Câinii fantomă

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

„Câinii sunt înţelepţi. Se târâie într-un colţ liniştit şi-şi ling rănile
şi nu se alătură lumii până când nu sunt întregi din nou. ”
Agatha Christie

Anul 2003. Un cuplu de liceeni se plimba prin parcul Tei. Mergeau unul lângă altul, fără să se ţină de mână şi fără să spună nimic. Se îndreptau spre lac.

― Hai să stăm aici, spuse în cele din urmă băiatul.

― Hai, aprobă fata, şi se aşezară lângă marginea apei.

El nu ştia ce ar fi trebuit să facă mai departe pentru că era prima lui întâlnire. Invitase o fată pe care nici măcar n-o plăcea, dar care nu-l refuzase. Cei doi erau consideraţi de colegi drept fraieri pentru că nu se adaptaseră la stilul lor de viaţă.

Tăcere.

― Îţi plac câinii? începu ea.

― Da, spuse el bucuros că liniştea fusese întreruptă. De ce întrebi?

Ea făcu semn cu capul spre dreapta şi continuă:

― În partea aia e Lacul Plumbuita. Nu ştii legenda?

― Ce legendă?

― De fapt, e un zvon, un mit urban. Nu se ştie dacă a avut loc cu adevărat, dar se spune că acolo au fost înecaţi nişte pui de câine şi de atunci fantomele lor bântuie lacul.

În sfârşit începea să încolţească o conversaţie! Asta era bine.

― De ce-ar face cineva asta? spuse el.

― Pentru că cine-i avea nu reuşise să-i dea şi nu putea să-i mai ţină. Erau unşpe pui şi mă-sa nu avea destul lapte pentru toţi.

― N-am mai auzit legenda asta până acum. Când s-a întâmplat?

― Prin anii şaptezeci, optzeci.

― Dar de ce pe toţi? întrebă el. Nu putea să păstreze măcar trei-patru?

― Tu cum ai fi făcut alegerea asta? Care trăieşte şi care moare?

Nu mai spuse nimic. Îşi coborî privirea în iarbă apoi se uită şi el spre dreapta, spre Lacul Plumbuita.

― Mergem şi noi să vedem?

― Ce să vedem, lacul? Nu, eu n-am chef să merg acolo.

Băiatul ar fi vrut să insiste, dar ştia că ar fi fost cel mai nepotrivit moment şi cel mai scurt drum spre eşecul acelei întâlniri.

― Şi a văzut cineva vreodată fantomele lor?

― Faci mişto de mine? întrebă ea glumeaţă.

― Nu! Întrebam şi eu…

Urmă o scurtă pauză, apoi ea continuă:

― E o poveste pe care mi-o spunea bunicul meu când eram mică. Mă ducea la plimbare pe lângă lac şi-mi zicea că, dacă nu sunt cuminte, lasă câinii să mă prindă. Chicoti. Dar eu chiar credeam ce-mi spunea şi ţin minte că uneori aveam coşmaruri din cauza asta. Se uită la el. Eram şi eu mică şi proastă.

― La vârsta aia, crezi orice ţi se spune. Mie şi acum mi se pare interesant.

― Ei, la urma urmei, e doar o legendă.

Nu aşa se spune întotdeauna? gândi el. Nu ştia de ce povestea asta îi stârnea curiozitatea; probabil furia pe care ar simţi-o orice om faţă de ucigaşul câinilor. Te înfuriai fără să-ţi dai seama pe cineva capabil să înece nişte pui de animal, însă furia băiatului nu venea de acolo, venea din fiecare detaliu al vieţii lui. Ura liceul unde trebuia să meargă în fiecare dimineaţă, îşi ura colegii care-şi băteau mereu joc de el, îşi ura părinţii cu care se afla într-un permanent conflict şi se ura şi pe el însuşi fiindcă nu putea face nimic în privinţa asta. Iar acum începea s-o urască şi pe fata de lângă el. De ce nu vroia să meargă acolo?

După ce se despărţiră, se îndreptă spre Lacul Plumbuita. Nu mai fusese niciodată acolo şi nu ştia la ce să se aştepte. Imediat ce zări apa, îl cuprinse un sentiment bizar. Un strat plutitor de gunoaie, lat de mai bine de un metru, părea să prelungească malul spre interiorul lacului. Arăta ca o baltă acumulată în mijlocul oraşului, o groapă de gunoi peste care se revărsase toată canalizarea şi înţelese de ce fata cu care-şi dăduse întâlnire nu voia să meargă acolo. Priveliştea aceea nu era deloc ingredientul necesar al unei plimbări liniştitoare într-o zi de week-end, ci mai degrabă al unui peisaj industrial de la periferia Bucureştiului. Părea locul ideal în care s-ar putea naşte o legendă precum cea a puilor de câine înecaţi.

O luă spre stânga fără să ştie că se îndrepta către mahala. Venise aici crezând că ar putea afla mai multe lucruri despre legendă, un fel de confirmare a realităţii faptelor. Se plimba de-a lungul malului privind, când apa, când vecinătatea acesteia, de parcă acolo, undeva, ar fi trebuit să existe vreun indiciu uitat ce aştepta să fie redescoperit.

Intrase deja în mahala cu toate că se convinsese de inutilitatea acelei vizite.

În apropiere de marginea apei, doi ţigani mai în vârstă stăteau aşezaţi pe nişte şezlonguri vechi şi discutau.

― N-ai o ţigară să ne dai şi nouă, băiatu’?

Le aruncă o privire evazivă şi răspunse scurt:

― N-am. Nu fumez.

― Nici mărunt ca să ne luăm noi?

― N-am nici mărunt.

