Căpcăunul şi nimfomana

Articol publicat in:Proza | 04 aprilie 2013
Autor:

Gara de nordCând Vasile Tudorache se visă prima dată pe scările Gării de Nord, nu i se păru nimic ciudat în asta. Nu mai fusese prin gară de vreo cinci, şase ani, de când îşi condusese nişte rude la tren. Dar într-un fel era conştient că era doar un vis, aşa că i se părea normal să poată fi oriunde fiindcă era doar un vis, nu? Mai puţin firesc i se păru să descopere că stătea pe un carton care era aşezat pe o treaptă, undeva pe lângă intrarea în staţia de metrou, sprijinit comod de unul dintre stâlpii gării. Lângă el o femeie vindea covrigi calzi şi, după modul în care se uita la el din când în când, cu o privire uşor complice, se vedea treaba că era obişnuită cu el acolo. După ce urmări ce se întâmplă în jurul lui, obişnuindu-se cu locul, îşi coborî privirea şi, spre uimirea lui, văzu că are la picioare un suport din lemn ca un scăunel mai mic, iar alături o cutie plină cu creme de pantofi şi perii de toate felurile. Nu apucă să se gândească mai bine la asta, pentru că un pantof se şi ivi pe scăunelul din faţa lui, iar mâinile începură să i se mişte parcă fără să vrea, cu o dexteritate pe care nu şi-o ştia. Abia când termină de lustruit pantofii ridică privirea şi văzu că îşi cunoştea foarte bine clientul, era un avocat din vecini, pe care uneori îl mai întâlnea când ducea gunoiul şi care tocmai îi arunca o bancnotă în cutie. Avocatul îl privi uşor dispreţuitor şi îi spuse din mers în timp ce se îndepărta:

— Am auzit că eşti şomer, dar chiar nu ai găsit altceva de lucru? Asta mi se pare degradant pentru pregătirea dumitale.

Abia după ce dădu colţul, Vasile se dezmetici, dar, cum nu mai avea cui să-i răspundă, îşi strânse înciudat cutia cu creme şi perii şi se pregăti să plece.

— Gata pe ziua de azi? întrebă femeia cu covrigeii cu un glas cântat şi îi întinse un covrig cald.

—    Gata, spuse el, dintr-odată parcă obosit. La cum lucrez eu, îmi ajunge câte

un client pe zi.

Luă de la femeie covrigul călduţ şi când se pregăti să muşte din el se trezi brusc. Un timp mai căută prin aşternuturi covrigul, apoi realiză că totul fusese doar un vis, aşa că îşi începu ritualul din fiecare dimineaţă de când era şomer. După ce se spălă, se îmbrăcă şi se aranjă şi, cu toate că nu prea avea gunoi în găleată, mai puse câteva ziare vechi în ea ca să pară plină şi se hotărî să ducă gunoiul cu speranţa secretă că se va întâlni cu avocatul, deşi îşi dădea seama de absurdul situaţiei. Chiar dacă avea să îl întâlnească, avea să îl salute la fel ca ieri sau ca şi în alte dimineţi, că doar nu avea să se certe cu bietul om numai din cauză că acesta îi făcuse un reproş în vis. Totuşi, gândindu-se mai bine, îşi aduse aminte că avocatul chiar îl întrebase ceva cu o zi înainte, dar ori cât îşi frământă mintea nu îşi putu aduce aminte despre ce anume vorbiseră. Probabil că banalităţi pe care le schimbă oamenii între ei în mod obişnuit, dar avu impresia că mai fusese ceva.

„O să îmi aduc eu aminte dacă chiar era ceva important“, mormăi el şi goli găleata în unul dintre containerele înşirate de-a lungul unui zid, apoi trase puţin de timp, doar, doar va apărea până la urmă şi avocatul, dar acesta nu-şi făcu apariţia. Se pregăti într-un târziu să ducă înapoi găleata în apartament, când văzu o femeie venind şi ea tot cu o găleată cu gunoi. Din câte i se părea, aceasta locuia pe aceeaşi scară cu avocatul, aşa că o întrebă:

— Bună ziua! Avocatul ăla care locuieşte pe scară cu dumneavoastră… nu l-aţi văzut cumva azi?

Femeia clătină din cap, în timp ce îşi golea găleata în container. Apoi păru să îşi amintească:

— Aaa, vorbiţi de domnul Angelescu? Nu, nu l-am văzut… de fapt nu l-am mai văzut de vreo câteva zile. Da’ de ce întrebaţi de el? Vreţi să divorţaţi?

Soţia lui era plecată de vreo trei, patru ani în Italia, la muncă, şi vecinii din cartier au aflat cu câteva luni înaintea lui că ea şi-a găsit pe cineva acolo şi că nu se mai întoarce în ţară.

— Nu, nici vorbă, răspunse el oarecum înciudat. Dar l-am visat azi-noapte… Se făcea că îi lustruiam pantofi, răspunse el cu un ton pe care şi-l voia nepăsător.

— Dacă îi spuneţi asta, precis o să vă ia mai ieftin la proces. Că am auzit că este tare scump. Dar, din câte am auzit, nu pierde nici un proces, aşa că poate îşi merită omul banii. Poate că o bagă la părăsire de domiciliu pe soţia dumneavoastră şi vă rămâne apartamentul.

