Calac

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 24 ( mai, 2012 )
Autor:

La noi, în Deltă, anul acesta primăvara a venit mai devreme. Cârduri nesfârşite de bâtlani îşi apleacă ritmic ciocurile, pescuind destoinic. Egrete cu pene lucioase trec razant peste vârfurile copacilor abia înverziţi. Ici, colo, berze imaculate se întorc la cuiburile de anul trecut. Pelicanii îşi umflă guşa galbenă cu peştele pe care-l înghit cu lăcomie. Parcă sunt la întrecere cu şirurile de cormorani sfătoşi. Broaştele, trezite la viaţă, după iarna lungă şi grea, intonează în cor aceeaşi melodie monotonă: oac şi oac şi iară oac! Prin stufăriş câinele enot îşi arată colţii, rânjind la razele de soare. Insule de verdeaţă alunecă leneş pe apa tulbure. Sunt plauri rătăcitori. În zare, pădurea Letea, rece şi neprimitoare – un minaret ciudat. Galbenul cornilor, movul, verdele, rozul şi albul pătează cerul înalt. Un vânticel mângâie obraznic tufele înmugurite de tamarix. Din când în când, liniştea e spartă de zgomotul ritmic al vâslelor vreunei lotci. Încă nu e liber la pescuit. Nu este, însă, localnic, care să nu-şi încerce norocul la ceva mare, care să-i aducă nişte bănuţi, buni de cheltuit în sat, la Păhărelu. Patronul, maramureşean de fel, stabilit aici de o veşnicie, devenit, trup şi suflet, om al locului, cântă cu chef în fiecare seară, îmbiindu-şi clienţii: „Păhărelu’ cât un cui,/ Când îl pui la gură, nu-i…” De aceea pescarii au botezat astfel stabilimentul.

Azi e sărbătoare. La Păhărelu nu prea intră nimeni. E Paştele! Ocazie bună să se adune toţi membrii familiei, fiecare de pe unde l-a azvârlit viaţa. „Hristos a înviat!” „Adevărat c-a înviat!” Mama spune că avem dezlegare la bunătăţi. Gândul meu e la un ou de bibilică, tare ca piatra, încercat din cuibar, încă de ieri. Cu el, precis, le voi sparge pe toate celelalte. Sunt emoţionat. Am toate motivele: ouăle încondeiate, friptura, tocana de miel şi cozonacii, anul acesta, au ieşit minunat, fiind aşteptate mai mult ca oricând. De grăbit la masă mă grăbesc numai eu. Ceilalţi sunt oameni mari şi li se pare nepotrivit să arate că le lasă gura apă. Spre norocul meu vor închide ochii, chiar dacă voi trişa la ciocnitul tradiţional. Nu ştiu de este norocul sau ghinionul meu. Lumea e îngăduitoare cu mine, mă ocroteşte sau mă alintă, pentru că sunt orfan. Tata a murit demult. De atunci am încetat să vorbesc. Aşa că toţi prietenii mei îmi spun Mutu.

Vine săptămâna luminată. Mama îşi pune mari speranţe în ea. Am auzit că anul acesta mă vor duce la schit, la pustnicul Grigorie, dacă sfântul se va însănătoşi. Se ştie că face minuni şi, poate, puterile sale îmi vor reda darul vorbirii. Bunicul, unchiul şi mătuşa alături de Mama au dat slujbe pe la biserici, însă eu am rămas la fel. De fapt, pentru mine, tăcerea e o haină fermecată. O îmbrac în fiecare dimineaţă şi o dezbrac la culcare. Noaptea, în visele mele, mă întâlnesc cu Bunica, cu Tata, cu soră-mea Neta, moartă anul trecut. Vorbesc cu ei şi le cer s-o împiedice pe Mama să se mărite cu Vasca Dolar, vecinul nostru. Tăcerea în care m-am cufundat nu este o pacoste. Pentru mine e un dar. Aşa nu sunt obligat să răspund când mama mă ceartă. Nici nu mă mai întreabă unde hălăduiesc ceasuri întregi. Cei mari nu se mai feresc de mine, ştiind că un ţânc de şase ani, care nu vorbeşte, nu reprezintă un pericol. Cei de vârsta mea mă includ în jocurile lor, cu îngăduinţă, fără a arăta mila, pe care o ghicesc pe feţele părinţilor lor. Doar Vasca Dolar, de câte ori trece pe lângă mine, îmi trage câte o scatoalcă, şuierând apăsat o sudalmă. Ştie că n-am cum să-i spun mamei. Mi-i teamă de el şi de oamenii lui.

