Câteva lucruri despre mine

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 14 ( iulie, 2011 )
Autor:

Trecusem în clasa a V-a, iar taică-meu mă mutase la altă școală, mai departe de casă, dar infinit mai aproape de el, căci acolo preda. Noii colegi mă primiseră fără reticențe, dar cum eram o fire mai retrasă, știam foarte bine că până la sfârșitul trimestrului nu voi reuși să-mi fac prea mulți prieteni. Taică-meu, cunoscându-mi și el firea, s-a gândit la același lucru, doar că el s-a mai gândit la ceva, și anume cum ar putea să-mi înlesnească socializarea și în același timp demersul să nu pară forţat. Soluția n-a fost tocmai complicată. Pe 25 noiembrie urma să fie ziua mea și ce alt prilej poate fi mai bun pentru ca niște copii să se cunoască între ei ca o aniversare? Aşa că într-o zi a venit la mine și mi-a spus că anul acela voia să-mi facă ziua, şi că puteam invita câţi colegi voiam, plus că la şcoală aveam să servesc toţi copiii cu bomboane. Chiar dacă eram mai timid de felul meu, nu mi-a displăcut deloc propunerea lui, cu atât mai mult cu cât începuse să-mi placă de o fată, Adina, care, speram eu, avea să dea curs invitației. Tot atunci mi-a spus, și nu cred că era pentru prima oară, să nu stau izolat de colegi, de fapt să intru cât mai des în vorbă cu ei, să le spun câte ceva despre mine care să le trezească interesul sau măcar să-i facă atenți.  Ce-aș putea să le spun eu despre mine?, am întrebat, nedumerit. Spune-le c-ai făcut carting, de exemplu, că ai patru clasoare cu timbre neștampilate, că ai fost de două ori la schi, la Durău, că știi să cânți un pic la mandolină, știi tu mai bine, nu trebuie să-ți spun eu. Numai ai grijă, când le spui, să se potrivească cât de cât cu contextul, de-aia şi trebuie să participi la cât mai multe discuții, altfel au să te facă lăudăros, și nici măcar n-au să creadă ce zici.

N-am găsit prea multe ocazii potrivite pentru confesiuni sau, dacă ele au existat, eu nu le-am perceput ca atare. Drept pentru care, în preajma zilei mele de naştere eram aproape la fel de necunoscut ca în prima zi de școală. Dirigenția o aveam vineri la ora unsprezece, numai bine ca o clasă de copii pofticioși să mănânce o bomboană fondantă. Taică-meu cumpărase din cele mai scumpe și se asigurase că sunt foarte proaspete, informație pe care mi-o împărtășise și mie. Nu trebuia să am nici un motiv de îngrijorare, lucrurile aveau să iasă perfect. Doamna dirigintă, tovarășa cum se spunea pe-atunci, urma să-i informeze pe copii că e ziua mea și că-i voi servi cu bomboane, moment în care eu trebuia să iau cutia din bancă și să mă duc mai întâi la catedră unde s-o servesc pe dumneaei, după care, în timp ce clasa îmi cânta La Mulți Ani, să trec pe la fiecare bancă, oferind câte o pralină la toată lumea. Cunoșteam uzanțele, nu era prima oară când aduceam de ziua mea bomboane la școală, cu toate că n-o mai făcusem de vreo doi ani.