Ţiganii îl mai priviră câteva secunde, apoi se întoarseră la discuţia lor. Puţin mai în faţă, nişte copii jucau fotbal cu o sticlă de plastic. Băiatul mai merse câţiva paşi, se opri şi parcurse jumătate din distanţa care-l despărţea de cei doi.

― Auziţi, staţi de mult aici?

Ţiganii se uitară la el pentru câteva secunde fără să-i răspundă.

― De azi de dimineaţă, spuse cel care-i ceruse mai devreme o ţigară.

Probabil îşi bătea joc de el pentru că nu le dăduse nimic.

― Vreau să spun dacă locuiţi aici demult, de prin anii şaptezeci, optzeci.

― De ce vrei să ştii? Care-i treaba ta?

― Am auzit o poveste şi mă întrebam dacă-i adevărată.

― Vino mai aproape, că nu te-aud.

Se priviră unul pe altul preţ de câteva secunde, apoi băiatul se apropie şi mai mult.

― Am auzit o poveste şi voiam să ştiu dacă-i adevărată.

― Şi ce poveste ai auzit tu de te interesează aşa tare?

― Cineva a înecat nişte pui de câine în lacul ăsta.

― Aoleu! făcu ţiganul şi se întoarce cu faţa la celălalt care nu scosese nicio vorbă de când apăruse băiatul. Eu n-am auzit de aşa ceva! Tu ai auzit, Gheorghe?

― N-am auzit, confirmă repede celălalt.

Iarăşi se priviră în linişte până când băiatul băgă mâna într-un buzunar al pantalonilor şi scoase o bancnotă de zece mii.

― Asta-i tot ce am.

― Da’ când fumez, eu mi-aduc aminte de multe lucruri, să ştii, făcu ţiganul lovindu-se cu degetul în tâmplă.

Băiatul întinse banii şi rămase fără ei în mai puţin de-o clipă, apoi ţiganul îi dădu lui Gheorghe care se ridică şi se duse cu ei spre una dintre case.

― Şi zici c-a înecat cineva nişte pui de câine aici, la noi?

― Nu acum… Prin anii optzeci sau cam pe-atunci.

― Oamenii mai fac şi d-astea, băiatu’. Dacă-ţi fată căţeaua prea mulţi pui şi n-ai cui să-i dai, e mai bine să-i omori decât să-i laşi să umble singuri pe străzi, să muşte copiii, spuse el arătând cu capul spre grupul de fotbalişti. Asta e, dacă Dumnezeu ne-a lăsat să fim stăpâni peste animale. La fel e şi când tai porcul de Crăciun sau mielul de Paşte. Trebuie să trăim şi noi cumva, nu?

Ţiganul era gras şi părea în stare să rupă şezlongul dacă se înfigea mai tare în el.

― Da, dar eu am auzit că sufletele lor mai umblă pe aici, că bântuie lacul.

Gheorghe se întoarse cu un pachet de ţigări, iar celălalt scoase o brichetă şi întinse mâna înainte ca distanţa să-i permită să-l şi apuce. Rangul lui cerea mai mult respect decât cel al lui Gheorghe şi probabil de aceea domina discuţia. Dacă zicea el că aşa e, însemna că aşa e! Luă pachetul, îşi aprinse o ţigară, apoi i-l dădu lui Gheorghe împreună cu bricheta să-şi aprindă şi el una.

― Să ştii c-ai auzit tu bine ce-ai auzit, continuă grasul. Dar ăla care-a făcut-o nu era de aici. Venise cu nişte pui de dalmaţian într-o cuşcă, a băgat nişte pietre înăuntru, şi i-a aruncat în lac să-i înece. Da’ să ştii că a scăpat ei cumva. Un ţigan de-aici de la noi a întins undiţa să pescuiască şi a dat de cuşcă. L-au ajutat vreo trei-patru inşi s-o tragă afară şi a văzut că era goală. Avea doar pietrele în ea şi cuşca era întreagă. Numa’ ei ştie cum a putut să iasă. Noi abia mai târziu am auzit că fuseseră câini înăuntru. Am zis că s-or fi jucat nişte copii cu ea, cine ştie ce-a zis ei că fac acolo, şi-a dat-o-n apă.

Se scărpină pe burtă în timp ce vorbea.

― După vreo două zile a venit miliţia, c-aşa le zicea atunci, pe vremea lu’ Ceauşescu, şi ne-a întrebat dacă ştim ce-a căutat omu’ ăla să înece câinii aici. Noi de unde era să ştim, nu, Gheorghe?

Celălalt aprobă.

― De unde să ştim noi c-a venit el noaptea aici să înece câinii? Pe urmă ne-a zis miliţia că a dispărut şi el. La început a zis c-o fi căzut în apă şi s-a-necat, a început să caute, a venit cu bărci şi-a căutat peste tot, a căutat şi-n Fundeni şi tot nu l-a găsit. Nici pe el, nici câinii. Chiar dacă-i mânca peştii, tot mai rămânea oasele din ei. Ne-a chemat la secţie să ne ia declaraţie, da’ noi nu ştiam nimica şi n-a aflat nimeni nici până azi ce s-a întâmplat, nu, Gheorghe?

― Aşa e, aşa e!

Fumă ţigara până la filtru, apoi o aruncă în iarbă cu un gest care trăda obişnuinţa.

