Cântecul spânzuratului

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 24 ( mai, 2012 )
Autor:

„Ca pe o fiară l-au ucis…
Şi nici nu porunciră
Clopot să sune, nici rugăciune:
Ci-ndată ce sfârşiră,
Pe fugă l-au dat jos din laţ
Şi-n groapă l-azvârliră.”

„Balada închisorii din Reading”, de Oscar Wilde

(Fragmente din „Însemnările” lui Leonardo Barnes)

1

„Oamenii mor.” O afirmaţie la fel de banală ca şi „Viaţa nu-i dreaptă” sau „Bordelul şi cârciuma fac echipă bună”. Da, o afirmaţie la fel de banală şi la fel de adevărată, dar totuşi fundamental diferită. Stau acum şi mă întreb ce o face atât de diferită, iar răspunsul este, inevitabil, la fel de crud ca şi declaraţia de la care a pornit şi anume gradul de indiferenţă cu care oamenii privesc chestiunea în discuţie. Când cineva declară – eventual pe un ton doar aparent profund şi afectat – ca oamenii mor, respectiva persoană este privită fără prea mare interes. Oamenii au murit încă de când au apărut, fie că au evolut din fiinţe mai puţin dezvoltate până la rezultatul nu prea impresionant din ziua de azi, fie că atotputernicul Creator s-a hotărât într-o zi să scuipe Universul din plictiseală. Şi, deşi şi celelalte două enunţuri de mai sus se pot aplica foarte bine acestor vremuri îndepărtate ale istoriei, ele au o importanţă mai mare pentru că fiecare dintre ele face referire la o trăsătură importantă a VIEŢII. Prima („Viaţa nu-i dreaptă.”) îşi găseşte fundament în traiul de zi cu zi a fiecăruia, în timp ce cea de-a doua („Bordelul şi cârciuma fac echipă bună.”) poate apărea ca o rezolvare la prima sau, mai simplu, ca un bonus al existenţei.

Trecând peste profunzimea filozofică a ideii, faptul că oamenii mor nu are o importanţă prea mare pentru lumea în care trăim. Însă modul în care „bietele” fiinţe umane îşi găsesc sfârşitul are…

*

Leonardo Barnes nu a fost niciodată menit să devină preot. Nu a simţit niciodată acea chemare spre gloria nemăsurată a Tăticului ceresc şi nici nevoia să creadă în neasemuitele lui dovezi de bunătate. Venea dintr-o familie cu o situaţie materială modestă, dintr-o mamă al cărei caracter dovedea un fanatism religios evident şi un tată a cărui fervoare în acelaşi domeniu nu era mai prejos decât cea a consoartei. Dar el,  Leo, nu era ca ei. Şi asta nu doar datorită faptului că mirosul tămâii nu i se părea nici pe departe „divin”. Leonardo Barnes dispreţuia tot ceea ce reprezentau părinţii ca şi fiinţe umane. Bineînţeles, acea ură nu existase dintotdeauna, ci se născuse şi evoluase treptat, dar necontenit. Asemenea unei plante, care dezvoltă mereu noi boboci, sentimentul de desconsiderare faţă de felul în care trăiau părinţii lui crescuse cu fiecare zi în care îngenunchea în faţa unei creaturi ce i se părea din ce în ce mai mult fictivă, cu fiecare literă ce forma cuvinte, care se transformau la rândul lor în propoziţii şi fraze ce povesteau despre fapte miraculoase din vremuri demult apuse, fapte atât de lipsite de sens şi cu atâtea lacune în privinţa logicii, încât se întreba deseori cum de poate fi singurul care observă toate acele inadvertenţe şi nepotriviri.

… „şi Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a strîns carnea la loc. Şi a făcut domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam femeie şi a adus-o către Adam.” (Faperea, II, 21-22). Bietul Adam, rămas fără o coastă, schilodit pe viaţă din cauză că moşneagul a uitat să-i dea coasta înapoi. Leo zâmbise atunci, dar preotul, “cel mai bun prieten” al părinţilor săi, continuase “lecţia” fără să observe nimic.

