Carne

Articol publicat in:Proza | 14 februarie 2013
Autor:

Tăcere

Deși tăcerea presupune lipsa cuvintelor. Cuvinte pe care cineva nu le rostește, sau pe care pur și simplu nu are cine să le rostească. Sau mai există tăcerea căreia îi spunem liniște, atunci când nimic nu tulbură sau vibrează. Dar, și în cazul acesta, trebuie să existe acel cineva care să fie martor al tăcerii.

Tăcerea pornește din interiorul lui. Pentru că el nu e în stare să spună cuvinte. De fapt, el nu știe cuvinte. Și mai mult decât atât: nu știe ce sunt acelea cuvinte, la fel cum nu știe că ar trebui să existe. Nu știe nimic. E gol de orice și plin de tăcere. Înlăuntrul său nu vibrează încă nimic. E ca o pânză neagră, mototolită într-o cutie de carne.

Ca să înțelegeți tăcerea din el trebuie să vă imaginați că în loc de carne, sânge și organe, aveți împăturită în voi o pânză. Trebuie să vă imaginați acea senzație de uscăciune, de materiale care se freacă de pereții cărnii, sâcâitor. Și pânza începe să respire în el și se umflă și îl umple din ce în ce mai mult. Indescifrabil ca o noapte mutilată de stele. Și îl roade pe dinăuntru în ritmul respirației și îl apasă așa cum apasă aerul într-un balon care prinde volum. Dar el nu știe că îl doare. El nu simte nici pânza, nici uscăciunea, nici vibrația. El nu simte decât frecarea de pereții cărnii.

Tăcerea pornește din el.

Și se întinde mult mai departe.

Frecarea din interior se îmbrățișează cu negrul din afară. Și senzația e aceeași: uscăciune și apăsare. Totul – și trebuie să înțelegeți că este vorba de absolut totul – a apărut instantaneu. Pentru simțurile lui, nimic nu mai existase până în acest moment. Cele din lăuntru cu cele din afară se împletesc și împreună îi bruschează fără pic de milă percepțiile. Ca un fluviu imens care tocmai a spart un dig și mușcă nestăvilit și cu poftă din prundiș, din lut și argilă.

Ca în interiorul unui glob de sticlă cu scene de Crăciun, sau balerine surprinse nefiresc în intimitatea unei mișcări întrerupte, pe care îl răsucești sau pur și simplu îl agiți în mână în fața ferestrei, într-o după-amiază plictisită, urmărind dansul suspendat al fulgilor răscoliți. Ei bine, el este unul dintre fulgi, trezit brusc dintr-o amorțeală fără istorie, aruncat într-o parte sau alta, lovindu-se de pereții de sticlă, angrenat apoi în legea gravitației care îl trage ușor dar inevitabil într-o direcție, pe un fir invizibil, ca acelea tăiate la montaj în filmele cu efecte speciale ieftine.

Așa este el. Trezit din somn – un somn, ca și amorțeala fulgilor, fără început – în acest glob de sticlă căruia nu îi cunoaște nici cele mai elementare legi de funcționare, care îi asaltează simțurile cu informații, care e uscat și apasă.

Simfonia liniștită a acestei nopți nu ne-ar putea spune nimic nouă. Pentru că noi vedem, auzim, mirosim, gustăm și atingem. Și în această noapte, nimic nu ne-ar brusca aceste puteri. Însă pentru el, care nu existase până în urmă cu câteva secunde, totul urlă. Ca o uvertură nebună pentru unul care, printr-un teribil miracol, nu mai este, dintr-odată, surd.

Se trezește lipit de pământ, cu fața îngropată în frunze și iarbă. De aceea prima senzație a fost de greutate. Trupul e apăsat și chircit, într-o poziție de fetus. Mâna stângă, îndoită din cot, e întinsă undeva în prelungirea capului, iar dreapta alungită înspre picioare. Aceasta e și prima parte din el pe care o mișcă. Fără să conștientizeze, întoarce palma dinspre cer spre pământ. Atât, deocamdată! Pentru că, nu-i așa, în lipsa cuvintelor, la început a fost gestul!