― Acuma ce să-ţi spui eu de duhuri, la noi mai mult babele cred în d-asta. Noi nu facem vrăji, nu umblăm cu farmece, da’ ne şi ferim de lac, să ştii. După ce s-a terminat treaba cu miliţia, a mai dispărut oameni şi de aici de la noi, şi de pe malul celălalt. Dispărea şi nu mai ştia nimeni ce-a fost cu ei că nu-i mai găsea nicăieri. Noi toţi ne-am speriat că aşa ceva nu s-a mai pomenit de când ne ştim. Atunci a început să umble vorbe că lacul e bântuit, c-a intrat necuratul în el şi că ia oameni. Şi copii, dispăruse şi copii! Pe urmă a venit un preot de la mânăstire de colo să citească din Biblie, spuse el arătând cu degetul în direcţia mânăstirii Plumbuita, şi drept să-ţi spui, parcă s-a mai liniştit treburile. Nici miliţia n-a mai venit pe aici să întrebe dacă avem noi vreo legătură. De unde s-avem? Pe urmă tot a mai dispărut oameni, da’ mai puţini, nu ca înainte, şi nici până azi nu ştie nimeni ce s-a-ntâmplat. D-acilea umblă vorbele că lacul e bântuit, că duhurile câinilor iau oameni şi-i îneacă să se răzbune…

Băiatul îşi continuă plimbarea pe malul lacului gândindu-se la ceea ce-i spusese ţiganul. Probabil că omul înecase puii de câine, dar era suficient de extraordinar încât să nască o legendă cu fantome?

Se opri la marginea apei şi privi gunoaiele care pluteau acolo, un strat vizibil al existenţei umane, apoi se îndreptă spre podul Petricani şi ieşi pe şosea. Îşi satisfăcuse o curiozitate, însă ceea ce aflase îl dezamăgi, aşa cum se-ntâmpla în majoritatea cazurilor. Nimic nu părea să-l mai încânte, iar viaţa îi devenise mai mult o datorie pe care trebuia s-o plătească decât ceva ce merita să fie preţuit. Nu-şi aducea aminte când anume căpătase totul o turnură atât de drastică şi numai uneori conştientiza acest lucru. Cu toate acestea, lucrurile aveau să se schimbe odată cu apariţia coşmarurilor. Noaptea, care îi era un prieten ajutându-l să evadeze din propria-i viaţă, devenea acum un duşman ca orice altceva din jurul său. Nu mai exista moment de repaus, un loc de retragere unde lucrurile se făceau suportabile.

Se plimba din nou pe malul lacului Plumbuita, prin mahala, iar ţiganul care-i spusese legenda stătea pe şezlongul lui, singur, privindu-l şi cerându-i o ţigară. El îi spuse că nu are şi trecu mai departe. Din sens opus venea un om care ducea în braţe o cuşcă în care se aflau nişte pui de dalmaţian. Trecu şi de acesta şi merse până ajunse la pod, dar nu urcă, ci continuă pe sub el. Din stratul de gunoaie plutitoare, începură să scoată capetele dalmaţienii. Înotară spre mal, îl urcară şi se repeziră la el fără să latre. Îl apucară de picioare şi de mâini, îl trântiră la pământ şi îl traseră spre lac, iar în momentul impactului cu apa, un tremur îl făcu să se trezească. Pijamaua se lipise de pielea lui transpirată şi răsuflă a uşurare fiindcă întâmplarea nu fusese reală. Ar fi vrut să se ducă să-şi spele sudoarea, dar nu coborî din pat. Era încă devreme şi preferă să se întoarcă pe cealaltă parte şi să doarmă în continuare.

În noaptea următoare, coşmarul reveni, dar acum băiatul nu mai aşteptă să fie prins, ci o luă la fugă, încercând să scape de ceea ce ştia că urma să se întâmple. Degeaba. Câinii îl ajunseră din urmă, îşi înfipseră colţii în carnea lui şi, dărâmându-l la pământ, îl traseră în apă.

*

Holul liceului era unul dintre locurile de socializare, un culoar lung ce separa două şiruri de clase exact ca holul unei închisori. Pauzele erau momentele când uşile cu gratii se deschideau şi deţinuţii ieşeau din celulele lor, din spaţiile care deşi îi ţineau închişi, le ofereau izolare şi siguranţă faţă de ceilalţi. Băiatul încerca pe cât posibil să evite astfel de locuri pentru că întotdeauna grupurile care se adunau pe-acolo găseau motive să se ia de el. Cuvintele nu-l mai deranjau, însă palmele primite peste ceafă şi piedicile îi făceau inima să-i tresară şi să înjure în gând. De obicei întârzia la prima oră pentru că, în afara pauzelor, holul era pustiu. Pe de altă parte, faptul că intra în clasă după ce suna, ducea uneori la conflicte cu profesorii care considerau întârzierea o lipsă de respect. Desigur, nu toţi gândeau la fel şi nu toţi erau punctuali, lucru care pe el îl ajutase să facă o diferenţă între zilele când putea intra mai târziu şi zilele când trebuia să vină la timp.

Aproape imposibil de evitat erau colegii de clasă, în permanenţă prezenţi şi atotcunoscători. De ei nu avea cum să scape, fiindcă ei se aflau de aceeaşi parte a gratiilor atunci când uşa celulei se închidea. Aceştia erau şi ei împărţiţi în mai multe categorii: cei pe care-i considera prieteni – alţi fraieri la fel ca el; cei cu care se afla mereu în conflict şi restul de indiferenţi, majoritatea fete. Din gaşca de şmecheri, unul singur era inamicul suprem, cel care anima toate problemele lui şi pe care-l ura cel mai mult. Porecla pe care i-o pusese în secret era „Mutantul” din cauza fizionomiei lui. Nu înţelegea cum reuşise să aibă o influenţă atât de mare asupra celorlalţi colegi încât să-i preia şi ei punctul de vedere. Din cauza lui era ţinta bătăilor de joc şi credea că dacă ar reuşi să scape de el, multe lucruri s-ar schimba în bine.

