primează cel în care doctor este o femeie (nu i-au plăcut niciodată ginecologii bărbaţi), o doamnă elegantă cam la vreo cincizeci de ani care, deduce Mirela, trebuie să aibă ceva experienţă, deci s-ar părea că e pe mîini bune. Ce nu ştie Mirela este că femeia, care oricum n-a făcut prea multe intervenţii la viaţa ei, n-ar mai trebui să facă niciuna, întrucît în urmă cu un an a suferit un accident de maşină în urma căruia braţul drept a rămas cu sechele permanente. Oficial, de altfel, ea nici nu se ocupă cu aşa ceva, neoficial, însă, nu poate să se obișnuiască cu gîndul că din cauza unui mucos fără permis, care s-a izbit în maşina ei în timp ce ea circula absolut regulamentar, nu va mai putea efectua nici măcar o operaţiune banală ca asta. Drept pentru care, Mirela este programată la intervenţie, în urma căreia doamna doctor reuşeşte să-i perforeze uterul, o performanță rar întîlnită în ziua de azi, dar nu complet dispărută. Mirela ajunge la spital într-o baltă de sînge și are noroc (vorba vine!) că nu moare acolo, pe masa de operație. Sunt anunțați părinții, din care numai maică-sa vine în București, și, copleșită de vină, o cam neglijase în ultima vreme, își ia concediu fără plată și rămîne două săptămîni să aibă grijă de fată.

Încet, încet, Mirela își reia îndeletnicirile de studentă. Evident, nu se mai vede cu Sergiu care oricum s-a făcut nevăzut și căruia tare ar mai fi vrut maică-sa să-i spună vreo două, nu că ar mai fi avut vreun rost.

După terminarea facultății (o perioadă nu mai vrea s-audă de băieți), Mirela îl cunoaște pe Liviu.  Liviu e un tînăr cu capul pe umeri, sobru și maturizat prematur. Tatăl i-a murit în urmă cu doi ani și, fiind singur la părinți, s-a trezit că trebuie să aibă grijă de maică-sa care, rămasă brusc fără soț, a dezvoltat o depresie urîtă din care nu va ieși complet niciodată. Liviu a terminat facultatea de psihologie (cînd Mirela se chinuia cu avortul) și s-a angajat imediat la spitalul unde va ajunge ulterior și Mirela, nepermițîndu-și luxul de a face un master, chiar dacă și-ar fi dorit.  Deși are doar 25 de ani, știe deja că viața poate fi scurtă, imprevizibilă și dezamăgitoare, dar conștientizarea nu-l face să-și dorească să trăiască intens, ci dimpotrivă, îl determină să renunțe la cît mai multe plăceri (nopți pierdute prin cluburi și discoteci, consum inutil de alcool, marijuana și alte pastile suspecte, în compania unor fete care nu vor decît să se distreze) pentru că dacă e s-o mierlești (acum se teme că și el va face un cancer la fel ca taică-său, ceea ce nu e adevărat) să poți spune că n-ai făcut umbră pămîntului degeaba. Pe Mirela o cunoaște cînd aceasta se prezintă la cabinet, tardiv ca de obicei, pentru cîteva ședințe de consiliere psihică în urma unui avort, suferit, recunoaște ea, mai demult. Liviu nu e ceea ce s-ar putea numi frumos, dar e înalt, brunet și destul de bine făcut. Nici Mirela nu e o frumusețe, dar e subțire și are sînii mari, ceea ce pentru majoritatea bărbaţilor e mai mult decît suficient. Lucru valabil și-n cazul lui Liviu, care, fără să înțeleagă de ce, se îndrăgostește subit. Poate că e din cauza că Mirela e posesoarea unuia dintre acele corpuri în care proporţia dintre şolduri şi talie (0.7) reprezintă idealul suprem, semnalînd faptul că femeia (femela) are cele mai mari şanse să dea naştere unor progenituri sănătoase, poate e altceva, ca de exemplu culoarea părului (blond, cum i-a plăcut lui Liviu mereu) sau ochii (verzi, idem). Nu ştiu. Ceea ce ştiu e că şi reciproca e valabilă. Inexplicabil şi pentru ea, Mirela se simte, pentru prima oară de la avort, atrasă de un bărbat. De un bărbat bine, își spune ea în gînd, evocînd, fără să vrea, cuvintele bunicii căreia îi plăcea să povestească ce i-a trecut prin minte cînd l-a văzut prima dată pe mustăciosul înalt, prezentabil, mort acum, ce avea să-i devină soț.