De la picioare în sus, ca și cum cineva ar fi ridicat o pătură de pe el, începe să își simtă fiecare centimetru din trup. Încet și oarecum dureros, corpul se conturează în creier și se întipărește bucățică cu bucățică acolo. Ca un sculptor care se gravează pe sine în piatră, își descoperă, începând cu degetele de la picioare, pielea, carnea care o umple pe aceasta, și posibilitatea de a mișca unele părți mai mult decât altele. Anumite zone nu și le poate încă mișca, dar simte că sunt acolo, că fac parte din el. Tendința aceasta de mișcare nu e un act complet, dus până la capăt. Pentru cineva care ar fi aici și l-ar privi, mișcarea tălpilor, bunăoară, ar părea o simplă impresie. Însă pentru el, contactul cu sine este impulsiv și brusc. Ca un tunet. Privit din afară, pare totuși un ochi de apă liniștit, străbătut arar și vag de câte o adiere.

Și doare. Ca un păianjen care se trezește în el și își întinde picioarele în toate cotloanele, își simte nedefinit sângele dezmorțit cum inundă venele de undeva din centru, poate din partea stângă de sub el, spre toate extremitățile. Și tot din acea parte de dedesubtul lui, simte o bătaie. Un puls. La început ușor și întâmplător, apoi din ce în ce mai puternic și mai ritmat. Și în ritmul acestei bătăi sângele se împrăștie în corp trezind odată cu venirea lui, căldură, usturime și puterea de a mișca.

Și doare.

În urma neștiutelor ceasuri în care a zăcut, corpul refuză parcă să se trezească blând. Ca un copil răzbunător și râzgâiat, se zvârcolește încă înțepenit, zgârie din interior și tremură. Și plânge. De undeva de deasupra, între umeri și cap, sângele se strecoară și curge în firișoare calde și subțiri, de sub rana care nu a apucat să se închege. Dar aceasta încă nu îl doare. Sau nu știe el să interpreteze durerea aceasta, mai slabă decât cea care vine de peste tot.

Din când în când, adie câte un petec de vânt. Și când acesta trece peste el, bătaia din piept slăbește. Iar corpul, copil mofturos, tremură încet, cerându-și drepturile. Zvâcnește la scurte răstimpuri ca un cearceaf scuturat. Apoi se așează la loc în sine, își gustă cu nesaț sângele și căldura acestuia, pe măsură ce își reia cursul în ritmul obișnuit și se liniștește. Dar doare. Doare mai tare.

A stat mult timp așa întins, cum s-a trezit, cu mâinile și fața îndreptate în jos, supus fiind celor două ritmuri: al sângelui, care înseamnă căldură și mișcare, și al vântului, care aduce frisoane și amplifică durerea. Nu urlă. Dar aceasta doar pentru că nu știe încă faptul că inamicul numărul unu al durerii este strigătul…

Aerul care-i intră în nări e cald și plin de mirosul ierbii. E, de fapt, un amestec de iarbă cu câteva frunze căzute dar încă verzi, crenguțe fragede, mușchi, buruieni, flori sălbatice și pământ. Toate acestea se împletesc și îi umplu plămânii cu o aromă de trup rânced, dar viu, care îl înconjoară.

Își trage mâna dreaptă către cap, întorcând palma de la cele de sus. Mișcarea e lentă, dar conștientă. Mătură ușor cu podul palmei tot ce întâlnește în drum, oprindu-se peste câte o piatră sau creangă, studiind cu suprafața pielii texturile și senzațiile primite. E primul pas din lungul drum de întâlnire cu tot ceea ce este în afară. Se oprește cu mâna când ajunge undeva în dreptul feței. Încă nu deschide ochii. O apropie, mirosind-o inconștient, și cu o foame de sine o lipește de chip. Își urmărește cu degetele conturul larg al bărbiei, urcând apoi spre urechi. Simte foșnetul accentuat când trece peste ureche. Se oprește puțin și continuă în sus, înecând palma în plete. Aici stă mai mult. Strânge firele de păr în căuș, apoi le cerne printre degete, mângâind așa cum fac părinții pe creștetul copiilor care adorm greu. În cele din urmă continuă spre frunte, mirându-se de tăria acesteia, aproape semănând cu pietrele de care se poticnise mai devreme.  Apoi coboară către ochi, despărțindu-se de o parte și de alta a nasului.