„Apoi domnul Dumnezeu a poruncit să răsară din pămînt tot felul de pomi, fru­moşi la vedere şi buni la mîncare; iar în mijlocul grădinii erau pomul vieţii şi po­mul cunoştinţei binelui şi răului” (Face­rea, II, 9).

„Şi a poruncit domnul Dumnezeu lui Adam; zicînd: «Din toţi pomii grădinii vei mînca; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, fiindcă în ziua cînd vei mînca din el vei muri!»” (Facerea, II, 16-17).

Leo descoperea atât de uşor greşelile cărora, voit sau nu, li se permisese să existe atâtea sute de ani, încât mintea lui putea cu uşurinţă să fie considerată sclipitoare. Aşa se întâmplase şi atunci: Dar Dumnezeu e atotştiutor, cunoaşte trecutul, prezentul şi viitorul la fel cum ştie mama pe unde a fost tata în fiecare zi. Şi cum „fără Dumnezeu nimic nu se face”, înseamnă că Tăticul a vrut ca oamenii pe care îi ridicase din pământ să cadă în păcat. Ce masochist…

„Zis-a domnul Dumnezeu către şarpe: «Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii tu între toate dobitoacele şi între toate fiarele cîmpului; pe pîntece să te tîrăşti şi pulbere să mănînci în toate zilele vieţii tale!” (Facerea, III, 1415).

Bietul şarpe vorbitor, rămas fără picioare… stai, picioare?!! Apoi un alt gând: De ce şerpii nu mai vorbesc şi în ziua de azi? Până la urmă luarea darului vorbirii nu a fost una dintre pedepse. Îşi pusese în minte să întreba asta mai târziu.

„Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat de îndemnul femeii tale şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănînci din el!”, blestemat să fie pămîntul din pricina ta! Cu trudă să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!

Spini şi pălămidă să-ţi aducă şi să mănînci buruienile cîmpului.

Întru sudoarea feţei tale să mănînci pîine, pînă cînd te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat, căci pulbere eşti şi în pulbere te vei întoarce!»” (Facerea, III, 17-19).

Stai, nu trebuiau Adam şi consoarta să moară când au muşcat din mere… Dumnezeu a uitat probabil… Bătrâneţea asta… Şi atunci se întâmplase. Nu-şi mai putuse controla râsul şi acesta izbucnise într-un şuvoi ce se oprise numai când mama îl plesnise. A urmat cea mai cruntă „lecţie” din viaţa lui Leonardo Barnes. Acolo nu a fost şi nu avea să fie niciodată loc pentru cei ce sfidau legile sfinte, oricât de absurde ar fi ele.

*

Încă mai simt lecţia aceea…

2

Stau acum, privind pe fereastră cum ploaia spală străzile murdare. Şi îmi amintesc. Îmi amintesc cum făceam asta de fiecare dată când gândeam intens. Când încercam să dau un rost tuturor acelor inepţii cu care se chinuiau să-mi umple capul zi de zi. Prostii. Minciuni! Dar în cele din urmă ce mai contează? Ei au câştigat, eu am pierdut. Am urmat o şcoală pentru a deveni ce am urât mai mult pe lume. Şi am ajuns exact unde m-au vrut ei. Şi pentru asta o să-i urăsc cât voi trăi.

Dar mâine… mâine am o şansă să o iau de la capăt. Mâine voi pleca spre nord, spre ce sper că va fi ceea ce mi-am dorit întotdeauna: un locşor liniştit, unde să-mi pot scrie opera. Scrierea care el va demonstra tuturor cât de mult se înşeală. Mâine o să las în urmă Londra şi o să mă îndrept spre nord. Mâine… mâine-mi voi arde roba neagră…

3

 Leeves e un loc minunat. Atât de diferit de zgomotul infernal al Londrei, cu căsuţe mici, dar dichisite şi păduri înconjurându-l din trei părţi. Probabil că aici nu locuiesc mai mult de trei sute de oameni, după cum arăta când am sosit cea ce bănuiesc că este strada principală a sătucului. Casa pe care am cumpărat-o aici m-a costase cam cât chiria în Londra pe trei luni, deci sunt mai mult decât mulţumit. Se află în partea de sud a satului, aproape de pădurea ce-şi aruncă umbrele negre peste ea. Cerul era noros şi ploua când am intrat pe uşa din faţă şi este la fel şi acum, pe când scriu aceste rânduri. Oricum, mă aşteptam la asta. Fiind atât de aproape de ocean, partea aceasta a Scoţiei este mai mereu bătută de vânturi năprasnice şi furtuni. Sper doar că ploaia se va opri în curând. Mi-ar plăcea să fac o plimbare prin pădure şi să încep să-mi cunosc vecinii.