În mod paradoxal, pe fișa Mirelei, cînd Liviu se uită pe ea, nu scrie că nu mai poate face copii. De fapt, nu scrie decît că a suferit o operație de chiuretaj şi că se recomandă terapie. În timpul ședințelor, cînd ar fi putut suplimenta parcimonia fișei, Mirela se jenează să-i împărtășească toată trauma pe care a suferit-o, în plus, dat fiind contextul relației lor speciale (nedeclarată încă), se teme că dacă i-ar spune ce s-a întîmplat, are să-l piardă automat, în timp ce Liviu e de-ajuns de neexperimentat, profesional vorbind, în ciuda maturizării premature, ca să intuiască ce sentința se-ascunde în spatele cuvîntului chiuretaj. În pofida sau tocmai datorită acestui lucru, reușește după zece ședințe să-i insufle Mirelei o nouă încredere în sine și în trupul ei, să-i alunge o parte din sentimentele de vinovăție și să-i reducă incidența coșmarurilor în care o fetiță îmbrăcată în zdrențe și murdară de sînge îi reproșează că a lăsat-o pe drumuri. Ceea ce Liviu nu reușește, și aici intervine lipsa experienței profesionale, este să afle adevărul de la cea care în curînd îi va deveni soție, adevăr eludat metodic de către Mirela, care în felul acesta ajunge la cea de a treia greșeală.

Liviu care, cum spuneam, nu este atras de trivialitățile vieții, vrea să devină cît mai repede tată pentru ca, în cazul unui cancer, băiatul (își dorește să aibă băiat) să fie îndeajuns de mare ca să se poate descurca cît de cît pe picioarele lui. Nici el nu-şi trădează secretul (preferînd să inventeze o poveste aiuritoare referitoare la identitatea şi locaţia prezentă a tatălui său, poveste care pe măsură ce continuă să mintă, se complică din ce în ce mai mult), şi nici dorinţa mistuitoare de a o lăsa însărcinată, temîndu-se să n-o sperie. Cu toate acestea, în naivitatea lui, Liviu este convins că dacă prima sarcină a fost o tragedie, a doua va veni ca o mîntuire, pentru că de data aceasta copilul va fi dorit și iubit și păstrat și născut și totul va fi bine pentru că în viață există un echilibru și fiecare necaz este urmat de o bucurie, iar acum, după moartea lui taică-său și avortul Mirelei, nu poate fi decît rîndul unei bucurii.

Dar pentru a avea un copil, trebuie mai întîi să se căsătorească (Liviu e pe jumătate religios, pe jumătate superstițios – deh, a fost crescut de bunici), iar pentru asta e nevoie și de acordul partenerei, ceea ce Mirela deocamdată nu-i este. Așa că într-o seară, Liviu, deja îndrăgostit pînă peste urechi de sânii Mirelei, pune mîna pe telefon şi își sună de-acum fosta pacientă pentru a-i face o invitaţie în oraș. Mirela, care oricum n-are altceva mai bun de făcut (în afară de un master total inutil la Litere), se preface surprinsă, dar acceptă rapid și, astfel, viitorii tineri însurăței sunt cu un pas mai aproape de moarte.

Acum intervine partea frumoasă și deci automat banală peste care am să trec cu repeziciune. Liviu, în pofida carențelor inerente la capitolul experiență, capacitate vizionară și alte asemenea lucruri, inspiră responsabilitate și încredere și numai pentru simplul fapt că nu spune bancuri, vorbește mereu despre viitor și afișează o sobrietate respectuoasă față de sexul opus. Mirela, care, ca orice femeie, se află în căutarea unui cuib și a masculului care să-l poată apăra, este sedusă de caracterul aparent integru al acestui bărbat și la finalul a două luni de sărutări și mîngîieri nepermise, spune da cererii în căsătorie, ba mai mult în aceeași seară se culcă cu aproape-soțul ei, un gest simbolic care să consfințească iminentul mariaj.