Ochii sunt calzi, și sunt ai lui. Simte asta. Trăiesc undeva dedesubt sub pelicula aceea fină de piele, pulsând încet sau tresărind agitat cu mișcări bruște într-o parte sau alta. Dacă apasă îl doare, și parcă fug de sub buricele degetelor, amândoi în aceeași direcție. Și undeva, la deschizătura pleoapelor încă lipite ale ochiului stâng, găsește ceva. Umed și cald, doi stropi s-au unit într-unul singur sub atingerea lui. Lasă această lacrimă să i se lipească de deget, și o întinde, apoi, peste pleoapă. Pe măsură ce se subțiază devine din ce în ce mai rece. Și aerul care îi iese din nări și se duce după forma palmei în sus, se prelinge peste ochi și face să fie și mai rece. Șterge cu un deget uscat, apoi coboară către buze. Le pipăie și le delimitează cu unghiile. Le strânge așa cum aduni degetele ca să apuci niște firmituri, și simte gustul sărat al lichidului care din ochi îi ajunsese acum în gură. Și înghite fără să vrea.

E rece și e sărat. Sărat am spune noi, cei care legați la ochi, am ști să facem diferența între un hamburger și dulceața de trandafiri. Pentru el e doar ceva care s-a scurs în spatele dinților, trezind o furnicătură blândă pe limbă. Și apoi, reflexul de a saliva, modalitatea inconștientă a corpului de a atenua un gust prea puternic.

Undeva departe s-a auzit un urlet, ca un cutremur ascuțit! Sfâșietor, o despicatură într-o pânză de voci tensionată la maxim.

Lupul nu știe că a urlat. E, la rândul lui, condus de impulsuri, de instincte. Și ce altceva sunt acestea – instinctele – daca nu semne de carte pe care trupul și le-a lăsat din loc în loc în carne?

Deși caldă, blana îi atârnă ici și colo de greutatea smocurilor înghețate. Neagră pe spate și coadă, se transformă în gri pe coamă și bot, stingându-se în alb pe picioare și labe. Pare doar un câine mai mare, cu labele din spate puțin mai lăsate decât cele din față. E doar un mic truc al fiarei care și-a asigurat, astfel, o poziție mult mai bună de atac decât fratele lui domestic. Acesta din urmă nu mai are nevoie să atace. Pentru el este de ajuns să cerșească, să aducă ziarul sau papucii și să facă pe mortul. Însă pentru lupul nostru statura aceasta e esențială. El trebuie să fie pregătit oricând să fugă, să sară peste un obstacol sau să lanseze un atac. Acum stă pur și simplu, deși ar face bucuros oricare din cele amintite pentru o bucată de mâncare. Creierul lui nu măsoară timpul ca al nostru sau, cel puțin, nu este conștient de aceasta, însă semnele de carte despre care vorbeam îi aduc aminte în fiecare secundă că este înfometat. Lumina și întunericul  s-au îmbrățișat deja de vreo cinci ori de la ultima lui masă. Și aceea săracă, o bucată amară de carne înghețată furată de la animalul acela mare cu blana cafenie.

Se așează pe labele din spate și instinctul îi spune să-și strângă coada între picioare în timp ce face asta. Căldura suplimentară câștigată pe pântec e dulce și calmă, ca ferbințeala simțită deasupra unei femele. Din poziția aceasta își ridică botul spre cercul mare și galben, punând capul în linie cu șira spinării. Și urletul vine de undeva din adânc, dintr-un cuibar de măruntaie strânse și înfometate, ieșind într-o explozie care îi ustură cerul gurii.

