Cealaltă, dintre gheţuri

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 22 ( martie, 2012 )
Autor:

Totul a pornit de la o poveste naivă. Una din poveştile acelea pe care le spuneau când Furtuna cânta la geamuri cu glas de lup, iar valurile fierbeau sălbatice în hăul negru de sub stânci.

„Se spunea despre ea că s-a înălţat din valuri”. Vocea era pe jumătate şoptită, ochii pe jumătate închişi, focul din vatră pe jumătate stins. Chipurile lor erau albe şi încremenite, în vreme ce umbrele se întindeau prelungi, tremurânde pe pereţii întunecaţi. Iar povestea curgea lin, domoală ca foşnetul vântului în serile albastre ale altor vremuri…

„… Se spunea despre ea că a venit cu valurile, călare pe caii mării cei cu coamele albe de spumă. Şi-a dezbrăcat blana udă ca pe o haină veche şi a lepădat-o în nisip, apoi s-a ridicat, îmbătată de lumina lunii pline, şi a început să păşească încet pe ţărm. Era mai frumoasă ca oricare dintre fiicele Oamenilor; avea trupul alb ca perlele, ochii cenuşii ca marea tulburată şi părul negru ca bezna din adâncuri. Singuru-i veşmânt era părul ei cel întunecat, lung până în pământ. Purta coliere şi brăţări din scoici şi perle, şi o cunună de coral pe creştet. Sunt fiica mării, cânta vocea ei adâncă, iar cântecul se înălţa în noapte, plutind deasupra apelor. Sunt fiica mării, am venit cu valurile…”

Aşa începea, de fiecare dată, povestea Doamnei din Adâncuri. O poveste frumoasă şi tristă, cu final nefericit. O ascultau cu sufletul la gură, cu ochii pierduţi în alte zări. Vărsau lacrimi pentru tânărul pescar care a plecat să-şi caute iubita în mare, vrăjit de frumuseţea ei nepământeană, atras de vocea ei cea plină de farmece. Dar, până a doua zi, uitau. Ştiau că era doar o poveste naivă, petrecută într-un alt tărâm, în veacuri de mult uitate.

Până când au văzut-o pe ea, privindu-i tăios cu ochii ei verzi, cu un zâmbet rece pe buzele-i sângerii. Atunci, au ştiut că povestea nu va mai fi niciodată la fel.

Au încercat să o spună din nou; o poveste naivă, şoptită lângă un foc aproape stins în vatră, cu voce tremurată şi ochi închişi… Dar, au simţit ei imediat, nu era aceeaşi poveste. Pe nesimţite, personajele deveneau altele; aveau chipuri cunoscute şi temute, iar Doamna din Adâncuri, mai frumoasă ca oricare dintre fiicele Oamenilor, era aducătoare de spaime şi nenorociri. Paşii ei lăsau în urmă sânge, dar nu de la picioarele-i prea gingaşe, dobândite odată cu noul trup pe care îl purta firesc printre ei…

Când s-a făcut din nou lumină, chipurile au apărut livide, schimonosite de un râs forțat. Le-a fost rușine să spună că le-a fost frică, după cum le-a fost rușine și că au ascultat o poveste atât de naivă. Dar când s-au retras cu toții în odăile lor și au rămas singuri, doar cu focul trosnind fioros în vatră, și cu umbrele care se mișcau amenințător în jurul lor, întinzându-se să îi apuce cu gheare de abur, și-au amintit fiecare cuvânt al poveștii. Fiecare inflexiune a vocii. Fiecare detaliu. Atunci, sângele a început să le zvâcnească dureros în urechi. Au simțit furnicături în creștetul capului și le-au înțepenit mușchii gâtului. Au vrut să fugă, dar nu s-au putut mișca. Au vrut să țipe, dar nu a ieșit nici un sunet. S-au cuibărit mai adânc la adăpostul păturii protectoare; şi-au acoperit și capul, sperând că ochii înghețați ai fantasmei invocate mai devreme nu îi vor vedea, că zâmbetul ei însângerat nu se va întoarce spre ei.