4

Au trecut două zile de când am sosit şi nu am zărit încă pe nimeni. Nici ţipenie de om, deşi am ieşit pe chiar pe stradă pietruită, mustind de apă. Totuşi, faţă de ieri, pare să mai contenească. Cu puţin noroc, seara va aduce cu sine razele roşiatice ale apusului.

5

Cârciuma „La Alden Burton” era nu departe de casa mea, scările ce duceau spre intrare pornind chiar din stradă. Uşa veche de stejar începuse să se crape, singurele indicii despre culoarea pe care o avusese cândva fiind mici bucăţele scorojite de vopsea verde, atât de ştearsă, încât de la distanţă părea mai mult un galben murdar. Când am intrat mă aşteptam la cel puţin zece-cincisprezece muşterii, după o furtună ce durase cel puţin trei zile. Dar nu era nici ţipenie de om. Locul părea şi probabil era foarte vechi şi mirosea ca atare. Un miros dulceag şi înţepător de alcool se suprapunea peste alte miasme, care mai de care mai puţin plăcute. Cele patru mese, înconjurate de câteva scaune ciungi sau arătând gata să se facă zob la cea mai uşoară atingere, străjuiau calea ce conducea spre tejgheaua înnegrită de vreme.

― E cineva? am şoptit. Da… acum că mă gândesc bine chiar am şoptit. De ce? Nu pot spune, dar pe moment nu am realizat că o fac. Am aşteptat un timp, încercând să desluşesc inscripţiile de pe sticlele aşezate în dezordine pe câteva rafturi din spatele tejghelei, apoi am repetat întrebarea ceva mai tare. Şi atunci am auzit ceva. Un bocănit uşor, venit din spatele unei uşi mici, din scânduri, aflată chiar lângă rafturile suspendate. Era atât de bine mascată, că nu o observasem până atunci.

― Vă rog, puteţi veni până aici? Niciun răspuns. Tocmai m-am mutat în casa lui William Monroe… Tot nimic. Oricine ar fi fost (asta dacă a fost cineva) nu a mai dat niciun semn de viaţă. Puţin mâhnit, am ieşit din cârciumă şi am luat-o pe mijlocul străzii plină de băltoace mizerabile, încercând să dau de cineva. Nu am văzut pe nimeni. Locul părea cu desăvârşire părăsit. Un oraş fantomă… sau mai bine zis un sat fantomă, prins în ghearele pădurii, ce se ridica parcă să-l înghită şi în încleştarea rece a cerului, care se încăpăţâna să rămână întunecat.

Apoi, cu coada ochiului, am văzut-o. Mişcarea lină, aproape imperceptibilă, a unei perdele. Casa era veche, mai vechea probabil decât cea în care stăteam eu, iar crăpăturile ce străbăteau pereţii – cărora nu le puteam asocia o culoare exactă – o făceau să pară gata să se năruieşte din clipă-n clipă. M-am apropiat prudent – alt lucru pe care acum nu pricep de ce l-am făcut – şi am privit pe fereastra murdară. Prin ochiurile perdelei albe nu se vedea decât negru. Mi-am mijit ochii, încercând să disting ceva, dar în zadar. Tocmai mă întorceam, când o străfulgerare albă a trecut rapid prin faţa geamului. M-am dat înapoi un pas, dar nu mai era nimic. Doar perdeaua albă şi întunericul din spatele ei.

Cu inima bătându-mi mai repede decât de obicei m-am întors acasă. Am mâncat bine – fusesem destul de prevăzător şi cumpărasem câteva delicatese înainte să părăsesc Londra. Asta plus un brandy demn de un rege.