Conturul lui se trasează pe fundalul lunii ca o marionetă din teatrul japonez de umbre.

A străbătut kilometric, pășind sau alergând, lovindu-și labele de cioturi umede și putrezite, zgâriindu-și burta de pietre și tufișuri uscate. A prins câte un fir de miros de departe, de acolo de unde nu se simțea decât ca o aluzie fină la posibila masă, a alergat și a sărit până ce traseul l-a adus mai mult sau mai puțin aproape de o veveriță descompusă sau de vreo vizuină părăsită de iepuri speriați. Și fiecare pas l-a obosit, și fiecare salt i-a consumat și mai mult din și așa firava resursă de energie. Și totuși chemarea l-a dus mai departe. Corpul știe că trebuie să consume pentru a prinde cât mai multe îmbrățișări ale luminii cu întunericul, și atunci corpul spune picioarelor Mergeți! și plămânilor Respirați!

Dar toată zădărnicia aceasta a ultimelor zile se descarcă, la răstimpuri, în urlet. E ca și cum carnea s-ar reseta și ar lua-o de la capăt.

Aleargă, mănâncă, trăiește!

Și ochii poartă în ei un urlet tăcut. Privirea de alabastru înghețat, pleoapele tremurând ușor și dinții încleștându-se la răstimpuri într-un rânjet nefiresc, urlă împreună într-o muțenie cadaverică, declamând despre foame.

El nu știe că este vorba de foame. El observă, doar, o fâșie de întuneric traversând cercul mare și strălucitor de deasupra. Și bănuiește că zgomotul sfâșietor are legătură cu ceea ce s-a petrecut acolo sus, pe cer. De altfel, urletul nici nu l-a auzit în adevăratul sens al cuvântului. Mai degrabă percepe mai întâi o durere ascuțită de o parte și de alta a capului, și apoi o vibrație ciudată în frunte. Cert este că toate aceste senzații îl fac să tresalte și să devină brusc conștient de poziția sa. Sângele apucă să facă rondul de serviciu prin tot corpul, alimentând, harnic și tăcut, toate membrele. Astfel că dincolo de durerea și amorțeala de până acum, știe dintr-odată că grămada aceasta de carne este el. Își simte, fără să privească, conturul.

Își trage încet mâinile spre cap, se răsucește cu fața spre pământ, proptește bine palmele în acesta, trage de genunchi înspre spre mijloc și – fără să știe că de fapt ceea ce îl mână este însuși dorul din carne de a sta în picioare – se ridică.

Amețeala care îl cuprinde în momentul în care se îndreaptă complet îl face să tremure ușor și să întindă instinctiv mâinile după un punct de sprijin.

Oh, da! Se pare că insinctele ne urmăresc în orice lume ne-am naște din nou, atâta timp cât aducem cu noi sângele, respirația și carnea. Se pare că undeva în combinația aceasta, instinctele s-au așezat atât de adânc, încât poate că numai intensitatea lor este adevărata unitate de măsură a vechimii noastre.

Nu găsește niciun punct de sprijin așa că prima amintire a corpului este să cadă. Și o face simplu, abrupt și fără teamă. Durerea scurtă simțită în palme îi face cunoștință atât cu tăria pământului cât și cu distanța de acesta. Îi trebuie câteva clipe să se dezmeticească, după care se ridică din nou. De data aceast,a amețeala este mult mai ușoară. Rămâne în picioare, își înfige bine tălpile în covorul de frunze și iarbă și… privește.