Existau zile când reuşea să scape de atenţia celorlalţi şi zile când numai de ea avea parte. Niciodată nu discuta cu părinţii despre ceea ce se întâmpla la şcoală pentru că discuţiile cu ei degenerau în certuri. De fiecare dată îi spuneau că nu face bine, că trebuie mai mult, dar nu-l ajutau, nu încercau să afle punctul lui de vedere. Pentru ei, învăţatul era cea mai importantă activitate, de parcă alt aspect al vieţii nu exista sau nu conta. În ciuda acestor fapte, notele lui nu erau bune.

De acum nopţile intrară şi ele în rândul celor care lucrau la decăderea vieţii băiatului. Coşmarul revenea de fiecare dată când ceda în faţa somnului şi, într-un fel, începu să fie conştient când se întâmpla, reuşea să ia decizii în timp ce visa, căutând mereu o cale de scăpare. Oricât s-ar fi chinuit să nu se lase prins, să nu mai fie târât în apă şi înecat, se trezea mereu înspăimântat. Orele pe care le petrecea încercând să doarmă se împuţinau în fiecare noapte, iar zilele deveneau un calvar străduindu-se să ţină piept epuizării. Începu să doarmă ziua, însă nici aşa coşmarul nu-i dădu pace, din contră, devenea tot mai palpabil.

Epuizarea fizică şi psihică îl transforme într-un zombi, un corp animat de-o viaţă hăituită de-un coşmar. Cu toate acestea, starea aceea mizerabilă avea să devină propriul său remediu. Într-o dimineaţă, cearcănele din jurul ochilor îi stârniră Mutantului un chef de batjocură ca în primul an de liceu, atunci când totul era proaspăt şi aştepta să fie exploatat. Oboseala îl făcu pe băiat să uite de orice inhibiţie şi să-l lovească pe Mutant. Încleştarea celor doi era mai mult o caricatură decât o bătaie adevărată.

În cele din urmă, câţiva colegi interveniră şi puseră capăt încăierării înainte ca profesorul să intre în clasă şi să îi ameninţe cu consiliul profesoral şi scăderea notei la purtare. Cele două veneau întotdeauna mână-n mână ca un cuplu chemat să rezolve problemele atunci când comportamentul adolescenţilor nu corespundea cu regulile instituţiei.

Bătaia se încheie fără vreun rezultat, dar atrase atenţia tuturor şi avea să aducă după sine unele schimbări. Mutantul continuă să provoace încăierarea de mai multe ori în acea zi ştiind că presiunea fusese deja eliberată şi nu mai exista nicio şansă de-a se acumula atât de repede. Încerca să-şi refacă imaginea din ochii celorlalţi aşa cum o făcuse şi până atunci: prin cuvinte. Pe de cealaltă parte, băiatul îşi concentră toată furia într-un singur punct, precum un mistic încercând să vindece o anume parte dintr-un trup bolnav. Credea că acela era sentimentul pe care le-ar fi simţit orice fraier atunci când se lua la bătaie cu un şmecher pentru prima oară, dar se înşela: era mai mult decât atât.

Ziua se termină fără să mai apară vreun alt conflict şi ambii erau recunoscători în felul lor pentru asta. Băiatul ajunse acasă şi se trânti în pat. Ştia că avea de înfruntat un nou coşmar şi ar fi vrut să rămână treaz, să nu se mai cufunde în starea aceea de spaimă profundă, însă cedă în faţa epuizării. Pentru prima oară într-un lung şir de zile, dormi liniştit, dar nu fiindcă ar fi scăpat de coşmar, ci pentru că acesta îşi alesese o altă victimă.

*

Mutantul intră în cadă şi dădu drumul la duş. Se gândea la bătaia de la liceu şi tot nu-i venea să creadă că unul din fraierii clasei avusese tupeul să-l atace. Ştia că trebuia să rezolve problema cât mai repede, altfel risca să fie prost văzut de către colegi… Inadmisibil! Mâine trebuia să aibă loc o altă altercaţie, nu neapărat bătaie, dar trebuia să-l ia pe fraier peste picior. Probabil să golească iar coşul de gunoi în ghiozdanul lui, când ieşea din clasă, şi să-l aştepte cu un aer nevinovat în timp ce restul colegilor se prăpădeau de râs… Să îndrăznească numai să sară iar la bătaie!