Lipsiți de bani, cei doi se lipsesc și de nuntă (fac doar o masă pentru familie și prieteni), dar nu și de cununia religioasă. Fără să știe nimic de avortul Mirelei, preotul îi binecuvîntează să fie rodnici și să se înmulțească și evident să se respecte unul pe altul și să-și fie aproape la bine și la rău. Neștiind nici ei ce-i așteaptă, ambii se jură și din momentul ăsta începe calvarul. Nu de a doua zi însă. O vreme (Liviu și Mirela și-au închiriat un apartament cu două camere undeva în Crîngași) sunt încredințați că lucrurile se vor aranja. În perioada asta fac sex, dragoste și amor de foarte multe ori și în foarte multe poziții şi deşi ea reușește să atingă de cele mai multe ori orgasmul, nu reușește să rămînă însărcinată. De ce? se întreabă Liviu. Doar se iubesc cu pasiune. Cînd am să-i spun odată? se frămîntă ea, simţind din nou că-l pierde. După ce se plictisesc să mai facă dragoste, fac un drum pînă la doctor. Poate că el e cel steril, poate că nu e nimeni, poate că se pot urma niște tratamente. Au 26 de ani. Sînt tineri, trebuie să existe soluții. Mirela este consultată, iar verdictul e nemilos, ca şi prima dată. Nu poate avea copii. Nici acum, nici altădată. Sau așa cum se exprimă doctorul, care a fost de mai multe ori prin Germania și trăiește cu impresia că știe limba lui Goethe,  Kaputt kinder, ceea ce e total incorect pentru că în germană, Kaputt înseamnă stricat, defect, iar doctorul nu dorește să spună că va putea face copii, dar că vor fi defecți, ci că nu va mai putea face deloc (Kaputt Gebärmutter ar fi fost, evident, exprimarea corectă, nu că pentru noi ar avea vreo importanță acest lucru). Mirela se preface pe rînd speriată, nedumerită, ultragiată, deznădăjduită. Liviu nu se lasă intimidat de primul verdict și merge cu Mirela la alţi doctori, iar unul (care de fapt nu e doctor) le spune c-ar exista o șansă, dar numai dacă urmează tratamentul lui, un amestec bizar de ierburi şi unguente, pastile şi tincturi. Așa că pentru un timp cei doi mai cumpără speranță, întrucât cam asta vinde pretinsul nostru doctor, și dezastrul se amînă pentru încă vreo cîteva luni. Viața pare că-și urmează cursul firesc. Mirela se angajează profesoară de engleză la o școală din oraș. Liviu este în continuare psihologul spitalului și a început să cîștige și ceva experiență. Pe nesimțite, ca o tumoare, un gînd i se formează în minte, că dacă problema Mirelei nu se rezolvă, ea poate avea consecințe terifiante asupra viitorului familiei lor, de fapt poate pune în pericol însuși viitorul acestei familii. De adoptat, Mirela nu vrea să adopte (a aflat deja părerea ei), iar de inseminare în vitro nu se pune problema. Deși i-ar fi plăcut să creadă despre el că e un tip descuiat la minte, înțelegător și generos cu neputințele sau necazurile altora, cineva care nu se lasă așa de ușor copleşit de instincte şi rămîne pînă la capăt un soţ devotat, un sprijin real pentru soţia lui în anii de singurătate ce năpădesc cuplurile fără copii și nepoți, își dă seama că nu are asemenea disponibilităţi. O vagă, dar apoi din ce în ce mai acută conștientizare (panică, poate) că în aceste condiții înseamnă că a pierdut deja doi ani prețioși din existența sa, începe să-și facă simțită prezența. Acasă e din ce în ce mai distant cu Mirela deși face eforturi să nu fie. Distant sau furios. De exemplu, într-o zi, este pe punctul să se răstească la ea cînd i se propune să facă dragoste, La ce bun? Nu vezi că ești stearpă? îi strigă în gînd, reuşind încă să nu dea glas spuselor minţii. „O femeie nu-i femeie dacă-i stearpă”, îşi aminteşte dintr-odată cuvintele lui taică-său. Sora mamei lui fusese stearpă. N-ar fi crezut că are să-și amintească vreodată vorbele astea, care însă se pare că l-au marcat. Îl visează frecvent în ultima vreme. Nu-și dă seama unde se află în vis, iar taică-său, care, așa cum se întîmplă în majoritatea viselor cu morți, arată mai tînăr decît fusese cînd murise, se uită la el cu o privire în care reproșul se combină cu mila. Ca psiholog, nu crede în comunicarea dintre morți și vii (o eroare), dar crede că bărbatul mai în vîrstă din vis e de fapt el, o ipostază a eului său, și că dacă nu face un copil cît mai curînd, are să moară, la figurat mai întîi, are să se consume nervos, iar mai tîrziu, din cauza acestui consum, are să facă un cancer şi o să moară de-a binelea, fără a fi reușit să devină tată, fără să fi avut experiența de a-și vedea copilul, sînge din sîngele lui, crescînd lîngă el, făcîndu-l mîndru, astfel încît moartea sau, dacă are noroc, bătrînețea lui, să aibă un sens.