Negrul domnește în împărăția aceasta. Negrul fin, mătăsos al pădurilor noaptea, pustiit de felinare și de oameni. Așternut ca o pătură lichidă, nu sugrumă ci mai degrabă mângâie dulceag, ca și cum ți-ar acoperi nările și gura o mână de bebeluș. Din loc în loc, bucăți și mai abrupte de negru, fâșii întortocheate și subțiri sau tușe groase, crengi și trunchiuri de copac, tufișuri și frunze. Ridicând, însă, privirea, mătasea se limpezește într-o ceață gălbuie. De la jumătatea copacilor în sus, negrul se destramă încetul cu încetul, ca și cum ai sufla ușor într-o pânză de păianjen. Și rochia lunii – lucrul mare, galben și rotund – se arată de la faldurile străvezii cele mai de jos până la mantia strălucitoare de sus. Iar în jurul acesteia, bolboroseală de stele pe apa nesfârșită a cerului. Pe acestea le privește cu interes. Își lasă ochii să zburde de la una la alta, după cum tresare ceva într-o parte, apoi clipește în alt colț al câmpului vizual. Jocul lor nestingherit și gingaș îl poartă dezinteresat de-a lungul orizontului. Irisul tremură ca o frunză prinsă între degete. Pleoapele învață să clipească.

Nu contează cât a stat așa, privind mai mult sau mai puțin în gol; timpul nu trece decât prin fața celor care știu să îl măsoare!

Primul pas a fost nesigur și lipsit de scop. Nu și-a dorit să pășească. Poate că e vorba numai de intenția trupului de a prelua controlul. Până una alta, memoria sufletului nu poate fi mai cuprinzătoare decât o viață de om, pentru că este singulară. A trupului, însă, este memoria colectivă a cărnii… și se întinde de-a lungul a milioane de vieți. Și același impuls ancestral care  l-a făcut să se ridice în picioare și să stea drept, îl împinge acum să faca primul pas. Echilibrul abia câștigat se subțiază în momentul în care piciorul din față stă în călcâi, iar talpa celui din spate se arcuiește, împingându-se în degete. Ceva tremură fin între membrele lui, dar elanul îl duce mai departe și, după primul pas, restul vine firesc.

Merge. Din ce în ce mai sigur pe sine, cu pasul din ce în ce mai depărtat și mai ferm. Nu știe încotro. De fapt, nici nu prea există acest încotro. Atâta timp cât nu există centru, nu există nici direcții. Orice coordonată este în același timp inexistentă și validă. Din când în când, trupul se răsucește în jurul propriului ax, pașii se împletesc și el privește de jur împrejur. În orice direcție își îndreaptă privirea, se înfățișează aceeași priveliște: șiruri nesfârșite de copaci organizați în culoare care pleacă toate dinspre el spre necunoscut. Ați stat vreodată în mijlocul unei păduri dese încercând să priviți pe rând în mai multe direcții? Dacă ați făcut-o, atunci știți că în orice parte, imaginea este acceași, halucinantă și egală cu sine. Acesta este, printre altele, unul dintre misterele cosmologiei. În orice parte privim în univers, priveliștea pare să fie identică. Ceea ce înseamnă ori că suntem în centrul universului, ori că nu există niciun centru. Într-un univers simetric organizat și uniform, orice punct poate fi socotit centru fiindcă în orice parte se deschide aceeași fereastră.

În acest fel, el este centrul acestui mic univers. Foșnetul frunzelor sau frângerea nevinovată a crăcilor uscate întrerup liniștea aceasta născuta în zodia infinitului.

La început, pașii se desfac greu și nefiresc din el, ca scâncetele unui surdo mut. Tălpile nu mângâie pământul ca în mersul unui om normal, ci se lovesc de acesta, îl pipăie nesigure și încă temătoare, dansează hidos ca pensula unui pictor bătrân cu mâna tremurandă. Dacă ar fi cineva să-l privească de departe, i-ar părea un patinator încălțat cu plastilină. Când apucă firimiturile de pământ sub ele, degetele de la picioare mușcă din acestea cu pofta creștinului după o zi de post negru.

Există o poveste veche de dragoste între picioare și pământ, care durează cam de pe când șarpele a intervenit într-o după amiază lipsită de intrigi. Și drept urmare, de când Adam a făcut cunoștință cu praful și noroiul, pământul s-a facut limită atât pentru sus, cât și pentru jos. Ca o femeie geloasă ce nu suportă despărțirea, s-a făcut opreliște pentru zbor și pentru cădere. A devenit eternul punct de echilibru, prietenul tăcut care întinde o mână atunci când carnea e învolburată fie de extaz, fie de frică. Și în virtutea acestei vechi tovărășii, picioarele lui și-au găsit repede un echilibru nesperat. Și pașii amețiți și împiedicați de până acum, ca arcușul violonistului la prima lectură a unei noi partituri, încep să se închege în fraze din ce în ce mai complexe.