6

Azi am întâlnit în sfârşit pe cineva. Mă îndreptam din nou spre cârciumă, în speranţa că voi da peste barman sau peste orice altă fiinţă umană, când l-am văzut pe bărbat intrând în casă cu un fel de copaie mare din tablă.

― Mă scuzaţi, am strigat, dar uşa s-a închis imediat în urma lui. Aproape că am alergat până la casa cu pricina. Am ciocănit de câteva ori însă rezultatul a fost acelaşi ca la cârciumă.

Vântul şuiera şi ploaia părea gata să înceapă din nou, astfel încât m-am decis să mă întorc în casă. Şi chiar atunci, cu un scârţâit, uşa se deschise. Pentru un moment am împietrit, privind la crăpătura care lăsa vederii un ochi strălucitor ca un smarald pe o faţa palidă.

― Bună ziua, m-am adresat fetei, ce bănuiam că nu putea să aibă mai mult de şaptesprezece-optsprezece ani, înainte ca un muget („ARIANA!”) să izbucnească din spatele ei şi ea să dispară, chipul firav fiindu-i înlocuit de cel aspru al unui bărbat, acelaşi pe care-l văzusem înainte.

― Bună…

― PLEACĂ!

― Nu voiam decât…, am încercat să spun, dar matahala a urlat şi mai tare:

― PLEACĂ ACUM! ŞI STAI DEPARTE DE CASA ASTA!

Uşa s-a trântit cu un pocnet ca de împuşcătură, lăsându-mă uluit şi chiar speriat pe veranda pe care câteva frunze roşiatice se zbăteau în puterea vântului. Fulgerul a făcut pentru o clipă bolta de sidef să strălucească şi în mai puţin de trei secunde bubuitul tunetului mi-a răsunat în urechi. Un moment de tihnă şi apoi, cu un zgomot ca de tobe, nenumăratele picături mari de apă izbiră pământul.

Acoperindu-mi capul cu o mână, am alergat spre casa mee, în care mă imaginam deja, stând în fotoliul vechi, cu un pahar de brandy în mână, scriind la manuscrisul pe care îl începusem ieri. Singur. Doar eu şi gândurile mele. Atât doar că lucrurile nu au mers aşa cum mi-am imaginat eu…

*

De cum am intrat în casă mi-am aruncat paltonul gros, acum ud leoarcă, şi-am dat să merg în bucătărie. Aproape ieşisem din camera de zi, când mi-am dat seama că nu eram singur. M-am întors speriat şi am privit spre cel care stătea în fotoliul pe care mă imaginasem stând. Scund, înfăşurat într-o mantie neagră, de felul celor pe care speram să nu le mai văd vreodată, cu părul aproape alb,deşi ştiam că nu are mai mult de patruzeci de ani, şi cu o barbă neîngrijită – l-am recunoscut imediat:

― William… William Monroe mă privi cu ochii mijiţi de sub sprâncenele stufoase.  Incontrolabil, m-a trecut un fior. În ciuda faptului că se presupune că preoţii sunt persoane în preajma cărora ar trebui să te simţi liniştit şi împăcat, William Monroe era unul dintre cei mai tulburători oameni pe care i-am întâlnit vreodată… De fapt datorită lui mă mutasem aici, în Leeves. Îl întâlnisem la Londra, la un seminar. Ne văzusem de câteva ori înainte de a ne vorbi, iar prima noastră discuţie fusese mai mult o dispută, bineînţeles, pe temă religioasă (Nici cât fusesem preot nu-mi ţinusem convingerile în frâu.). În cele din urmă, am ajuns să aflu că venea dintr-un mic sătuc din nordul Scoţiei, unde locuia singur, după ce soţia lui murise cu câţiva ani înainte. Aşa cum era şi normal, l-am întrebat ce anume îl aduce în Londra, la o distanţă atât de mare de casă. Cu un aer nefericit, mi-a răspuns că fiul lui locuia aici de doi ani şi i se păruse o ocazie oportună să  viziteze Londra, mai ales că seminarul era probabil cel mai important eveniment de acest fel care se ţinuse în ultimii cincizeci de ani. Tot atunci el a aflat de planurile mele de a părăsi marele oraş în căutarea unui loc liniştit unde să-mi scriu cartea ce avea să „releve adevărul”. Şi acelea au fost cuvintele care m-au legat de Leeves. William avea două case. Una care aparţinuse părinţilor lui şi în care stătea de obicei şi cealaltă, ce fusese cândva a părinţilor soţiei sale, care muriseră cu multă vreme în urmă. Mi-a oferit un preţ bun, iar eu am acceptat oferta, deşi era atât de departe de Londra… de fapt, cred că asta m-a şi atras atât de mult. Am părăsit capitala înaintea lui – nici măcar nu aveam idee când urma el să se întoarcă.