În timp ce stăteau de vorbă, de undeva se auzi sirena unei salvări şi după numai câteva minute maşina opri chiar în faţa blocului în care locuia avocatul.

—    Oare ce s-o fi întâmplat? întrebă femeia şi îşi puse mâna la gură. Hai

să vedem.

Nu mai aşteptă să vină şi Vasile după ea, ci o luă cu paşi repezi spre  ambulanţă şi începu să întrebe în stânga şi în dreapta, astfel că, până ajunse şi el, era deja la curent cu toată întâmplarea.

Ambulanţa venise chiar la avocat, care telefonase cu numai câteva minute în urmă, anunţând că se simte foarte rău. Femeia aflase despre el că este bolnav de mai multă vreme cu inima şi că doctorii i-au interzis de ani buni să mai pledeze, pe motiv că este o ocupaţie prea stresantă pentru boala lui, dar avocatul nu se îndura să se pensioneze. În numai câteva minute ieşiră din bloc şi brancardierii cu targa acoperită, aşa că toţi îşi dădură seama că au ajuns prea târziu.

După plecarea salvării, majoritatea celor adunaţi acolo au rămas să întoarcă moartea avocatului pe toate părţile, iar Vasile, încă impresionat de coincidenţă, se pregătea să plece, când se auzi strigat de femeia cu care stătuse de vorbă mai devreme.

— Domnule Tudorache… vă rog eu să nu mă visaţi la noapte! Sau, dacă tot mă visaţi, să nu îmi faceţi pantofii.

Şi, în ciuda atmosferei încordate, toată lumea începu să râdă, deşi habar nu aveau de ce, iar femeia se apucă să le povestească visul lui.

Abia când se mai îndepărtă şi nu mai auzi râsetele celor rămaşi în urmă, încercă să îşi rememoreze visul, dar nu i se păru că ar fi fost nimic în el care să anunţe moartea iminentă a avocatului.

— O simplă coincidenţă, îşi spuse el şi, după ce lăsă găleata de gunoi acasă, porni iar prin oraş, pe la firmele care aveau afişate locuri de muncă. La fel ca în ultimele zile, nu găsi nimic, doar promisiuni vagi: „O să vă sunăm noi dacă se iveşte ceva!“ îi spuneau toţi cei de la resurse umane.

Pe drumul de întoarcere îşi cumpără ceva de mâncare şi, când intră pe aleea principală a cartierului în care locuia, avu impresia că toată lumea se uită ciudat la el.

„Proasta aia de femeie, o fi spus la toată lumea că l-am visat pe avocat înainte de a muri“, se gândi el şi după ce intră în apartament trânti uşa, parcă puţin mai tare decât ar fi vrut.

Îşi pregăti ceva frugal de mâncare, apoi se aşeză la televizor şi urmări fără niciun chef o comedie clasică. Căută în frigider şi găsi nişte lichior de nuci vechi de vreo două, trei luni. Mirosea cam ciudat, dar, din câte îşi aducea aminte, aşa mirosea şi când îi fusese oferit cadou, cu cine ştie ce ocazie. Bău două pahare mari, unul după altul, cu gândul să se ameţească şi să nu mai viseze pe nimeni în noaptea asta.

Dormi adânc ca niciodată, iar spre dimineaţă se trezi cu gura uscată de sete. Un timp cochetă cu gândul să se întoarcă pe partea cealaltă şi să-şi continue somnul. Era sigur că setea i se trăgea de la paharele de lichior dulce-amărui pe care le băuse mai mult forţat şi, cum nu prea era obişnuit cu băutura, se pare că avea efecte ciudate asupra lui. Până la urmă nu mai rezistă, se dădu jos din pat clătinându-se şi bău pe nerăsuflate o cană mare de apă.

„Bine, măcar aşa nu o să mai visez pe nimeni“, îşi spuse el cu o urmă de satisfacţie şi se prăbuşi înapoi în pat. După câteva minute o porni pe jos spre Gara de Nord şi abia când ajunse lângă treptele pe care îl aşteptau cartonul şi cutia cu perii şi creme îşi dădu seama că iar visează.

—    Ai întârziat azi, îl atenţionă femeia cu covrigei.

Vasile clătină din cap obosit.

— Am băut cam mult aseară, spuse el spăsit.

Dar se feri să îi spună că era vorba de numai două pahare de lichior. Chiar şi în vis, îşi dădea seama că două pahare nu sunt o cantitate de băutură care să pună la pământ un bărbat ca el.

—    Se vede, spuse femeia, compătimitoare, şi îi întinse un covrigel cald.

În vis se făcea că vremea trecea puţin mai repede ca în realitate, aşa că nu se miră când văzu că soarele era la un moment dat sus pe cer şi că pe lângă el au început să treacă tot mai multe perechi de pantofi, dar nimeni nu părea dispus să se oprească la el. „Poate am norocul să nu se oprească nimeni azi la mine“, îşi spuse el şi chiar atunci un pantof vişiniu de damă poposi pe suportul din faţa lui. Când ridică ochii nu fu prea uimit s-o vadă pe vecina de ieri, care îl privea cu reproş.

—    Şi doar te-am rugat ieri să nu-mi faci pantofi, spuse ea plină de obidă.

Vasile căută în cutia cu creme şi răsuflă uşurat.