Merge. Hotărât. Cu poftă de atingeri și senzații, ca și cum ritmul acesta regăsit al pașilor ar fi în sine antitodul pentru o lume lipsită de noimă. Ca și cum zborul scurt de la un pas la altul, secunda de transfer de pe un picior pe celălalt și regăsirea blândă la fiecare pas a pământului ar fi cuvinte într-o limbă veche și simplă, cuvinte care rostesc liniar și răspicat: Ești viu! Te miști! Trăiești!

Odată ce a învățat să se ferească de cioturi, pietre și crengi, mișcarea devine continuă ca o apă curgătoare și chemarea surdă a unui orizont îndepărtat reverberează din ce în ce mai puternic în coșul pieptului. Respirația se adaptează ca o soție casnică și îi umple plămânii cu fâșii îndestulătoare de aer. Sângele oxigenat îi inundă creierul și pulpele ca o maree destrăbălată. Corpul încordat gustă din ce în ce mai nesătul zborul, clipa de suspensie. Pașii devin din ce în ce mai înalți și mai lungi și undeva, într-un moment indefinit, pașii aceștia se transformă în alergare.

Cu dorul nebun de mai departe, cu lipsa oricărei frici de necunoscut, aleargă ca o nălucă de un alb murdar printre copacii negri de cobalt. Și fiecare salt vine ca o declarație necenzurată a propriei libertăți, fiecare metru acoperit și lăsat apoi în urmă, ca un urlet circular închis în sine.

Aleargă, nestăvilit, înfometat de mișcare. Aerul rece se lovește de pieptul gol și îl electrizează, frunzele pe care le calcă devin insule trecătoare în naufragiul unui titan. Transpirația începe să iasă și să se strângă în broboane reci la tâmple și sub brațe, apoi se scurge pe obraji și pe abdomen în fâșii sărate. La întâlnirea cu aerul, frigul îl mușcă prin colții aceștia lichizi. Dar trupul încălzit se contractă insesizabil și continuă să îl împingă. Buzele se usucă și dor, dinții par că se destramă ca turnurile unui castel de nisip uscat peste care vine ploaia.

Dar el nu se oprește. Pletele îi flutură în spatele capului ca o umbră trasată la beție, pleoapele se închid pe jumătate și ferestrele ochilor se aburesc. Dar el alearga în continuare, fără țintă, fără scop, alimentat de o singură iluzie: aceea că nu va trebui să se oprească niciodată.

Și tot ca o iluzie, ca o petală de fum, chemarea începe să prindă tușe subțiri în spatele retinei. Cu forme imprecise și conturul șters, ca două cadre suprapuse imperfect, undeva în adânc, mult în spatele ochilor, cea care îl cheamă se zvârcolește de pe o parte pe alta între frunze, mirosind a iarbă umedă și a rumeguș. Pielea albă geme la încheieturi atunci când mâinile și picioarele se încolăcesc unele în jurul altora. Părul lung se rătăcește între crengi ca și cum s-ar fi plictisit de trup.

Și el aleargă.

Ca o insectă cu ochi mari, de femeie, prinsă între degete și coborâtă peste flacăra unei brichete, chemarea se zbate și urletul ei rămâne undeva înăuntru. Fâșiile de carne se desprind ușor, ca niște panglici de mătase mirosind a om. Gheare invizibile despică țesuturile și pulpa stângă se desface scoțând la iveală șanțuri înguste și roșii. Își aruncă instinctiv mâinile spre rana aceasta ca și cum s-ar apăra de goliciune, de ultima goliciune posibilă – aceea a cărnii crude. Spatele se arcuiește pentru a duce palmele mai aproape de picioare și gheara de ceață lovește din nou, de data aceasta lung și apăsat. Pielea se despică a doua oară, dinspre marele dorsal spre coaste, și pâraiele de sânge seamănă la început cu rujul. În clipa aceasta tot spatele se arcuiește cu sânii în sus și nu mai are mână cu care să se apere de gheare. Iar înăuntru, doar o fărâmă de suflet care să înfrunte durerea. Și urletul. Urletul mut care nu poate să iasă.