Iar acum iată-l în faţa mea, cu chipul atât de încordat, încât eram sigur că buzele lui nu mai schiţaseră un zâmbet de ani buni.

― Te-ai întors…, am adăugat eu, în timp ce el mă privea în continuare fix. Deşi datorită lui venisem în acest loc, nu pot spune că l-am plăcut vreodată ca om. Îmi amintea prea mult de părinţii mei şi mă făcea să-l dispreţuiesc chiar mai mult decât pe ei pentru că, în ciuda faptului că poseda o inteligenţă şi un spirit de observaţie pe care le puteam descrie ca geniale, continua să creadă orbeşte în fanteziile inventate de nişte lunatici cu aproape două mii de ani în urmă. Era pur şi simplu o dovadă de irosire a potenţialului, lucru ce uneori mă irita mai tare decât credinţa prostească şi naivă.

― Mă bucur să te revăd, Leo, articulă el.

― La fel şi eu. Când te-ai întors?

― De curând… Leo…

― Să-ţi aduc ceva…

― Chiar nu e nevoie. Şi oricum, se înserează…

Am dat din cap a acceptare, deşi nu am înţeles remarca.

― Deci… ţi-ai trecut nebunia cu cartea aceea?

Acesta era unul dintre motivele pentru care nu m-am înţeles niciodată cu adevărat cu William Monroe. Pur si simplu detest – şi nu cred că sunt singurul în această privinţă – când oamenii îmi vorbesc cu compasiune sau dispreţ, de parcă aş fi cine ştie ce mucos, mult inferior lor.

― Nici vorbă, am replicat. De fapt merge chiar foarte bine. Am ajuns la partea unde Adam îi repartizează câte un nume fiecărui animal – printre care, să nu uităm, au fost şi bieţii peşti, nevoiţi să se târâie pe uscat pentru ca al lor confrate om să-i identifice.  Cred că acest bărbat, Adam, lipsit de o coastă, aveam o imaginaţie foarte bogată având în vedere ca a denumit zeci de mii de specii…

― DESTUL! răcnise oaspetele meu neinvitat, indignat peste măsură. Blasfemii… cum de îndrăzneşti… lasă… nu contează….

Se ridică şi porni spre uşă, dar se opri cu mâna pe clanţă.

― Chiar dacă se vede clar că nu meriţi… nu, nu meriţi… mormăise, apoi facuse o pauză. Chiar şi aşa e de datoria mea să te întreb. Vrei să te spovedesc?

― Poftim? Încremenisem. Nu pricepeam absolut nimic şi nici acum nu pricep. Ai venit aici să mă spovedeşti?!

― Nu lua asta în râs Leo… nu… Domnul îţi va ierta păcatele dacă le recunoşti în faţa lui… dacă te căieşti.

Mai aveam puţin şi mă prăpădeam de râs, dar mi-am dat seama cât de lipsită de politeţe ar fi fost o astfel de reacţie din partea mea. În schimb, i-am am refuzat oferta mulţumindu-i.

S-a uitat la mine cu una dintre acele priviri compătimitoare pe care orice om inteligent urăşte să le primească şi a spus (sau cel puţin aşa mi s-a părut): Îmi pare rău. Apoi a plecat.

7

Mi-am deschis cu greutate ochii adormiţi. Furtuna urla afară, acompaniată de tunete. Am căscat şi m-am învelit mai bine. Simţeam că îngheţ, atât era de frig. În cele din urmă, văzând că plapuma groasă nu avea niciun efect, m-am ridicat şi m-am dus spre sufrageria în care tăciunii de culoarea ruginii încă mai dădeau o lumină slabă.      Mi-am apropiat mâinile de ei, dar nu am simţit nimic. Căldura… nu era.