—    Oricum nu am cremă vişinie, aşa că doar o să-i şterg cu o cârpă.

Femeia clătină din cap fără să spună nimic şi, după ce Vasile termină de curăţat pantofii, urcă treptele spre gară, ţinând în mână un bilet de tren.

—    Crezi că ajută? întrebă femeia cu covrigeii şi Vasile ridică doar din umeri.

Cât a depins de el a făcut, îşi spusese chiar şi când se trezi în patul lui, mai târziu ca de obicei. Mai bău o cană de apă, apoi se pregăti iar de patrularea zilnică pe la firmele din oraş. Tot fără succes, la fel ca în fiecare zi, aşa că atunci când reveni spre casă îşi numără mărunţişul din buzunar cu mai multă grijă decât de obicei. Dacă vor mai urma câteva zile asemănătoare, va trebui să accepte de lucru chiar şi cu ziua. Dar asta ar fi însemnat pentru el cu adevărat o degradare. Se întrebă la un moment dat dacă nu ar trebui să ia de bun visul cu Gara de Nord. În fond, ar scoate probabil atât cât să îşi asigure existenţa.

„Mâine o să mă duc până în gară să văd ce şi cum“, îşi spuse el fără prea multă convingere şi intră la micul magazin alimentar din cartier să îşi cumpere un pateu şi o pâine.

Vânzătoarea de la chioşc era o fetişcană veselă, de vreo douăzeci de ani, care mereu glumea cu el, dar care acum îl privea cu ochi plini de spaimă, dar şi de curiozitate.

Îi dădu pâinea şi pateul, apoi învingându-şi spaima întrebă cu glasul întretăiat:

—    Nea Vasile, azi-noapte ai visat pe cineva?

Deşi era cu doar vreo zece ani mai mare ca ea, fata îi zicea de multă vreme „nene“, poate aşa, ca un fel de compromis, că doar nu era să-i zică „domnule“ unui şomer care din când în când mai lua pe datorie.

— Vecina aia a ta are gura cam bogată, nu? Dar am visat-o azi-noapte şi i-am şters de praf pantofii, aşa, ca să se înveţe minte altă dată să mai vorbească prostii, spuse el vesel, încercând să o dea pe glumă.

Loredana, aşa o chema pe fată, după cum scria cu litere de tipar pe eticheta de pe pieptul ei bogat, chicoti şi, profitând de faptul că erau numai ei doi în magazin, îi spuse:

— Pe mine, dacă vrei, poţi să mă visezi, dar te rog să nu mă visezi că îmi faci pantofii. Mai bine visezi că îmi faci altceva, şopti ea şi, privind încă o dată spre uşă, să se asigure că nu vine cineva, îi luă o mână şi i-o lipi de unul dintre sânii ei tari.

—    Aşa ceva, de exemplu, spuse fata şi îi puse în punga cu pâinea şi pateul încă o

ciocolată şi o sticlă de vin. Asta-i din partea firmei, spuse ea zâmbind şi îşi muşcă buzele provocator. Poate trec diseară pe la dumneata să bem un pahar.

Vasile ieşi buimăcit din micul magazin. De când se aflase că nevastă-sa nu mai vine din Italia, în ciuda faptului că era şomer, devenise destul de atrăgător pentru femeile din cartier, din câte aflase de la una şi de la alta din vecinele lui. Şi poate că nu atât pentru o legătură permanentă, cât mai ales pentru câte o aventură ocazională  şi numai firea lui molcomă a făcut ca micul lui apartament să nu se transforme într-un adevărat bordel.

Ajuns acasă, mâncă trei felii de pâine cu pateu, gândindu-se că, la câtă vâlvă se stârnise acum în jurul lui, ar fi putut lua orice pe datorie de la micul chioşc. Numai că ajutorul de şomaj venea tot mai târziu şi în curând avea să se termine şi ăla, iar dacă Vasile ura ceva, ura să rămână dator. Altădată mai ieşea după-miaza în parc, mai schimba o vorbă, mai juca o partidă de şah, dar astăzi chiar că nu avea nici un chef.

Se dezbrăcă, apoi privi apatic la ştiri, pe urmă la filmele după-amiezii, şi era gata să aţipească la un documentar de pe Discovery, când se auzi soneria la uşă. Se ridică să răspundă şi, cum întârzie să oprească sonorul de la televizor, pe lângă sonerie cineva începu să bată cu putere în uşă.

— Vin, vin, spuse el, trăgându-şi din mers o pereche de pantaloni, şi când deschise uşa văzu o Loredană palidă şi emoţionată, care aştepta cu o sacoşă în braţe.

Păru incapabilă să spună ceva câteva clipe lungi, apoi îl întrebă muşcându-şi buzele:

—    Nu mă pofteşti să intru?

— Scuze, făcu încurcat Vasile, dar să ştii, la mine este cam deranj. Mă pregăteam de culcare şi chiar nu mă aşteptam la vizite la ora asta. Am crezut că glumeşti când ai zis că o să vii… nu că nu ai fi binevenită, adăugă el, văzând cum ochii ei se întunecă.

Îi făcu loc să treacă şi o urmări tăcut cum intră în bucătărie şi puse sacoşa pe masă, după ce împinse la o parte farfuriile murdare rămase acolo de câteva zile. Găsi o cârpă, şterse firimiturile de pâine, apoi începu să scoată una după alta bunătăţile din sacoşă.