Zilele trecute l-a vizitat la cabinet o fostă colegă de facultate, mai mică decît el cu vreo doi ani. Îi plăcuse dintotdeauna de Bianca, dar nu credea că are vreo șansă la ea. Frumoasă, dar cu nasul pe sus. Atît de pe sus, încît nici el, care e destul de înalt, să nu poată fi observat. Așa-i cînd tăticu are bani, își zicea pe vremea acea. Dar acum nu mai fusese așa. Dimpotrivă. Din punctul acesta de vedere, Bianca era de nerecunoscut. În rest, la fel de tulburătoare. Cînd m-am interesat cine e psihologul spitalului și mi s-a spus, Liviu Dima, mi-am zis, oare e chiar Liviuțu, colegul meu din facultate sau e o simplă coincidență de nume? Ce mă bucur să văd că ești tu. Foarte vorbăreață, dispusă să-i povestească cum Danciu, decanul de pe vremea cînd erau ei studenţi, îi făcuse avansuri, și i-ar fi spus că o iubește și că dacă vrea, el divorțează imediat de nevastă-sa și se căsătorește cu ea. Îl refuzase, bineînţeles. Nu mi-au plăcut niciodată boșorogii ăștia care la șaizeci de ani se prostesc peste noapte și vor să-ți facă un copil pentru ca peste cinci ani să se curețe și să te lase singură cu toate responsabilităţile. Eu dacă fac un copil, îi spuse ea, fixîndu-l cu privirea ei azurie, și vreau să am unul, îl fac cu cineva tînăr. Inteligent și de viitor să fie, că de bani n-am nevoie. Are destui papa. Îşi aminteşte cu plăcere zîmbetul ei care i-a dezvelit al doilea șirag de perle, primul încercuindu-i discret gîtul subţire şi fin. Ce dorise practic de la el? Asta nu-și mai amintește. Fusese prea bulversat. Ceva legat de un job, dacă nu-l cunoaște pe Cutărescu de la spitalul Colentina, unde se scosese un post la concurs, dar dacă era pentru ea sau pentru altcineva, o rudă sau o cunoștință, nu mai ține minte. În schimb, ține minte că după ce i-a povestit cum l-a refuzat pe Danciu, ar fi vrut să se ridice de pe scaun, să se ducă la ea şi, îngenunchind, să-i propună să fie el tatăl acelui copil. Un gest nebunesc. Dar nu gesturile nebunești sunt cele care ne propulsează acolo unde vrem s-ajungem? Acum, cînd se gîndește, îşi dă dreptate, dar ce folos dacă pe moment n-a avut curajul s-o facă? Poate data viitoare, își zice. Măcar s-o invite la o cafea. Speră că va urma o dată viitoare.