Mi-am dus mâinile la mai puţin de două degete distanţă. Nimic.

― Nu se poate…, îmi amintesc că am şoptit. Fascinat şi îngrozit în acelaşi timp mi-am făcut pumnul căuş şi cu grijă am atins jăraticul, care continua să strălucească, fără a avea însă vreun efect asupra pielii mele. Cu mâna plina de bucăţele incandescente, m-am ridicat tremurând. Atât de frig. Şi dintr-odată l-am auzit. Glasul… un glas atât de familiar, dar pe care nu-l puteam asocia cuiva anume. Un glas al nimănui, dar pe care-l cunoşteam foarte bine. Cum de ştiam asta…? Nu am nicio idee! Este ceva mai presus de sfera explicabilului. Chiar şi acum, pe când scriu aceste pagini, îi simt tonul nepământean răsunându-mi în urechi, făcându-mi corpul să trepideze uşor.  Şi, deşi  atunci nu am priceput niciun cuvânt din ceea ce rostea acea voce stranie, acum ştiu totul pe de rost, ca şi cum mi-ar fi fost întipărit în minte cu fierul înroşit. Acele cuvinte, atât de bizare, atât de înfricoşătoare…

 

Vin-la copacul negru, unde odat’ mângâiai

părul frumoasei copile,

Vin la ea acuma şi dă-i răsuflarea-ţi din urmă,

Cu buzele-ţi reci ale ultimei zile…

 

Şi încă de atunci am ştiut…

8

Aceea a fost prima noapte… M-am trezit gâfâind, cu mâna zvâcnindu-mi de durere. Când m-am uitat la ea am rămas pur si simplu stupefiat. De neînţeles, complet iraţional şi sălbatic, strângeam în pumnul stâng mici ochi roşiatici, incandescenţi… Urlând, am aruncat tăciunii aprinşi cât colo, chinuindu-mă să-i dau jos pe care prinseseră rădăcini în carnea mea, topind-o. Mirosul dulceag m-a făcut instantaneu să vărs cina sărăcăcioasă pe care o luasem cu seară înainte.

Cu ultimele puteri, m-am ridicat din pat şi am ajuns în bucătăria micuţă, unde   mi-am cufundat membrul schilodit într-o găleată plină pe jumătate cu apă din fântână din spatele casei.

Am simţit cum durerea piere pentru câteva secunde, dar ştiam… acela era doar începutul…

9

Cu mâna acoperită de pansamente îmbibate în unguentele fără de care nu plec nicăieri stăteam în pat, privind aiurit pe fereastra, încercând să-mi explic ce se întâmplase. Poate că eram somnambul… ba nu, aş fi ştiut. În plus, atingerea cărbunilor încinşi m-ar fi trezit cu siguranţă… Mi-am închis ochii, încercând să nu mă gândesc la durerea care aproape mă făcea să urlu şi, inconştient, am început să cânt răguşit acele patru versuri. Abia mai târziu mi-am dat seama că le repetasem întruna timp de mai multe ore. Când mi-am deschis din nou ochii era deja seară.

10

Mergeam împleticit, de parcă aş fi fost beat, auzind foarte clar cum crenguţele subţiri îmi trosneau sub picioare şi cum frunzele foşneau la fiecare mişcare a mea. Pădurea era neagră. Un negru ca de smoală, impenetrabil, iar eu nu vedeam aproape nimic, dar direcţia pe care o urmam era fără tăgadă corectă. Nu ştiam de unde cunoşteam asta, dar aşa era. Eram sigur că trebuie să ajung undeva şi mai aveam cunoştinţă şi de ce eram nevoit să fac odată ce am ajuns. Când scriu asta îmi dau seama cât de terifiant era acel gând, dar acolo, în pădure, în mrejele visului – care nu era deloc un vis – totul părea să capete sens.