După ce termină, se întoarse spre Vasile şi se apropie de el, muşcându-şi buzele ca şi cum ar fi frământat-o o întrebare.

—    Spune, o încurajă el. Care-i problema?

—    Pot rămâne aici noaptea asta? întrebă ea, privind ruşinată în jos.

Se apropie şi mai mult de el, aproape atingându-l, apoi şopti iar:

—    Pot?

Vasile desfăcu larg braţele, arătând în jur.

— Poţi, bineînţeles că poţi, numai că nu pricep ce te-a apucat aşa, dintr-odată. Că doar nu te-oi fi îndrăgostit brusc de mine.

Profitând că el era cu braţele desfăcute, se apropie şi mai mult de el şi-l luă brusc în braţe, şi Vasile deveni conştient de trupul tânăr care se împingea în el. Gura ei cu buzele roşii ca focul se ridică spre el şi, înainte să îşi dea seama ce face, îl sărută. Nici nu îşi dădu seama cum au ajuns în dormitor şi cum s-a desfăşurat totul, deşi avu clar la un moment dat senzaţia că era folosit şi manevrat.

După ce totul s-a terminat şi au început să respire iar normal, Vasile se întoarse spre ea.

— Şi acum spune-mi, de ce vrei să rămâi noaptea asta aici? Te-ai certat cu părinţii?

Loredana îşi trase un colţ al cearceafului peste faţă şi şopti de sub el:

—    Nu spun!

— Va trebui să spui până la urmă, aşa că mai bine fă-o mai devreme decât mai târziu, spuse el şi trase cearceaful de pe ea.

Deşi nu era nici vorbă de ameninţare în vocea lui, fata făcu ochii mari şi spuse repede:

— A murit tanti Mia. A călcat-o o maşină azi după-amiază şi a murit în drum spre spital.

— Cine este tanti Mia? întrebă el, dar îşi dădu seama chiar în timp ce punea întrebarea. Femeia pe care am visat-o eu azi-noapte, spuse el, şi acum era mai mult o constatare decât o întrebare.

Fata încuviinţă doar din cap, tăcută, dar el tot nu era lămurit.

— Bun, şi asta tot nu explică de ce vrei tu să dormi aici dacă a murit femeia aia. Ce legătură are una cu alta?

Fata oftă, apoi spuse:

— Până acum, pe toţi cei cu care ai vorbit mai mult ziua, în noaptea următoare i-ai visat că le făceai pantofi. Şi numai o zi mai târziu au murit.

Îşi strânse iar cearceaful sub bărbie, iar ochii i se umeziră.

— Eu nu vreau să mor, chiar nu vreau să mor. Sunt prea tânără ca să mor… Mai bine te ţin treaz toată noapte ca să fiu sigură că nu mai visezi pe nimeni…

Văzând îndoiala de pe faţa lui, lepădă de tot cearceaful şi se ridică în picioare în pat, arătându-se în toată splendoarea celor douăzeci de ani.

— Nea Vasile, mie de multă vreme îmi place de dumneata, dar nu am avut ocazia să îţi spun până acum, începu ea să vorbească precipitat. Dar acum nu îmi mai pasă ce zice lumea…

Vasile o lăsă să vorbească, apoi clătină din cap fără să spună nimic, luă un prosop şi plecă să facă un duş. Când termină, dădu drumul la apă rece, cu gândul să-şi limpezească puţin mintea: prea multe se întâmplaseră în prea puţin timp.

O lăsă apoi pe Loredana să facă duş şi se duse în bucătărie, privind la pachetele întinse de fată pe toată masa. În timp ce se uita la o sticlă de vin din cele aduse de Loredana, un gând năstruşnic îi trecu prin minte: avea impresia că este căpcăunul cartierului, căruia locuitorii îi aduceau ca jertfă bucate alese, băuturi fine şi chiar şi o fecioară. „Mă rog,“, recunoscu în sinea lui, „fecioara e mai mult nimfomană decât fecioară, dar totuşi, până la un punct, paralela se poate păstra“. Toate astea pentru a-i potoli furia, probabil. Atât că el nu se simţea deloc furios, ci doar nedumerit. În mod sigur era doar o simplă coincidenţă în faptul că el visează pe cineva care a doua zi moare. Sau poate că dezvoltase o sensibilitate aparte şi putea depista cu o zi înainte persoanele care aveau să moară. Îşi aducea aminte că citise în adolescenţă despre un vrăjitor sau şaman care îşi dezvoltase un aşa-numit miros al morţii, depistându-i din timp pe cei ce urma să moară, dar nu îşi putu aminti nici în ruptul capului despre ce carte era vorba.

Între timp Loredana ieşise de la duş şi se plimba  mai mult goală prin faţa lui, zâmbindu-i din când în când provocator, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva asta era o tactică: să îl ţină tot timpul excitat, în aşa fel încât să uite de preocupările lui morbide.

Deschise frigiderul şi începu să aşeze din bunătăţile aduse de ea, care – subconştientul lui nu putea uita asta – erau toate menite să îi mute gândul de la visele cu pantofi.