A venit și ora de dirigenție. Tovarășa, care era și profesoara noastră de română, a anunțat evenimentul și mi-a zâmbit încurajator. Eu m-am ridicat din bancă, luând cutia plină cu bomboane, și m-am dus la catedră. „Este ziua mea”, mi-am început eu textul, „vă rog să-mi faceți plăcerea să serviți o bomboană.” „Să serviți c-o bomboană”, ar fi fost corect, dar dumneaei nu m-a corectat. S-a servit. „Mai luați una”, am adăugat eu, „sunt destule pentru toată lumea”. „Una ajunge”, mi-a zis ea pe un ton ferm care m-a făcut să nu mai insist și să mă întorc înspre clasă. M-am îndreptat spre prima bancă de pe rândul din dreapta unde stăteau două fete pe care parcă atunci le vedeam prima oară. Adina era puțin mai în spate. Clasa a început să cânte. „Mulți Ani Trăiască! Mulți Ani Trăiască, la Mulți Ani!” Eu am întins cutia spre prima fată. Ea s-a uitat la cutie, apoi la mine, dar n-a făcut nici un gest. Continua să cânte însă. Bulversat, am așteptat câteva secunde cu cutia întinsă, după care, văzând că nu se întâmplă nimic, m-am dus la colega ei. „Serveşte, te rog”, am spus eu. Cealaltă mi-a oferit același tratament. „Luați, vă rog eu, sunt proaspete”, m-am trezit că încep să mă tânguiesc, gândindu-mă că motivul pentru care nu luau ținea de vechea suspiciune legată de termenul de garanție.  Dar ele au rămas impasibile, continuând să cânte ca și cum ar fi fost hipnotizate.

În momentul acela m-am panicat. Era o conspirație a clasei împotriva mea, mi-a trecut prin minte și raționamentul mi s-a părut logic. Cântau pentru că trebuiau să cânte, dar nu aveau să ia și bomboanele. Eram elevul cel nou și nu mă integrasem în colectiv, nu făcusem nici un efort să mă integrez, iar acum suportam consecințele. Disperat să remediez cumva situația, am început să recit, ca la comandă, o poezie pe care în realitate n-o învățasem niciodată pe de rost. „Bun, câteva lucruri despre mine. Mă numesc Florin, Florin Irimia, am zece ani și-mi place să mă dau cu schiurile, să fac carting și să colecționez timbre. Cânt la mandolină, știu un pic să joc tenis și tocmai învăț să înot.  Îmi plac istoria, româna și engleza și aş vrea să fim prieteni.” Deși toată lumea cânta, am fost auzit. Clasa a început să râdă, până și diriginta a râs, iar eu mă făcusem roșu ca steagul cu secera și ciocanul de la intrarea în școală.

Ulterior lucrurile s-au lămurit. Dintr-un motiv obscur, colegii mei erau învățați ca mai întâi să cânte sărbătoritului, după care acesta trebuia să treacă pe la fiecare cu bomboanele. La școala unde învățasem eu, bomboanele erau servite pe măsură ce colegii cântau. Un mic detaliu tehnic, un mic divorț și groaza mea de a fi respins au dus la un final dezastruos.

Taică-meu a fost informat de dirigintă cu privire la „micul incident” de la ora de dirigenție. Spre lauda lui, n-a râs prea mult de mine. În fond, dacă râzi de fii-tu, râzi de tine. Sâmbăta aceea mi-au venit invitații, toți, mai puțin Adina, care, am crezut eu, mă considerase prea pămpălău ca să se mai deranjeze. Dar aparențele sunt înșelătoare. A doua zi, fix la aceeași oră la care sosiseră invitații cu o zi înainte, cineva a sunat la ușă. Era Adina, care înțelesese că petrecerea e duminică, când de fapt era ziua mea. M-am fâstâcit peste măsură, dar până la urmă am reușit să mă controlez. Apoi, dintr-una-n alta, i-am arătat colecția mea de timbre, poze de pe pârtia de schi și altele cu cartul meu preferat, i-am cântat la mandolină și i-am mai spus câte ceva despre mine. Dar, în tot acest timp, abia așteptam să-mi treacă rândul ca să-mi spună și Adina câteva lucruri despre ea.