Apariția absolut întîmplătoare a Biancăi în viața lui Liviu are, v-aţi dat deja seama, o înrîurire covîrșitoare asupra celor ce vor urma. Într-adevăr, Bianca îi mai face o vizită la sfîrșitul căreia nu este invitată la o cafea (pe aceea o băuse acolo), ci de-a dreptul la masă. Acceptată.  După cină, el o conduce acasă, iar ea îl invită sus. E un apartament mai mare decît ar fi crezut, într-unul din cartierele noi și de lux ale orașului. Vorbesc, chipurile fac conversație, dar amândoi știu de ce se află aici. Fac sex cu patimă. De mai multe ori. Ejaculează de fiecare dată în ea. Nu are prezervativ și nici nu se obosește s-o întrebe dacă folosește anticoncepționale. Vrea să aibă un copil, aproape că-l poate vedea cum deja se formează în pîntecul generos al acestei femei, pe care, acum e sigur de asta, destinul i-a scos-o în cale pentru a-l face pe el tată. Cît despre Mirela, ducă-se. Ducă-se dracului! Numai că Mirela nu se duce. Dimpotrivă. Se încăpăţînează să rămînă. Şi să facă scene. Să-i ceară socoteală. Ai zis c-ai să-mi fii aproape, ai zis că ne vom lua o pisică şi vom îmbătrîni împreună. O pisică? Şi vor îmbătrîni împreună? De unde dracuai scos tîmpeniile ăstea? Mirela începe să plîngă. Sînii i se cutremură la fiecare zguduit al trupului. Îi vine s-o pleznească peste ei. Tu să taci, să-ţi tacă fleanca, stîrpitura dracului. Nu eşti în stare de nimic, te fuţi degeaba, mi se usucă sperma-n tine! S-a înşelat, o, ce s-a mai înşelat, de-ar fi să aleagă acum n-ar mai alege-o tot pe ea. Ce naiba o fi fost în capul lui? De unde avea să ştie că lucrurile vor ajunge aici? De unde avea să ştie că, într-o bună zi, în biroul lui va intra minunata Bianca? O vede goală (altădată doar şi-o imagina aşa), primindu-l cu nesaţ între picioarele ei, acceptîndu-i sămînţa ca şi cum ar fi un dar de la Dumnezeu. Nu vreau nimic din ce-i aici, îi spune el Mirelei. Îmi iau doar cîteva din lucruri şi poate mai încolo am să vin și după celelalte. Restul îţi aparţine. Care rest? O plasmă şi-un computer, o canapea,un şifonier şi-un birou, apartamentul nu-i al lor, normal că-i lasă restul cînd el se mută-n Primăverii. Nu! N-are să-i facă viaţa uşoară! S-o aibă pe conştiinţă, asta vrea, singurul fel în care n-o s-o uite. Aşa că nu ezită. De fapt, n-o face imediat. Ştiţi cum se spune, speranţa moare ultima. Dar pînă la urmă tot moare. Mirela se spînzură de lustră. Eram acolo. Ţin minte cum camera s-a umplut automat de miros de căcat. Extrem de neplăcut. Cînd a ajuns Liviu acasă, deja i se întărise-n pantaloni.

Cam asta e povestea. Foarte pe scurt, căci mă grăbesc.

Ei bine, nu chiar toată. Mai e ceva. După-nmormîntare, cei doi îndrăgostiți aşteaptă o perioadă. Dar nu prea mult, căci Bia, cum o alintă acum, e deja însărcinată. Apoi, fac nuntă mare, ca-n poveşti. Şi tot ca-n povești, li se naşte un băiat de toată frumuseţea, Rareș-Mihnea. Trec cîţiva ani, şi viaţa merge strună. Mihnea crește într-o lună cît alții într-un an. Așa-i place lui Liviu să spună. Bia continuă să-l iubească, iar Mirela e ceva ce s-a-ntîmplat într-o cu totul și cu totul altă existență. Apoi, vine și ziua cînd, în timp ce se-ndreaptă spre serviciu, Liviu are revelaţia că nu va face cancer. Supraviețuise tuturor nenorocirilor ce se abătuseră asupra lui: boala lui taică-său, despărţirea urîtă de prima nevastă şi sinuciderea ei, depresia maică-si care trebuise să fie internată după ce se trezise singură cuc, căci fiul ei, nu-i aşa?, se mutase la casa lui. Se vede înaintînd în vîrstă, dar mereu ferice, ocolit de boală, ocrotit de Bia, o, ce s-ar face fără ea, și mai ales fără Mihnea, micul lui prinț, odorul, sceptrul lui la bătrîneţe, bătut cu pietre preţioase? Totul va fi bine, aude o voce, a lui însuși, răul a trecut. Îmbătat de atîta mulțumire sufletească, nu observă că în timp ce se pregătește să traverseze strada, un BMW cu număr de rodaj, condus de un individ căruia tocmai i se suspendase permisul de conducere, trecuse pe galben la semaforul dinainte şi acum îşi continua cursa fără să-şi dea seama că în cîteva secunde trecerea de pietoni se va umple de oameni.

*

Vedeţi dumneavoastră, eu nu ţin cu nimeni. Sînt imparţial. Sufletul e suflet, indiferent al cui a fost. Nu mă interesează asta. Mă interesează să văd că puneţi botul, cum voi o spuneţi cel mai bine, iar fiecare pune botul în felul său. E o meserie solicitantă, dar frumoasă. Sincer, nu mă plictisesc niciodată. Nu am cînd. Sunt ca Moș Crăciun în preajma Sărbătorilor. Doar că la mine Sărbătorile țin tot anul. Țin mereu. Iar cele mai frumoase cadouri nu sunt cele pe care vi le dăruiesc eu. Cele mai frumoase cadouri sunteți chiar voi. Pe care mi le dăruiesc singur.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.