Până la urmă s-au culcat, deşi numai somn nu a fost acela: dormind, fata avea tendinţa să-i tragă capul între sânii ei, probabil ca să fie sigură că n-are timp de vise prosteşti.

Dimineaţa nu şi-a adus aminte nici de câte ori au făcut dragoste şi nici dacă a aţipit vreun pic. Oricum îl usturau atât ochii de nesomn, cât şi penisul din alte motive, aşa că, după ce Loredana a plecat la chioşcul ei, a lăsat jaluzelele şi a adormit aproape instantaneu. S-a trezit puţin după ora prânzului, fără să se simtă cu mult mai odihnit, şi, aproape frânt, şi-a făcut un sendviş cu ce a găsit prin frigider, fiindcă nu găsi în el puteri să îşi mai încălzească ceva. După ce a mâncat cu noduri sandvişul, a încercat să îşi amintească dacă a visat ceva. Nimic! Nada! O foaie de hârtie mare, albă, presărată ici şi colo cu sâni tari şi muşchi fesieri rotunzi şi bine reliefaţi.

După ce a ieşit din casă s-a simţit dator să intre şi pe la magazinul fetei să o vadă şi să mai vorbească cu ea. Mai erau câţiva clienţi, dar s-au risipit ca duşi de vânt când l-au văzut.

— Ei, cum este? l-a întrebat fata, cu ochi strălucitori. Ai mai visat ceva?

— Nimic, poţi să stai liniştită. Deşi am adormit după ce ai plecat tu, tot nu am visat nimic. Am dormit ca frânt, de parcă am tăiat lemne, spuse el şi simţi cum roşeşte puţin.

— Ei, nu chiar lemne, ci numai nişte lemnişoare, spuse ea şoptit şi îi luă mâna şi şi-o puse iar pe sân. Şi nu le-ai tăiat, ci numai le-ai strâns, spuse ea zâmbind.

Cineva vru să intre în magazin, dar, văzând prin geam scena, se precipită înapoi, încât era gata să cadă pe scări.

— Diseară vin iar, spuse fata cu un amestec de ameninţare şi de promisiune. Şi vreau tot de şase ori, ca şi azi-noapte.

„De şase ori într-o noapte“, îşi şopti Vasile în timp ce cobora scările. „Doar să mai chem vreo două ajutoare…“

Se îndreptă ca în vis spre micul parc dintre blocuri, fiindcă azi nu se simţea în stare să hoinărească în căutarea unor iluzorii locuri de muncă.

Se aşeză la o masă de şah liberă, dar nu găsi pe nimeni să joace cu el, până când fostul lui profesor de matematică îl lămuri:

— Drăguţă, azi nu ai să găseşti pe nimeni dispus să rişte o partidă de şah cu dumneata. Dacă te bate… poate te superi şi cine ştie ce idei îţi mai vin, după cum vorbeşte lumea. Dacă se lasă bătut, iar nu este bine, că îţi vin alte idei… Mai bine renunţă azi la şah. Cu atât mai mult că am auzit că ai alte preocupări, mai lumeşti.

Preşedintele asociaţiei de locatari, un om care nu îl putuse suferi niciodată pe Vasile, deşi nu ar fi putu spune de ce, pufni zgomotos.

— De şase ori pe noapte, auzi la el. Dacă o fi şi adevărat, atunci chiar c-a devenit nepericulos. Mâncat bine, băut bine, futut bine, cui să-i mai ardă de lustruit pantofi?

Şi un hohot de râs general îi însoţi vorbele.

Vasile aşteptă să se facă linişte, apoi se ridică de la masă şi când trecu pe lângă preşedinte îl întrebă scurt:

— Te mănâncă, ai?

Şi îl privi pe om doar atât cât să vadă cum devine alb ca varul la faţă, apoi plecă tăcut, urmărit de privirile tuturor.

O luă pe jos până în centrul oraşului, unde nu îl cunoştea nimeni şi se putea plimba liniştit, fără să se simtă urmărit de privirile tuturor. Bău o cafea la o terasă, mai pierdu un timp vremea pe strada comercială, apoi vrând, nevrând se întoarse spre casă şi imediat cum intră în cartier simţi atmosfera oarecum ostilă de care era înconjurat. Dacă era zărit din vreme, era ocolit, dar dacă era văzut prea târziu pentru a mai fi evitat, era salutat de bărbaţi şi femei de care nu-şi aducea aminte să-l fi salutat până atunci. O făceau neutru, cu privirile plecate şi preocupaţi de lucruri mărunte: priveau la ceas, îşi verificau conţinutul buzunarelor sau îşi numărau cu grijă mărunţişul: orice, numai să nu fie nevoiţi să-i întâlnească ochii.

Ajuns acasă, îşi prepară o supă rapidă dintr-un plic adus de Loredana, apoi se trânti în fotoliu, urmărind cu ochii aproape închişi ştirile. Deşi era normal să nu se vorbească despre el şi despre „talentul“ lui, parcă se simţi puţin dezamăgit.

„Mai e timp“, gândi el şi alunecă într-un somn adânc şi fără vise, din care îl trezi peste vreo oră soneria.

Era Loredana, care de data asta avea două sacoşe cu ea: căpcăunul cartierului trebuia hrănit şi nu s-ar fi mirat deloc să audă că fata, cu spiritul ei întreprinzător, făcea o chetă de la toţi cei care călcau pragul micului magazin alimentar, pentru a asigura astfel liniştea tuturor.