Muşchii începură să i se destindă sub apa fierbinte şi oftă ca după o zi de muncă grea. Atunci i se păru că ceva puţea a baltă, a mâl… Se uită în jur de parcă ar fi putut zări cumva de unde provenea. Îşi turnă şampon în căuşul palmei şi începu să se spele pe cap înlocuind duhoarea cu mirosul plăcut. Fără ca el să-şi dea seama, apa începu să se acumuleze pe fundul căzii, dar nu din cauza duşului, ci din cauza scurgerii, care, în loc s-o evacueze, o refula. Mutantul nu observă pentru că avea ochii închişi, iar gândurile lui se concentrau la ziua următoare când avea să-l facă de râs pe fraier în faţa tuturor. Picioarele lui erau scufundate până la glezne într-un amestec de apă transparentă şi murdară, ca din canalizare. Băltoaca creştea, apoi, de sub mizerie, ieşi la iveală capul unui dalmaţian. Animalul tâşni spre gâtul lui şi-şi înfipse colţii în trahee. Îi era imposibil să scoată vreun sunet. Se dezechilibră şi căzu în zoaia care umplea pe jumătate cada în timp ce alţi dalmaţieni ieşiră pe rând la suprafaţă şi-şi înfipseră şi ei colţii în carnea crudă. Sângele începu să se amestece cu apa de canal din care apăreau dulăii şi acopereau treptat corpul neajutorat ce se zbătea sub muşcăturile nemiloase. Muşchii fură sfâşiaţi de pe oase în timp ce cada forfotea de spinările pătate ale câinilor. Un braţ îi fu smuls de la cot, apoi intestinele îi fură trase afară din abdomenul ciopârţit. După aceea gâtul cedă lăsând un val proaspăt de sânge să înroşească apa. Dulăii devorau totul în linişte exact ca atunci când îşi dăduseră ultima răsuflare sub apele reci ale Lacului Plumbuita. Zgomotele produse de frângerea oaselor şi despicarea muşchilor se estompau în cadă, iar apa însângerată se revărsa peste marginile albe. Pe măsură ce corpul era fărâmiţat sub colţii dalmaţienilor, agitaţia lor scădea. Membrele dispărură primele, apoi coşul pieptului cedă şi organele interne începură să plutească până când alte fălci se deschiseră şi le înşfăcară. Craniul era cel mai rezistent, dar ca întotdeauna, câinii lucrau împreună la oribilul măcel, ajutându-se unul pe altul să devoreze rămăşiţele. După aceea orice mişcare dispăru. Nu se mai zărea nimic. Dalmaţienii dispăruseră sub nivelul care începea să scadă. Sângele şi mizeria din canalizare se retrăgeau cu viteză în timp ce apa curată a duşului spăla totul în urma lor şi continua să curgă de parcă fusese uitată aşa.

*

Băiatul se trezi din cauza coşmarului, dar acum nu mai simţea pic de spaimă. Poate pentru că nu el fusese victima, ci colegul pe care-l ura cel mai mult… Asta conta mai puţin; ce conta era felul prin care percepuse visul. Stătea acolo în baie şi privea, dar nu exista cu adevărat. Era şi el o fantomă alături de câini.

Se culcă la loc şi până dimineaţă nu mai visă nimic. Simţi că dormise ani la rând şi că întinerise cu tot atât. Nu-l îngrijora câtuşi de puţin mersul la şcoală unde urma să dea iar ochii cu Mutantul. Spre surprinderea lui, acesta nu veni la ore, însă nu bănui că ar avea vreo legătură cu încăierarea de ieri. În zilele următoare, absenţele continuară, apoi un agent de poliţie venise la şcoală şi începuse să le pună întrebări colegilor de clasă şi profesorilor. Nimeni nu putea oferi nicio informaţie utilă: băiatul se întorsese acasă, intrase în baie să facă duş, apoi dispăruse într-un mod de-a dreptul misterios. Se presupunea că fugise şi urma să se întoarcă după ce-şi cheltuia toţi banii. Aşa fac puştii în general, cei care au probleme…

În acel moment, băiatul descoperi cu groază că ştia ce s-a întâmplat şi îşi aminti de povestea pe care i-o spusese ţiganul. Dacă într-adevăr oamenii dispăreau şi acei câini fantomă existau cu adevărat, ce-l împiedica pe el să aibă aceeaşi soartă?

*

Trecuseră mai bine de trei săptămâni, fără coşmaruri şi fără alte informaţii de la poliţie. Fantoma dispăruse odată cu cel mai mare inamic al lui şi, uitându-se în jur, începea să creadă că şi conflictul cu ceilalţi colegi fusese uitat. Nimeni din clasă nu mai făcuse nicio glumă pe seama lui şi de multe ori se întreba dacă cineva îl suspectează c-ar avea vreo legătură cu dispariţia Mutantului… Probabil că le stârnea teama şi îi plăcea această idee, mai mult decât atât, începea să se simtă confortabil în propria-i piele. Dar nu totul mergea cum şi-ar fi dorit. Profesorul de matematică era unul dintre cei care considerau lipsă de respect orice chiul, orice întârziere sau orice temă nefăcută. Desigur că avea şi el elevii lui preferaţi, cu note bune indiferent de cât de bine ştiau materia, şi care niciodată nu aveau absenţe chiar dacă lipseau. Băiatul nu era printre cei favorizaţi şi la una din ore fu scos la tablă. Avea deja două note proaste, mai mult sau mai puţin din cauza atacurilor personale pe care le lansase la adresa profesorului iar acum risca să obţină o a treia. Primea ameninţări cu corijenţa şi exemple ale celorlalţi elevi care fuseseră în aceeaşi situaţie. Erau, de fapt, mesaje referitoare la faptul că-l aştepta cu o sacoşă sau cu o sticlă dacă voia să treacă la matematică. Furia îl cuprinse din nou şi se gândi la cât de bine ar fi fost dacă putea scăpa de el aşa cum scăpase de Mutant! Profesorul îl trimise la loc cu altă notă proastă şi atunci băiatul începu să-şi dorească să-l vadă şi pe el în colţii câinilor, cu toate că nu ştia dacă dulăii se vor mai întoarce vreodată.

O altă zi proastă după câteva săptămâni de linişte… şi pe deasupra mai şi ploua, mediul perfect pentru o zi mizerabilă. Începu să se gândească la ce-ar putea cumpăra pentru a-şi asigura media de trecere fără să afle părinţii lui, fără să stârnească o nouă ceartă cu ei. Treaba era foarte simplă dacă accepta situaţia: îndura toate tâmpeniile pe care i le arunca în faţă profesorul, cumpăra o sticlă de băutură, şi se ducea cu ea în cabinet atunci când era gol. Ştia cum procedaseră ceilalţi colegi însă pentru el era o premieră. Până atunci reuşise, într-un fel sau altul, să-şi dreagă problema dar acum nu prea mai avea altă cale, nici măcar dacă învăţa materia.