Nu se auzea nimic. Nimic în afară de zgomotele pe care le scoteam eu, târşâindu-mi picioarele prin pădure. O pădure atât de veche… Un alt lucru pe care îl conştientizam fără să-mi dau seama de unde venea informaţia. Eram singur acolo. Nicio altă vietate în afară de mine. Nici măcar vântul nu îndrăznea să tulbure liniştea acelui loc. Era uitat până şi de Dumnezeu… Dumnezeu. Cât aş fi râs de gluma asta cu doar câteva zile în urmă. Dumnezeu există doar pentru cei proşti şi creduli, cei care caută o scuză pentru lipsa ambiţiei şi pentru propriile eşecuri… asta obişnuiam să spun; dar acum… acum aş vrea să existe şi pentru mine…

Şi, într-un final, iată-mă acolo. Locul unde am fost condamnat să ajung. Condamnat de mine sau de alţi… nu mai contează de acum. Copacul se înălţa falnic în faţa mea, dar complet lipsit de viaţă. Scoarţa mai atârna doar în câteva locuri, lăsând să se vadă miezul uscat, asemenea unui cadavru descărnat. Nicio frunză nu se mai zărea pe scheletul cenuşiu. Erau doar crengile moarte şi alături de ele, atârnând ca un şarpe, funia. Atât de veche încât ai fi fost sigur că nu va ţine dacă te prinzi de ea, dar eu ştiam mai bine. Va ţine… Mă va ţine în timp ce-mi dau ultima suflare, sufocat de încleştarea ei aspră şi de mirosul morţii… Şi nu mai e decât puţin până atunci…

11

În dimineaţa cele de-a treia zi m-am dus hotărât spre biserica mică, aflată tocmai în cealaltă parte a satului. Eram sigur că o să-l găsesc acolo pe Willam Monroe. Şi aşa a fost. Stătea în genunchi, în faţa altarului sărăcăcios şi se ruga. Brusc, mi s-a făcut silă.

― Nu a fost o întâmplare, nu-i aşa? l-am întrebat. Faptul că mi-ai vândut casa atât de ieftin… Ai făcut-o cu un motiv… Vocea mea trezea ecouri în încăperea goală.

Preotul nu s-a ridicat şi nici nu şi-a întors capul.

― Mă rog pentru tine…

― O, da? am replicat, simţind cum îmi pierdeam răbdarea. De ce dracu’ m-ai adus aici? HĂ?

Răspunsul întârzie să apară.

― RĂSPUNDE-MI!

― Nu te-am adus eu. A fost decizia ta să vii. Domnul a făcut să ne întâlnim şi tot el te-a făcut să vii aici… ca o pedeapsa pentru necredinţa ta…

― Necredinţă… Am început să râd atât de zgomotos, încât preotul s-a întors, privindu-mă tulburat.

― Ea vine în fiecare an…mereu în aceeaşi zi… Mă oprisem din râs, dar încă zâmbeam.

― Acum te ţii de poveşti? i-am aruncat.

S-a ridicat şi a continuat să mă privească absent.

― Vine şi cântă… iar de-i auzi cântecul eşti pierdut… Vocea îi devenise parcă mai groasă, împovărată de o bătrâneţe prematură.

Am râs iarăşi şi am dat să plec. Idiotul acela mă făcea să-mi pierd timpul.

― A luat-o pe Lucy a mea… M-am oprit, cu spatele la el. Ea era la fel ca tine… o necredincioasă! Dar… dar o iubeam…. şi apoi… apoi a dispărut în pădure…

Nu m-am putut abţine şi am întrebat:

― De ce nu aţi căutat-o?

― Chiar crezi că nu am făcut-o?! s-a răstit preotul. Dar parcă ar fi înghiţit-o pământul…

Mi-am mijit ochii, întorcându-mă spre el.

― Asta nu înseamnă că ceea ce i s-a întâmplat nu poate fi explicat!

― Înainte de a treia zi, înainte să dispară, tot repeta un cântec… cântecul pe care oricine-l aude e pierdut…

― Un cântec…?

În loc să-mi răspundă, preotul începu să recite, cu glas pierit:

Vin-la copacul negru, unde odat’ mângâiai

părul frumoasei copile,

Vin la ea acuma şi dă-i răsuflarea-ţi din urmă,

Cu buzele-ţi reci ale ultimei zile…

Am încremenit.

Când termina de cântat părea stors de orice puteri.