E adevărat că toate apartamentele din cartier erau cam la fel, astfel că fata se adaptă cu uşurinţă la micul lui apartament, de parcă ar fi locuit acolo de când lumea. Pe lângă asta, Vasile nu se putu abţine să nu observe că fata era sprintenă şi hărnicuţă, astfel că în mai puţin de o oră curăţă lună în bucătărie şi dinspre aragaz începu în curând să miroasă a mâncare adevărată.

După ce au terminat de mâncat, s-au aşezat la televizor şi, simţind cum Loredana se cuibăreşte în braţele lui, aproape că începea să regrete anii pe care şi i-a petrecut singur în aşteptarea unei femei pe care o bănuise de la bun început că pleacă pentru a nu se mai întoarce niciodată. Nu apucă să adâncească prea mult ideea, că se auzi soneria. Fata se strecură din braţele lui ca o zvârlugă şi-i spuse:

—    Stai liniştit, că mă duc eu să văd cine este.

Din holul de la intrare s-au auzit sunetul înăbuşit al vocilor, apoi Loredana a strigat tare ca să se audă:

—    Te caută un poliţist… ce fac, îi dau drumul?

Vasile rămase un timp blocat, dar apoi rememorând ultimele zile, îşi spuse că era firesc ca întâmplările din cartier să ajungă până la urmă şi la urechile poliţiei.

— Da, pofteşte-l înăuntru, spuse el şi îşi aranjă cât de cât hainele, de care Loredana, în scurtul răgaz cât au stat la televizor, începuse să tragă.

La uşă aştepta un poliţist în uniformă care îi părea vag cunoscut: probabil că era sectoristul cartierului, dar, cum nu avusese până acum probleme cu poliţia, era normal să nu îl cunoască prea bine.

— Să trăiţi, spuse acesta cu voce sonoră. Agent Postolache mă numesc şi am venit la dumneavoastră pentru a rezolva o mică problemă. La poliţie este înregistrată o reclamaţie pe numele dumneavoastră şi, cum tot am avut drum prin cartier, m-am gândit că o putem rezolva direct, ca să nu vă mai deranjăm cu o invitaţie la poliţie pentru o declaraţie în acest sens.

Cum Loredana eliberase deja masa din bucătărie, Vasile l-a poftit pe agent acolo. Agentul, în ciuda faptului că voia să pară calm şi sigur pe el, se vedea că era uşor timorat. Scoase din mapă, cu mâini care tremurau uşor, o foaie de hârtie pe care erau scrise vreo cinci şase rânduri, nu mai multe.

— Spuneţi, făcu Vasile şi privi mai atent foaia de hârtie, dar agentul o trase discret spre el, astfel că nu putu distinge semnătura.

— Ei bine, făcu agentul Postolache, încurcat, sunteţi reclamat pentru faptul că dacă cineva vă supără în cursul zilei, în cursul nopţii îl visaţi într-o anumită postură care ulterior îi produce moartea.

— Cine a putut să scrie prostia asta? întrebă Loredana revoltată şi întinse mâna să apuce foaia, dar agentul fu mai rapid decât ea şi puse hârtia înapoi în mapă.

— Nu avem voie să arătăm…, începu agentul să vorbească, dar Loredana îl întrerupse brusc.

— Nu zău, spuse ea, prinzându-l pe Vasile de după talie cu un braţ posesiv. Şi atunci, bărbatul meu la cine o să se gândească la noapte? La ăla care l-a reclamat, pe care nu îl cunoaşte, sau la dumneata, care stai aici ca o momâie şi nu vrei să-i arăţi o amărâtă de reclamaţie?

Un timp, niciunul dintre ei nu a mai spus nimic şi, în timp ce întrebarea fetei plutea în aer, Vasile a văzut cum pe fruntea şi pe buza de sus a agentului au apărut brusc broboane de transpiraţie. Aproape că i se făcu milă de el când văzu cum începe să tremure şi cum, parcă fără să vrea, scoase reclamaţia din mapă.

Loredana i-o smulse din mână şi o citi cu ochi lacomi.

—    Eram sigură, spuse ea cu năduf. E scârba aia de preşedinte de asociaţie.

Îi înapoie hârtia agentului şi se întoarse spre Vasile, cu ochi scânteind.

— Popescu Nicolae se numeşte… şi la noapte chiar te rog să îl visezi. Aşa, ca să se înveţe minte, Dar ce îşi închipuie el?

Poliţistul se ridică în picioare cât era el de înalt, dar se vedea că tremura, era palid la faţă, părea cu totul depăşit de situaţie. Îşi închise mapa şi spuse cu glas stins:

—    Un pahar cu apă, vă rog, dacă se poate…

După ce bău cu înghiţituri mari, se îndreptă cu paşi pe care şi-i voia hotărâţi spre ieşire, de unde se mai întoarse încă o dată spre Vasile.

— Aţi văzut că noi nu… vreau să zic am avut toată bunăvoinţa, dar reclamaţiile au număr de înregistrare şi trebuie rezolvate într-un fel sau altul.