*

Ploaia cădea de câteva ore fără încetare. Când uşa localului se deschise şi profesorul de matematică ieşi în stradă, fu nevoit să-şi tragă gluga peste cap. Băuse câteva păhărele şi mersul în linie dreaptă i se părea cam dificil. S-ar fi zis că încerca să ocolească bălţile dar de fapt tocmai prin ele călca, plescăind apa cu picioarele sale grele. În zilele când avea ore până seara, se oprea direct la bar ca să bea ceva înainte de-a ajunge acasă. N-avea copii şi nici nu-şi dorea, cu toate că fusese nevoit în mai multe rânduri să-i explice soţiei de ce luase această hotărâre. Şi-a naibii tot nu înţelegea! Ce era atât de greu să priceapă că lui nu-i trebuiau nişte mucoşi care să facă gălăgie după ce îndura uneori şi câte opt ore în prezenţa unor adolescenţi idioţi, ascultându-le tâmpeniile şi scuzele de doi bani pentru că nu învăţaseră sau întârziaseră la oră? Era lipsă de respect! Înţelesese asta de-a lungul carierei sale de profesor. În primii ani petrecuţi la catedră, crezuse că orice copil poate învăţa dacă i se explică pe înţelesul lui. Dar asta fusese o solicitare prea mare comparativ cu numărul de elevi şi, oricât şi-ar fi dat silinţa, dacă nătărăul nu voia să înveţe, n-avea ce să-i facă. Unii erau prea obraznici ca să-i mai facă plăcere să lucreze cu ei şi ştia că, în mare parte, vina îi aparţinea. Le permisese prea mult, îi iertase prea des iar acum venise rândul lui să profite. Existau câţiva elevi mai deştepţi pe care, fără să-şi dea seama, îi îndrăgea. Restul erau mai săraci cu duhul şi nu avea rost să-i chinuiască cu teoriile sale. Mare parte din ele nici nu le trebuiau ca să-şi găsească un rost în viaţă. Le-ar fi dat un cinci din milă ca să nu-i nenorocească dar prostuţii se speriau şi începeau să vină cu tot felul de cadouri în schimbul unei note bune. Uite aşa cinciul se transforma în şapte sau chiar opt. Regula asta o pricepuseră cu toţii; nimeni nu avea nimic de obiectat împotriva ei. Dar de ce trebuia să îndure şi lipsa de respect? Pentru că era un fraier care le dădea o şansă în plus? Nu, obraznicii trebuiau să mai primească o lecţie din când în când!

Coborî o bordură mai înaltă şi aproape că se dezechilibră. Vai de străzile din oraşul ăsta! Vai de tinerii din ziua de azi! Nu era de mirare că ţara se duce de râpă…

Nimerise pe o alee fără lumină stradală şi nu-şi dădu seama că între marginile trotuarelor se acumulase o baltă uriaşă. Călcase fix în ea şi se udase la ambele picioare dar alcoolul pe care-l băuse mai devreme făcea apa rece să fie aproape neglijabilă. Apoi pantoful îi rămase prins în ceva şi nu reuşi să înainteze. Se opri locului pescuind cu braţele în aer ceva de care să se prindă însă nu exista nimic acolo care să-l ajute. Nu căzu dar pantoful era în continuare blocat şi, când se uită să vadă ce-l ţinea, observă un câine pe jumătate scufundat în baltă. Încercă să-l lovească cu celălalt picior dar nu mai avut timp fiindcă un al doilea câine apăru în faţa lui şi se repezi la el dărâmându-l cu totul în apă. Totul se petrecu foarte repede. Colţii unui dalmaţian îi apucară traheea iar animalul, fixându-şi o labă pe umăr şi una pe obrazul omului, trase până o rupse. Membrele profesorului erau acum muşcate prin ţesătura hainelor ude în vreme ce firişoare de sânge curgeau printre acestea. Haita acţiona de parcă avea o singură minte, iar trupurile lucrau fiecare la partea lui, muşcând, jupuind, sfâşiind. Forţa câinilor o sfida pe aceea cu care natura înzestrase aceste fiinţe înainte să devină ceea ce erau. Hainele erau rupte ca o zdreanţă putrezită şi scoteau la iveală carnea însângerată şi bătută de stropii de ploaie. Muşchii se zbăteau sub gheara nemiloasă a durerii în timp ce colţii câinilor rupeau bucăţică cu bucăţică şi înghiţeau totul cu o poftă ce nu putea fi niciodată potolită. Mâncau totul până la os iar atunci începeau să sfarme aşa cum un copil sparge cu măselele o bomboană. Corpul profesorului nu mai exista, ci doar resturile îngrozitoare, împrăştiate în apa bălţii, apoi, unul câte unul, câinii se scufundau în mediul din care ieşiseră. Ultimul dintre ei se aruncă înainte spre marginea bălţii şi se contopi cu lichidul care începea să mişte împotriva gravitaţiei, urcând suprafaţa înclinată a asfaltului, şi îndreptându-se spre gura unui canal. Totul începu să se scurgă într-acolo, lăsând în urmă doar ploaia care umplea iarăşi balta în care mai devreme călcase un om.

Băiatul se trezi din cauza coşmarului şi se uită la ceas. Trecuse de miezul nopţii şi nu mai reuşi să adoarmă. Câinii uciseseră din nou iar profesorul de matematică nu mai veni la ore. Simţea că mai e nevoie de un sacrificiu ca să-şi confirme forţa pe care o stăpânea.

Alegerea următoarei sale victime nu era dificilă pentru un adolescent care ura pe toată lumea. Continuă cu un coleg dintr-o altă clasă, unul care semăna cu Mutantul din multe puncte de vedere. Îi lua mereu banii atunci când se întâlneau pe hol, îi storcea în cap buretele de şters tabla sau aştepta să se întoarcă cu spatele şi îl scuipa pe haine.