El aleargă.

Sânul drept se sparge în două locuri și apoi se deschide ca floarea aceea timidă, care nu se desface decât o dată în viață.

Viteza fricii nu se poate măsura în laborator. Mirosul ei a plutit ondulatoriu alegând trasee intraductibile ca zborul unui fulg. S-a amestecat de-a lungul cărării cu ceva sărat și cu ceva care seamănă cu iasomia. Apoi a trecut aproape de o scorbură cu marginile putrezite și fereastra de lemn adormit mestecat-o și a scuipat-o mai departe. La câteva sute de pași e deja împletit cu alte sute de esențe. Dar dacă fiara aceasta ar fi un super erou, atunci puterea cea mai mare ar fi să recunoască frica. Undele s-au insinuat ca un început de ploaie în nările lui dar acolo, înăuntru, o mașinărie complexă se pune imediat în mișcare. Ca un tâmplar iscusit care alege fără grabă lemnul mort de cel bun. Esențele se desfac de o parte și de alta. Rând pe rând sunt abandonate cele de prisos. Iar la mijloc, rămâne ca o bucată de aur în noroi, frica! Labele din față se ridică și botul se întinde brusc înspre cercul mare și galben. Inima bate și ea mai încet. Urechile se desfac de o parte și de alta a capului.

Ascultă.

Frica vine din partea aceea. E transpirată și e obosită. Încă nu știe, dar este foarte obosită. Mușchii fierbinți se contractă pe oase și țipă. Carnea aceasta este o pradă ușoară.

Lupul își ridică și labele din spate și își freamătă nerăbdător coada. Nu se grăbește, nu face zgomot, nu urlă, nu tremură. Adulmecând pofticios, primul pas spre direcția din care aleargă frica pare mai degrabă o alunecare în fundal. Blana pare și ea dintr-odată mai neagră. Se mișcă aproape tandru. Maiestuos ca un vers fără ritm, coboară încet de pe culme. Ocolește tot ceea ce poate foșni sau trosni, alungă mirosurile care îl împroașcă din celelalte părți și salivează. În cerul negru și striat al gurii, mirosul de frică se rostogolește umed. Colții sclipesc pentru o secundă în lumina lunii. Nu are rost să obosească. Frica vine la el. NU! Frica aleargă la el. Și tremură. Mușchii încep să cedeze și mirosul e din ce în ce mai sărat. Se așează după un trunchi de copac.

Și așteaptă.

Crengile îl lovesc peste față și nu mai are suflu să le ocolească. Din când în când șchiopătează ca și cum, pe alocuri, ar respira acid în loc de aer. Chemarea este undeva în față. Când mai aproape – atât de aproape, după copacul acela, în câțiva pași – când undeva departe – atât de departe, dincolo de culme, dincolo de locul în care cercul mare și galben se ascunde încetul cu încetul.

O vede și o aude. Aleargă în continuare deși trupul, bătrân mofturos, începe să nu-l mai asculte. Plămânii se umflă la jumătate dintr-o gură de aer pe cât o făceau la început și firele de sudoare sunt din ce în ce mai reci. O vede cum se zvârcolește și cum transpiră sânge. O vede cum își rupe unghiile una câte una încercând să alunge cu din ce în ce mai puțină putere ghearele invizibile care o frământă. Plânge și lacrimile nu au timp să curgă și nici loc, pentru că fața, amestecată cu pământul, se strânge și se schimonosește după cum îi șoptește durerea. Cu un ultim efort se răsucește spre stânga și își ia capul între mâini, strângându-se la mijloc, cu genunchii spre piept. Gheara invizibilă se oprește brusc, suspendată în aer, apoi coboară calm pe pământ.