Vasile dădu să spună ceva, dar Loredana îi luă iar vorba din gură:

— Du-te liniştit, că nu are nimeni nimic cu dumneata. Dar ăia care nu au loc de noi, o să vadă ei…

Agentul salută uşurat şi Loredana închise furioasă uşa după el, apoi se întoarse spre Vasile.

— Hai în pat. Astăzi eşti la regim: o singură dată, cel mult de două ori, apoi de rog să te culci şi să-l visezi pe nesimţitul ăla.

 

*

 

A doua zi de dimineaţă, când s-a trezit, Loredana era întoarsă spre el şi îl privea cu ochi sclipind de curiozitate.

— Ei, cum e? L-ai visat?

Da, îl visase, şi când i-a spus asta fetei a obţinut o explozie de bucurie din partea ei şi încă o scurtă partidă de sex înainte de a pleca la lucru.

Când a ieşit pe uşă l-a sărutat radioasă şi i-a spus:

— Abia aştept să-l întâlnesc pe boşorogul acela libidinos şi să-i spun că l-ai visat. Ieri a venit pe la mine pe la chioşc şi a început să facă mişto de mine… nici nu pot să zic ce cuvinte urâte a folosit. Să-l mai văd acum ce zice!

Şi a fugit iute pe scări înainte de-a apuca el să-i mai zică ceva.

Vasile a rămas toată ziua în casă, fiindcă nu avea chef să iasă şi să înfrunte privirile speriate sau ostile ale oamenilor. Se uită câteva ore la televizor, fără să fie atent la emisiuni. Nu avea chef de nimeni şi începea să se întrebe dacă fusese o idee bună să o primească pe Loredana în casă. Viaţa lui o lua oricum razna, şi fără să mai pună ea paie pe foc. Tocmai se gândea la o metodă delicată de a-i face vânt din viaţa sa, când sună telefonul.

Ridică precaut receptorul, de parcă s-ar fi aşteptat la cine ştie ce veşti proaste. Era Loredana, care deborda de fericire.

—    Gata, s-a rezolvat! spuse ea veselă şi Vasile avu nevoie de câteva clipe ca să

îşi dea seama la ce se referea fata.

Căută pe pipăite un taburet pe care îl ştia lângă telefon şi se aşeză bâjbâind. Respiră de câteva ori adânc, încercând să îşi revină, apoi întrebă cu glas stins:

—    Cum s-a întâmplat?

De la celălalt capăt al firului se auziră câteva voci, apoi fata îi răspunse:

— Acum a venit cineva şi mi-a adus vestea: cică s-a aruncat de pe blocul turn. A lăsat şi un bilet că se sinucide pentru că nu mai poate suporta tensiunea şi că se aşteaptă să moară din moment în moment din cauză că l-ai visat tu.

Vasile analiză un moment informaţia, apoi spuse:

—    Asta nu este bine, nu este bine deloc. Iar o să am probleme cu poliţia.

—    Ba este bine, spuse Loredana, calmă. Bileţelul este la mine. Prietenul nostru,

ştii tu cine, mi l-a adus. A spus că este posibil ca preşedintele să aibă lipsă în

gestiune şi de asta să se fi sinucis. Cel puţin asta o să fie varianta oficială. Şi… lasă

asta, am o surpriză mare pentru tine când vin acasă.

Vru să întrebe despre ce este vorba, dar parcă Loredana ar fi ghicit ce are de gând,

pentru că spuse repede:

— Nu mă întreba, pentru că nu am de gând să îţi spun. Dar atâta să ştii: că este o surpriză foarte plăcută.

Ros de curiozitate, dar şi de puţină teamă, fiindcă nu era prea sigur că avea aceleaşi motive de bucurie ca tânăra fată, aşteptă cu nerăbdare să treacă timpul, astfel că, atunci când aceasta sună la uşă, el era deja cu mâna pe clanţă să-i deschidă.

Cum iar era încărcată ca un brad de Crăciun, o ajută să pună plasele şi pachetele pe masa din bucătărie, aşteptând veştile. Mai întâi fata îi dădu biletul preşedintelui de asociaţie, apoi, după ce el îl citi, îl luă înapoi şi îi dădu foc deasupra la chiuvetă. Lăsă să curgă apa peste cenuşa biletul, se asigură că nu a rămas nici o urmă şi abia apoi s-a întors spre Vasile.

— Aşa m-a învăţat să fac ştii tu cine. A zis că este mai bine aşa… Dar vestea cea bună nu este asta, ci…

Cu gesturi de prestidigitator scoase dintr-o plasă o cutie pătrăţoasă de carton, care avea într-o parte o fantă.

Cum Vasile nu pricepea, Loredana luă un cuţit şi desfăcu cu dexteritate capacul şi o mulţime de plicuri căzură pe masă.

Vasile făcu ochii mari şi luă unul la întâmplare; înăuntru erau cinci hârtii de o sută, aproape cât şomajul lui pe o lună, şi un bilet – „Pentru domnul Vasile, multă sănătate din partea lui Alexandru Păun.“

Mai luă un plic şi în el găsi de data asta şapte hârtii de o sută şi un bilet asemănător, tot din partea unui om pe care nu îl cunoştea.

—    Ce-i asta? întrebă el pierdut. Ce naiba se întâmplă, Loredana?