― De aceea, în fiecare noapte de treizeci aprilie[1], ne astupăm urechile cât putem de bine şi încercăm să ne ascundem în cele mai izolate locuri.

Nu…, mi-am spus pe moment. Asta nu are niciun sens. O grămadă de prostii…

― Dar nu contează cât de mult încercăm să scăpăm. În fiecare an cineva dispare…

Împotriva voinţei mele am întrebat:

― De ce mai staţi aici atunci?

Preotul a arătat aproape ofensat.

― Asta e casa noastră. Oricât de greu ar fi vom rămâne aici… de fiecare dată când perdeam pe cineva ajungeam să ne întrebăm cu ce am greşit… dar anul ăsta… anul ăsta va pieri cineva care chiar merită asta! încheie furios.

Am simţit cum furia mă cuprinde brusc, acoperindu-mi mintea ca un văl.

― Ăsta a fost motivul… de aceea mi-ai oferit casa… CRIMINALULE!

― NU SUNT UN CRIMINAL1 urlă din toţi rărunchii preotul. ÎŢI MERIŢI SPOARTA! Necredincioşii trebuie să plătească!

― …

― IEŞI! IEŞI! Nu meriţi să stai aici!

Abţinându-mă cu greu să nu-l scuip în faţă am ieşit, trântind uşa grea de stejar după mine.

 12

Acum stau în faţa focului ce dansează sălbatic, scriind ceea ce ştiu că sunt ultimele mele cuvinte. Noaptea aproape că s-a lăsat şi frigul, cumplit, a venit şi el. E atât de ciudat totul!

Aş fi putut încerca să fug, să părăsesc aceste locuri, dar ştiu că ar fi fost inutil… O cunosc la fel de bine cum ştiu că mâna mea arsă nu se va mai vindeca niciodată. La fel de dubios e şi faptul că mă simt împăcat cu ceea ce urmează să mi se întâmple şi… simt cum mâinile îmi amorţesc… şi cântecul… îl aud din nou… cântecul…

 


[1] Referinţă la Noaptea Walpurgiei, sărbătoare tradiţională de primăvară, celebrată în noapte dinspre treizeci aprilie spre întâi mai şi în care, conform credinţelor, vălul dintre lumea oamenilor şi cea a spiritelor devine foarte subţire

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • No more “paranormal romance”!!! Please! « Book's Kingdom said:

    […] cine are chef de o povestioară fantasy, care NU are nimic de-a face cu vreun vampir , click aici. Like this:LikeBe the first to like this […]

  • Lavinia said:

    Bine scris textul si chiar si mai bine documentat! Mi-a placut mult mai ales apropierea de subiect, mai detasat la inceput, apoi cu focalizare pe personaj (cat priveste lipsa de logica prezenta in biblie, nu cred ca mai e nevoie de niciun comentariu). Si ceea ce face scrierea si mai reusita, cel putin in viziunea mea, este faptul ca ai tinut cu dintii de misterul venirii lui Leonardo in acel sat pana aproape de sfarsit, astfel incat nu am stiut la ce sa ma astept de la final. Felicitari!

  • James (author) said:

    @Lavinia: Mulţumesc pentru aprecieri! Iar în ceea ce priveşte „misterul venirii lui Leonardo în acel sat”, sincer să fiu, a ieşit aşa din întâmplare şi asta pentru că întotdeauna reuşesc să gândesc uşor şi bine partea de început, iar cea de încheiere să iasă cu totul altfel decât o plănuisem.

  • Blui said:

    In ciuda faptului ca subiectul in ceea ce priveste Biblia si bazaconiile de acolo e un pic delicat (stii bine ce pozitie ocupa familia mea) mi-a placut extrem de mult. Mi-a adus putin aminte de atmosfera din filmul lui Daniel „Woman in black”, nu stiu de ce, dar e de bine, in plus ca stii ca nu exista fan mai mare al lucrurilor bizare ca mine. Mai multe comentarii in particular, dragul meu talentos :)) :*

  • James (author) said:

    @Blui: Woman in Black, hă? Asta chiar e de bine. Sincer, pe când scriam, şi eu mă gândeam tot la asta. Mersi de aprecieri!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.