Timpul furtunii a trecut. Carnea e doborâtă. Zăpăcită și aproape moartă. Și gustoasă.

Cu această imagine în ochi, el se aruncă pe ultimii pași încercând să o apuce măcar cu palmele, măcar cu buricele degetelor, cu muchia unghiilor, să o acopere. Contactul cu pământul este dur și rece. Pete de durere îi cresc instantaneu pe corp și se multiplică pe măsură ce, din elan, alunecă cu pieptul peste ceea ce întâlnește în cale. Brațele se prăbușesc neputincioase și ajung sub el. Durerea crește în el ca o narcisă în ploaie. Și buza de jos se sfarmă agățată în colțul unei pietre.

Și urlă.

Urlă cu ultima fărâmă de tărie. Între fălcile lui bolborosește demonul acesta strident care iese prin urlet. Ecoul alunecă departe, peste coroane de stejari, scorburi și pământ întunecat. Și, privit prin ecoul acesta, orizontul pare casant.

Deschide ochii și privirea slobodă mușca din covorul de frunze despăturit de jur împrejur.

Nimic. Nici urmă de ea.

Numai ochii fiarei care clipesc pofticios de lângă trunchiul acela de copac.

Și cercul… cercul acela mare și galben care crește cu o poftă de neostoit, și crește… Și crește, înfulecând rând pe rând stelele și galaxiile și tot ceea ce privirea poate cuprinde… și crește… crește… crește…

— Pupila stângă dilatație normală, pupila dreaptă… La fel, ba chiar mai bine și răspunsul mai rapid.

Închide lanterna de control și îl privește curios.

— Chiar nu a reușit nimeni să comunice cu el? Răspunsul la stimuli externi e OK. Tipul ăsta chiar e conectat la lumea asta. Tudor a încercat să vorbească cu el?

Faptul că celălalt doctor fumează se vede din jocul fin al picioarelor și al mâinilor, din nerăbdarea cu care privește în stanga și în dreapta, așteptand ca primul să termine controlul de rutină și să poată ieși naibii la o țigară.

— A fost de două ori. De fiecare dată același rezultat: nimic. Pare că e conștient, că poți stabili un contact și apoi blanc.

— Definește blanc, rostește monoton primul doctor în timp ce își privește ceasul de la mână, apoi trece ora în fișa de la capătul patului.

— Nimic. Închide pur și simplu ochii și la revedere. Nu-l mai scoate nimeni de acolo.

— Aha. Ok. Mergem în continuare pe Risperdal și vedem. Dacă nu e, încercăm și Clozapină.

Privește iarăși fișa.

— Cât a luat până acum?

— Păi aseară a venit. Pe la 10 și ceva. Direct din ambulanță că nu se putea nimeni înțelege cu el. Încă două saloane, spun mâinile și picioarele, și să moară mamaie dacă nu aprind două odată. Bine, nici nu e de mirare! Nevastă-sa a ajuns direct la morgă. Mă rog, ce mai rămăsese din ea. De restul s-a ocupat un lup din câte se pare.

— De vis. Așa rămâne. Hai să-l vad și pe ăla cu insomnia.

Ei pleacă, lumina din cameră rămâne aprinsă.

Privește un timp în gol apoi închide ochii.

Undeva înăuntru, în spatele lor, universul se resetează și coșmarul lui o ia de la capăt.

 

 

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Scriptorium martie | Gazeta SF said:

    […] proză asupra căreia ne vom opri se numeşte “Carne” şi este semnată de Dadal Cristinel. Autorul ne demonstrează şi de această dată că are […]

  • E de bine! Cred… | Angelliffer's Paradeiso said:

    […] a apărut și Scriptorium pentru luna martie. Prima proza pe care am publicat-o în luna aceasta, CARNE, intră sub analiza cronicii acesteia. Și, până una alta, se pare că e de […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.