*

Până la următorul coşmar, începuse deja vacanţa de vară şi nu mai încercase deloc să-şi concentreze ura asupra cuiva. Băiatul pe care dorise să-l dea ca pradă câinilor se plimba într-una din nopţi pe stradă alături de o fată. Pe ea n-o cunoştea şi era prima oară când o vedea. Cei doi vorbeau. Ea râdea. Apoi el simţi un miros urât, de baltă, şi se uită în jur încercând să afle de unde provenea. La câţiva metri în spatele lor, capacul unui canal sări într-o parte şi dinăuntru începu să se reverse un şuvoi de apă murdară de parcă o conductă aflată sub presiune explodase. Cei doi adolescenţi se întoarseră cu faţa spre locul impactului şi zăriră un val înspumat care venea spre ei. O luară la fugă. El o ţinea pe fată de mână încercând s-o ajute să ţină pasul, dar era inutil. Din spuma jegoasă a apei începură să prindă formă capetele pătate ale dalmaţienilor, cu boturile căscate şi colţii ameninţători, apoi valul îi lovi puternic din spate trimiţându-i la pământ. În momentul în care dulăii se desprinseră de apă şi-i înhăţară, puhoiul se transformă într-o baltă întinsă pe asfalt, apoi începu să se concentreze, înghiţind oameni şi animale. Valul porni cu viteză spre gura de canal din care ieşise, ducând cu el prada. Trupul băiatului ajunse primul, se lovi cu gâtul de marginea metalică şi se frânse devenind o marionetă contorsionată în mod grotesc. Fata nu avu acelaşi noroc. Ajunse imediat în spatele lui însă ea era târâtă cu picioarele înainte şi impactul nu-i fu mortal, urmând să îndure chinurile provocate de muşcăturile câinilor şi să moară în timp ce membrele îi erau smulse iar torsul mutilat cu violenţă. Dalmaţienii ucideau de fiecare dată în acelaşi fel: sfărâmiţau corpul până ajungea în bucăţi suficient de mici încât să poată fi devorate. Acum atacul avea loc în tunelurile de beton ale canalizării, acolo unde câinii se puteau deplasa ca nişte furnici târând bucăţi dintr-o insectă mult prea mare prin galeriile muşuroiului. În spatele valului rămase un barţ de apă ce mătură capacul înapoi peste gura de canal, apoi se scurse prin găurile acestuia.

După ce se trezi, băiatul nu se mai îndoia de realitatea faptelor dar ce control avea el asupra câinilor? Moartea fetei nu fusese dorită şi nici prevăzută şi cu toate acestea se întâmplase. Era o victimă colaterală, aflată în locul şi momentul nepotrivit atunci când lovise fantoma? Sau era vorba de mai mult decât atât? Se temea de răspuns pentru că, oricare ar fi fost acesta, însemna că nu avea sub stăpânire voinţa dulăilor. Crezuse că el are puterea de a decide cine trăieşte şi cine moare, dar, de fapt, nu fusese decât un pion pe care dalmaţienii îl folosiseră ca să-şi aleagă prada. El le-o oferea iar ei îl lăsau să privească.

*

De data aceasta nu mai era liceul la care să meargă şi să-şi confirme dispariţiile, nu mai era poliţia care să vină şi să pună întrebări, deşi cineva încă lucra la elucidarea misterului. Nu mai era decât el şi fantoma, iar totul se întâmpla fără ca băiatul să înţeleagă cum anume. Cum începuse să fie bântuit? Cum le spunea câinilor pe cine să atace? Şi cea mai importantă întrebare: cum punea capăt crimelor? Totul pornise de la ură… Probabil tot acolo se şi oprea. Din acel moment nu mai urî pe nimeni şi încercă să se împace cu sine însuşi. Dacă făcea asta, îşi spunea el, răul nu se va mai întâmpla. Avea dreptate în acest sens, dar nu reuşea să vadă lucrurile în ansamblu, nu reuşea să înţeleagă că ura nu era numai a lui, ci şi a câinilor, iar cu fantoma nu putea să facă pace pentru că, deşi exista o legătură între ei, nu împărţeau acelaşi suflet şi nu aveau aceeaşi voinţă.

Zilele trecură fără ca nimic să se mai întâmple. Băiatul spera că totul se terminase şi nu avea să-şi mai păteze mâinile de sângele celor pe care-i urâse. Apoi coşmarurile se întoarseră şi el era din nou victima câinilor, trăgându-l în apă şi înecându-l. Se trezea de fiecare dată lac de transpiraţie şi înspăimântat, exact cum se întâmplase înainte de prima crimă. Calvarul părea că va reîncepe, dar acum era şi mai mare: nu avea de unde să aleagă victime, iar până la începerea şcolii, cea care îi oferise prada, nu credea că va rezista. Lipsa somnului îl afecta din ce în ce mai tare şi, într-un final, cedă. Trebuia să facă un nou sacrificiu, să aleagă pe cineva necunoscut, cineva disponibil