Oare de ce mi-i atât de teamă? Ceva tulbure şi adânc, ceva neclar şi dureros zace în sufletul meu. De câte ori îi văd privirea albastră, îngheţ. Un tremurat uşor mă cuprinde la auzul glasului cu timbru grav. Aş vrea să mă prefac într-un copac, într-un fir de iarbă, într-un gândăcel sau într-un puf cărunt de păpădie. Decât să stau cu el la masă, mă prefac obosit, adormit peste măsură. Renunţ, cu strângere de inimă, la bunătăţile atât de râvnite. Mă chircesc în pătucul din bucătărie. Mama mă mângâie încetişor, învelindu-mă cu o haină mai veche. Îmi joc rolul atât de convingător, încât sunt gata să aţipesc. Simt că pot ieşi din corpul meu, că nu mai sunt acolo. În prag, încolăcit, motanul Negrea, toarce cu spor. E bătrân. Nu bagă de seamă cum Biţu, şarpele casei, se strecoară de sub grindă. Atât mi-ar trebui! Să se ia Biţu după mine! Plutesc liber şi fericit. Lumina neagră de afară mă cheamă misterios. Las în urmă curtea, cu ulucii smulşi de crivăţ. O iau pe cărare. Încerc să prind în pumn razele de lună. Viclene, mi se strecoară printre degete, răsfirându-se în văzduh. Încet, obscuritatea se destramă. Voi merge spre Hasmacul Mare. În zori, am să ajung în pădurea Letea, la pustnicul Grigorie, la schit. El, cu siguranţă, îmi va reda graiul.

Un zgomot surd, sacadat, rupe tăcerea. Tropote. Tropote. Inima-mi tremură nestăpânit. Mă copleşeşte armonia clipei: cai albi, cai roşii, cai negri, cai. În frunte, superb, cel mai râvnit trofeu visat de braconieri. Calac, armăsarul murg, cu nările fremătânde, cu gâtul încordat, e gata să doboare noaptea în năvala-i nebună. Vasca Dolar jinduieşte la el, jurându-se că până-n vară îl va prinde cu arcanul. Vrea să-l vândă peste Prut. Acolo ar obţine pe el o groază de bani. Copitele de argint fulgeră tăios. Un nechezat năprasnic. Brusc, herghelia dispare … Ocolesc grindul. Din labirintul de trestii se aud scâncete şi vaiete surde. Sunt sufletele celor dispăruţi în Baltă, ce-şi caută zadarnic odihna. Mi-e atât de frică! Aş vrea să mă întorc acasă, la Mama, la masa plină de bunătăţi.

Cărarea a dispărut demult. Îmi fac cu limba cruce. Mă rog să nu-mi iasă în cale lupul Costache. Despre el ştim toţi, din sat, că fură copiii care plâng. Mama ar fi mai tristă ca oricând. Zadarnic ar răscoli ostrovul. Tot nu m-ar găsi! Luceafărul de ziuă mă călăuzeşte tăcut. Voi ajunge eu cumva la fântâna lui Iovan. De acolo, cunosc drumul. Derutat, privesc în jur. Totul îmi pare schimbat, necunoscut. Balta dă primele semne că se crapă zorii. Un nagâţ speriat dă rapid din aripi. O perdea subţire de aburi coboară prudent din cer. Prin ea zăresc, cu greu, fântâna părăsită. Se spune că acolo contrabandiştii lui Vasca îi căsăpesc pe cei şovăitori, lăsându-le trupurile de izbelişte prin baltă. Un braţ ciung este cumpăna ruptă. Cucuveaua, cobea nopţii, ţipă prelung. Scrânciobul vechi, de sub sălcii, scârţâie uşor, mişcându-se alene. În el stă ţeapăn şi trist, foarte trist, pustnicul Grigorie. Slab, cu mâinile reci, crengi uscate de vreme, cu faţa străvezie, e o mogâldeaţă ţesută din ceaţă şi vis. Părul şi barba de zăpadă îi ajung până la brâu. Ochii! Ah, ochii !? Te străpung până-n suflet. Buzele subţiri şi vinete şoptesc tremurat:

― Tu eşti, Grigoraş? Ce te-apasă?

Nu pot scoate o vorbă. Cum să-i spun necazurile şi temerile mele? Ce e mai important? Frica de Vasca Dolar? Speranţa de a fi prins ucigaşul Tatei? Nefericirile Mamei? Dorinţa de a vorbi şi eu pe înţelesul tuturor? Bătrânul face un semn scurt, să mă apropii. Simt în creştet o mângâiere uşoară, doar o părere. O senzaţie necunoscută, copleşitoare, de bine şi de uitare, îmi stinge furtuna durerii.