Etichete: ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

  • Adriana Preutu (Burlacu) said:

    Nu am intentionat sa iti las un comentariu, cel putin nu de la inceput. Ma incearca insa acum (dupa ce ti-am citit povestea) o stare de nostalgie dupa vremurile de odinioara ale copilariei noastre. Si chiar daca au trecut …x (prea multi!) ani de atunci, unele lucruri nu se uita: tabara la Durau, mandolinele, prima iubire…

    Nu stiu daca iti amintesti de mine: sunt o colega din fosta ta clasa (de la scoala unde colegii cantau si mancau bomboane, in acelasi timp – deh, fondante proaspete nu se gaseau pe toate drumurile). Eram 15 fete si 30 de baieti – haos total. Si intrucat erati 3 cu acelasi nume, doamna invatatoare a decis ca tu sa fii… Florinel.

    Pacat ca nu ai ramas cu noi in clasa, ai fi invatat sa canti beton la mandolina (ca doar dirigintele nostru – profu’ de muzica nu se putea prezenta la Cantarea Romaniei doar cu un amarat de cor). Dar sunt sigura ca pana la urma ti-ai invins timiditatea, si ai reusit sa iti faci prieteni dintre noii colegi.

    Altfel banuiesc ca esti bine.

    Ma bucur de revedere,
    Adriana

  • Florin Irimia (author) said:

    Salut Adriana,

    Cum sa nu-mi amintesc… Povestirea e fictionala dar are o baza reala. Ma bucur ca ti-a trezit anumite nostalgii, nostalgia m-a impins si pe mine s-o scriu. E greu de spus cum sunt, hai sa zicem ca s-ar putea si mai bine cum s-ar putea si mai rau. Imi pare bine ca te-am auzit. De fapt, a fost chiar o surpriza foarte placuta!

    Cu drag,

    Florin

  • Adriana Preutu (Burlacu) said:

    Da, stiu (de fapt am banuit) ca nu este o poveste 100% reala. Nu cred in amintirile care evoca pur si simplu, insa este important (zic eu, un contabil cu manecute si abac) sa nu se piarda autenticitatea trairilor adiacente faptelor. Acest lucru imi place cel mai mult la ceea ce am citit pana acum din scrierile tale. Bafta ion continuare!

    Iti tin pumnii sa reusesti in ceea ce ti-ai propus. Cele rele sa se spele, cele bune sa se-adune, right? Ne auzim (aici si pe Facebook).

    Adriana

  • Onica Sandra Mihaela said:

    Wau intr-un mod bizar remarc ca am avut o intamplare asemanatoare,bine eu am avut un domn profesor de romana si eu eram timida si fugeam de baieti de rupeam pamantul deoarece imi era teama de ei;mai ales in clasa Va cand nu stiam sa-mi fac prietene ,nu eram vorbareata ca in prezent–bine mi se trage de la mult citit carti si recitand multe monologuri.Tot asa mi-au canta colegii pe 8 martie si nu au servit deloc din bomboane nici din paharele cu suc si m-am enervat ,lasasem timiditatea la o parte si am inceput sa plang intreband ,,ce rau v-am facut?”,,chiar sunt asa rea sau ce se intampla?”la care unul din colegi imi spune razand ,,da ce ?ai uitat ?mai intai iti cantam asa e frumos si apoi poti sa ne servesti fara incetare…m-am inrosit si am plecat din clasa si a doua zi cand am venit la scoala cu frica..au venit la banca mea si mi-au dat monezi de argint ,monezi vechi de care si in prezent colectionez si si-au cerut in mod bizar mie iertare.Nu-mi place sa imi fac prieteni prea apropiati de cand mi-a murit o prietena buna si de cand alt prieten s-a realizat undeva in America.Desi e bine sa ii avem si in preajma pe prietenii nostrii cei mai buni:)).Textul e chiar frumos nu pare fictiune.Oricum chiar daca este sau nu mi-o amintit de ziua mea.Pana si in prezent continui sa cred ca mi se intampla ghinioane pe 8 martie.Nota 10 pentru continut,foarte bine pentru text si redactare si toate astea =calificativ experimentat deci mai bun decat avansat!

    Cu respect,
    Sandra

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.