Judecata omului este influenţată de experienţă şi de mediul în care trăieşte, iar atunci când vârsta este fragedă, experienţa de viaţă are de suferit. Cea mai potrivită alegere i se păru un om care a fost exclus din societate, o decizie pe care multă lume ar fi luat-o, iar mediul îi spunea că un astfel de om este un cerşetor. Alegea să-l sacrifice neştiind cine este, cum a ajuns pe stradă şi dacă acasă, oricare sau orice ar fi fost aceea, îl aştepta sau nu cineva. Suferinţa îl făcu să caute următoarea victimă şi începu să hoinărească printr-un loc retras civilizaţiei: unul din cartiere rău famate ale capitalei. Zona se afla în apropierea unei linii ferate industriale unde umblau tot felul de vagabonzi. Trecu pe lângă unul şi avu impresia că mintea lui înceta să mai gândească; nu ştia cum trebuia să-l aleagă ca victimă, nu putea să-l urască… Merse mai departe. La un moment dat, la o oarecare distanţă în faţa lui, o femeie traversă şinele cu o plasă de cumpărături şi trecu pe lângă zidăria cu tencuială afectată a unei clădiri. De acolo ieşi un bărbat care începu să strige după femeie să-i dea şi lui ceva. Ea îi răspunse în acelaşi fel în care o făcea de mult timp pentru că locuia în zonă şi-i cunoştea obiceiurile. Vagabondul începu să urle după ea, s-o înjure cum îi venea la gură şi-o ţinu aşa până când dispăru.

Băiatul, care privise scena de la distanţă, ştiu cine era următoarea victimă. Felul în care acţionase îl ajuta să acumuleze ură faţă de bărbat şi atunci se îndreptă spre casă. Trebuia să doarmă căci un alt om era pe care să fie sacrificat.

*

Cu puţin după răsăritul soarelui, femeia se afla pe malul unei bălţi, pescuind. Dintr-o dată, ieşi la iveală capul unui dalmaţian care o privi în ochi. Lângă el mai apăru unul, apoi încă unul. Femeia scăpă undiţa din mână şi se dădu cu câţiva paşi înapoi. Nu înţelegea ce căutau câinii acolo, cum ieşiseră de sub apă. Cei trei dulăi se repeziră în linişte spre ea în timp ce alţii ieşeau în urma lor. O trântiră la pământ şi-i muşcară gâtul iar ceilalţi se apropiară, o apucară de mâini şi de picioare şi începură s-o tragă spre baltă. Femeia se zbătea din toate forţele căci nu aveau s-o devoreze acolo, ci sub apă, în elementul lor. Când se trezi băiatul, asistate până la ultimul detaliu al sacrificiului şi atunci înţelese cum putea pune capăt întregului coşmar. Fantoma nu-l ucisese pe cerşetor pentru că băiatul nu-l urâse cu adevărat însă cerşetorul o urâse pe femeie fiindcă nu-i dădea niciodată nimic. Câinii aveau nevoie de ură ca să se hrănească, iar povestea trebuia să se termine exact acolo unde începuse.

În jurul prânzului, un echipaj de la descarcerare fusese chemat să tragă pe uscat trupul unui băiat care plutea pe apele Lacului Plumbuita. Familiile de ţigani care locuiau în apropiere îl observaseră cu câteva ore în urmă şi chemaseră poliţia. Cauza morţii urma să fie stabilită de medicii legişti dar era limpede că decesul survenise prin înec. Ceea ce-i intriga pe poliţişti era felul în care descoperiseră cadavrul. Mâinile băiatului erau legate la spate cu bandă adezivă, iar rola folosită în acest scop se afla la câteva zeci de metri depărtare de-a lungul malului. Urmau să stabilească dacă aveau de-a face cu o crimă sau cu o sinucidere.

*

Anul 2004. O bunică îşi plimba nepoţelul pe lângă Lacul Plumbuita când deodată acesta de apropie de apă.

― N-ai voie acolo, maică. Întoarce-te la mine!

― Am văzut o minge. Uite-o! spuse el arătând cu degetul o sferă de cauciuc ce plutea printre câteva gunoaie.

― N-ai voie să te apropii de apă! Ştii ce ţi-am zis de câini? O să te mănânce dacă nu m-asculţi!

Băieţelul auzise de atâtea ori povestea încât nu-l mai interesa. Nu la fel de mult cum o făcea mingea.

― Şi Adiţă are una ca asta. Vreau s-o iau eu!

― Lasă c-o să-ţi cumpere tăticul o minge la fel ca a lui Adiţă dacă eşti cuminte. Tu ai mai multe jucării decât el şi ţie îţi ia tăticul tot ce vrei dacă mă asculţi. Adiţă e un băiat mai sărac, nu ca tine.

Nepoţelul se întoarse lângă bunica lui, deşi continua să privească mingea cum se depărta. Bătrâna era mulţumită că reuşise, prin câteva cuvinte, să influenţeze comportamentul copilului, dar nu se gândea că acelea erau seminţele urii care avea să încolţească mai târziu între cei doi copii.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Scriptorium august | Gazeta SF said:

    […] “Câinii fantomă”, de  Tiberiu-Virgil Popescu este o povestire în adevăratul sens al cuvântului, autorul izbutind să creeze un text interesant, cu vădite tente horror. Pornind de la o legendă locală, Tiberiu-Virgil Popescu dezvoltă cu naturaleţe ideea şi ne prezintă cu caz macabru de ipostaziere ce are în centru mai mulţi câini dalmaţieni. Şi pentru că veni vorba de acest lucru, trebuie să spun că titlul mi se pare prea explicit şi lipsit de originalitate, dăunând textului. Nici stilul nu este desăvârşit, autorul mai având ceva de lucru la acest capitol, însă povestea este suficient de bine spusă încă să nu ne opintim de acest lucru. Cu puţin exerciţiu, vom avea parte de poveşti cu adevărat suprinzătoare. Cea de faţă ne-a trezit apetitul. […]

  • Scriptorium said:

    […] Eugen Popescu, cu povestirile Câinii fantomă, Îngerul cu coasa şi Critica letală, toate publicate în revista Suspans. Niciuna dintre […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.