― Grigoraş, tu eşti eu … Eu sunt tu …, se aude un firicel de glas.

Apoi scrânciobul începe a se ridica pe nesimţite. Prin ceaţa ce mă împresoară, funiile lui împletite din raze de lună lucesc tot mai şters. Silueta gârbovă a pustnicului se contopeşte cu aburii dimineţii. Nu pot să-mi iau ochii de la crucifixul minuscul cu care m-a atins. Pare o stea gata să se desprindă din boltă. Ridic mâna s-o ating, s-o prind. Căldura ei magică mă arde …

*

Fierbinţeala vinului şi aroma bucatelor i-a aprins măruntaiele. Tulburat peste măsură, Vasca simte nevoia să plece, să alerge, să cânte. Are o fire nestăpânită, năvalnică. Doar extenuarea fizică sau primejdia l-ar putea domoli. Se crede un bun creştin, de aceea biserica de la Grindu Vulpii s-a ridicat pe cheltuiala sa. Aşa-şi simte conştiinţa liniştită şi păcatele iertate. Niciodată nu se gândeşte la cei omorâţi de el sau din ordinul lui. Cei ce nu l-au ascultat sau l-au trădat au fost pedepsiţi. Un singur chip i-a rămas neşters: cel al lui Mitrea Haiduc, prietenul din copilărie. Când şi-a descărcat arma în trupul tovarăşului, Vasca voia să-i dea o lecţie pentru neascultare. A stat în cumpănă dacă să-l înece sau să-l împuşte şi pe Grigoraş, mezinul lui Mitrea, adormit în lotcă. Au trecut trei ani şi Grigoraş nu-şi aminteşte nimic din trecutul dureros, doar graiul şi l-a pierdut.

Năvala beţiei, furia mocnită îl hotărăsc brusc. E noaptea de Înviere. Arhanghelii îl vor ajuta să spele umilinţa suferită de ani, din partea lui Calac, armăsarul sălbatec. În această noapte, va prinde herghelia sălbatică din rezervaţie. Nu e om sau dobitoc să nu i se supună. Trece în fugă pe acasă. Din ascunzătoarea uşii alege din bogatul arsenal o cutie de cartuşe şi celebra armă de vânătoare cu ţevile tăiate, primită de la cazaci. Caută la cherhana locul unde-i amarată şalupa. E mândru că are singura şalupă din zonă. Vrea să plece pe neaşteptate şi să prindă în arcan singura bijuterie care-i lipseşte din panoplia sa de rege al contrabandiştilor. Dacă nu poate prinde cu arcanul armăsarul, are să-l omoare. Aici Vasca e şeful, e legea! El e Dolarul, el e puterea supremă, vânător şi stăpân de temut!

Aproape de fântâna părăsită, în Vadul Dropiei, simte apropierea hergheliei sălbatice. Depinde de el dacă-i va veni de hac lui Calac. E pregătit să înfrunte primejdia … Herghelia se apropie prudent. Brusc, armăsarul murg simte duşmanul. Nechează. Bate din copite. Fornăie aţâţat. În două picioare, evită lasoul meşteşugit şi-şi doboară năprasnic adversarul, lăsându-l fără suflare.

*

Căldura ei magică mă arde. Mă trezeşte … Sunt în pătucul din bucătărie. Haina veche cu care sunt învelit păstrează mirosul tatei. Motanul Negrea toarce leneş. Biţu, şarpele casei, se strecoară obosit sub grinda bătrână, clipind cu ochii de sticlă. Argintul unui crucifix îmi luceşte în palme. Tulburat peste măsură, aud sub geam glasul precipitat al Mamei. Intră în casă şi vrea să-mi spună că ucigaşul Tatei şi-a primit pedeapsa. Arma l-a dat în vileag. O întâmpin emoţionat. Rostesc:

― Hristos a înviat!

― Adevărat c-a înviat!

*

Căldura magică a crucifixului mă tulbură nespus. Mă trezeşte … Nu mai sunt în bucătărie. Barba şi pletele albe îmi atârnă până la brâu. Mâinile împreunate a rugăciune sunt crengi uscate şi bolnave. Clopotele bat a sărbătoare. Pescari mă întâmpină smeriţi:

― Hristos a înviat, părinte Grigorie!

― Adevărat c-a înviat!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Alin Dărângă said:

    Superbă!

  • Karel (author) said:

    Multumesc mult! 🙂

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.