—    Nimic, făcu fata, inocentă. Oamenii vor să se asigure că sunt în relaţii bune cu

tine. La început au veni câţiva de dimineaţă şi se tot chinuiau să îmi bage plicuri în buzunarul de la piept. Ei, atunci când mi-am dat seama că vor fi mai multe, am lipit o

cutie de carton şi le-am spus să le pună acolo. Hai să-i numărăm.

De numărat, i-a numărat numai Loredana, pentru că el era prea buimăcit ca să o poată ajuta; a privit la fată cum aşeza fişic după fişic. A clătinat nemulţumită din cap când a găsit un plic cu numai două sute în el, apoi, într-un târziu, a făcut totalul şi Vasile a rămas şocat când a auzit suma. Oare chiar atât de speriată de el era lumea din cartier?

— Parcă aş număra darul de nuntă, se bucură Loredana. Deşi nu ştiu dacă atunci când o să mă mărit o să strâng un asemenea dar de nuntă. Poate numai dacă mă iei tu de nevastă…, aruncă ea şăgalnic, dar îi privi atent ochii ca să vadă cum reacţionează.

Vasile se prefăcu preocupat de unul dintre bileţele, ca să nu fie nevoit să-i răspundă, mai ales că lui i se părea că plicurile seamănă mai puţin a dar de nuntă, cât a acatist ciudat şi păgân.

 

*

 

Au trecut câteva zile de o monotonie exasperantă, mai ales că Vasile tot nu simţea nevoia să iasă din casă, iar Loredana aducea cutii tot mai pline cu plicuri cu bani. Văzuse toate filmele şi telenovelele programelor de televiziune şi uneori i se părea că este unul dintre personajele neverosimile din filme. Avea totuşi impresia că, deşi cele mai multe dintre telenovele se terminau cu happy-end, filmul lui nu se va termina deloc aşa. Impresia asta i s-a întărit într-o seară, atunci când Loredana a venit acasă mai îmbujorată ca de obicei. Nu s-a mai apucat să numere banii, ca până acum, ci cu gesturi misterioase a scos un plic mare, din carton alb-gălbui, şi din el a scos un teanc impresionant de euro, împreună cu fotografia unui bărbat.

Îi flutură banii prin faţă şi îi arătă fotografia.

—    Zece mii de euro acum şi zece mii după ce îl visezi pe bărbatul acesta.

Vasile rămase perplex, apoi izbucni:

—    Stai puţin, fată dragă… ce crezi tu că sunt? Un ucigaş profesionist cu sânge

rece?

Loredana clătină din cap neîndurătoare.

—    Prea puţin contează cum ai sângele, atâta vreme cât rezolvi problema. Mai

ales că  dacă clientul este mulţumit a promis că ne mai aduce pe urmă şi alte fotografii.

Vasile ridică din umeri neputincios.

— Nu te pot ajuta aici, şi gata! Nu sunt un ucigaş, orice ar crede lumea despre mine… au fost simple coincidenţe şi sunt sigur că până la urmă se vor lămuri. Mâine să faci bine să-i duci banii înapoi.

Până la urmă fu nevoit să se culce cu fotografia bietului om în mână, convins de insistenţele şi de lacrimile fetei.

„Trebuie să ne facem şi noi un rost, că doar nu o să rămân toată viaţa vânzătoare la alimentara aia nenorocită!“

Imediat cum adormi se trezi pe scările Gării de Nord, dar în mână nu avea nici o fotografie şi nici nu îşi putea aminti faţa omului pe care trebuia să îl viseze. Femeia de alături îi întinse un covrig cald şi spuse:

—    Ai lipsit câteva zile, nu glumă…

—    Am avut nişte treburi urgente de rezolvat, mormăi el şi luă o perie într-o

mână şi o cutie cu cremă în cealaltă.

Privea neliniştit în jur, cu speranţa că poate omul va apărea, chiar dacă el nu îşi mai amintea cum arată. Nu era foarte sigur cum anume lucra talentul ăsta al lui, aşa că poate se va descurca până la urmă.

La un moment dat observă că femeia cu covrigei îl privea neliniştită. La întrebarea lui nerostită, arătă spre pantofii lui.

— Nu cred că faci bine ce faci…

Plecă privirea şi observă că mâna lui, obişnuită în vis cu făcutul pantofilor, se apucase cu de la sine putere să-i facă pantofii. Trecură câteva clipe până să realizeze ce anume înseamnă asta şi făcu un efort să îşi oprească mâna, care, purtată parcă de o forţă nevăzută, nu se lăsă oprită până nu dădu lustru şi celui de-al doilea pantof.

Dimineaţă, Loredana îl întrebă curioasă dacă l-a visat pe omul din fotografie sau trebuie să dea banii înapoi. Fu dezamăgită când află că nu îl visase, dar fata avea de gând să multiplice fotografia la un copiator color şi diseară să tapeteze pereţii şi tavanul dormitorului cu poza omului, poate, poate va reuşi măcar aşa.

Vasile nu simţi nevoia să îi spună cui îi făcuse pantofii de data asta şi după plecarea ei căută ceva de băut în frigider, bău câteva pahare fără să simtă ce anume, apoi scoase telefonul din priză şi se aşeză pe pat, aşteptând şi nemaiavând decât o singură curiozitate: cum anume se va întâmpla ceea ce este inevitabil să se întâmple?

Etichete: ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.