S-au simțit ușuraţi doar când au văzut zorii mijind. Abia atunci au îndrăznit să închidă ochii, pentru că îndărătul pleoapelor lor n-a mai apărut părul ei negru care a adus noaptea. Au dormit adânc și fără vise până când lumina puternică a soarelui a invadat întreaga încăpere, le-a deschis cu forța pleoapele, le-a intrat în creier. Nu s-au mai gândit la poveste. Dar au știut că, odată cu venirea serii, inima lor va bate mai tare, mușchii gâtului le vor înțepeni și vor simți furnicături în creștetul capului. Pentru că nici un perete nu este îndeajuns de gros pentru a-i feri de ochii înghețați ai fantasmei, iar întunericul izvorât din părul ei le va invada încăperea cu violență, le va bântui nopțile și îi va urma adânc în vise. Nu vor scăpa de ea niciodată, pentru că au ascultat o poveste naivă cândva, într-o noapte vijelioasă, spusă pe întuneric de o voce şoptită, ca murmurul unui blestem.

*

Numele ei adevărat se pierduse în negura uitării, pentru că era prea greu de pronunțat pentru orice gură omenească. Dar știau că, atunci, ea a venit cu valurile. Era prea frumoasă ca să fi fost o făptură pământeană, și frumusețea ei era prea violentă pentru un înger. Ochii ei păstrau amintirea mării din care venise, a valurilor care o aduseseră. Vocea ei vibrantă, adâncă, purta pecetea  furtunii.

„Se spunea despre ea că a venit cu furtuna, tocmai din întunecatul Nord, şi de aceea avea părul negru ca noaptea, pielea palidă ca deşertul de zăpadă şi ochii verzi ca marea îngheţată”, povesteau, mult mai târziu, bătrânii, deschizând guri fără dinţi şi îndreptând ochi fără lumini într-un trecut neguros.

Au vazut-o pentru prima dată la nunta ei cu Stăpânul de la Castelul cel Mare. Era frumoasă ca îngerii căzuţi, pictaţi pe pereţii capelei celei noi de către artistul de la Miazăzi; avea noapte în păr şi gheaţă în ochi. Cineva a şoptit că Stăpânul este cel care ţine cheile lanţurilor ce o ţintuiesc pe ţărm. Chipul ei de marmură, însă, nu trăda nimic. Îl ţinea pe Stăpân de braţ cu o graţie desăvârşită, şi vocea ei a răsunat clar, sonor când şi-a rostit jurămintele. Apoi, s-a întors către ei, cu un zâmbet rece pe buzele-i de sânge, şi inimile lor au încetat să mai bată.

Chiar a doua zi după nuntă, o furtună cumplită, iscată din senin, a măturat totul de pe faţa pământului. Marea a năvălit sălbatică, verde şi tulbure, înghiţind holdele, satele, ducând cu ea oameni şi vite. Însuşi Castelul, cocoţat pe stânca lui semeaţă, era înconjurat de ape care săltau spre el ameninţătoare, gata să-l apuce şi să-l azvârle în adâncuri. În urmă au rămas case distruse, copaci smulşi din rădăcină şi multă, prea multă moarte.

După un timp, animalele au început să se îmbolnăvească de o boală ciudată, ca şi cum ar fi fost cuprinse de un fel de beţie; li se tulburau brusc ochii şi o luau la goană către mare, azvârlindu-se în valuri. Nebunia vitelor, a spus preotul. Însă, peste un an, boala s-a transmis la oameni. Stăteau pe ţărm ceasuri întregi, privind în gol şi murmurând nimeni nu ştie ce, apoi îşi dădeau drumul de pe stâncile înalte în apa ce clocotea dedesubt ca într-un cazan. S-au auzit primele glasuri cârtind împotriva vrăjitoarei de la Castelul cel Mare, iar glasurile cereau ca vrăjitoarea să plece, să se intoarcă în infernul din care a venit. Stăpânul a redus glasurile la tăcere, iar oamenii şi animalele continuau să moară. A urmat o iarnă cruntă, în care foametea s-a făcut simţită din plin.

S-au ridicat din nou glasurile care cereau ca demonul cu ochii verzi să plece. Stăpânul n-a mai zis nimic, s-a mulţumit să ofteze şi să-şi cuprindă fruntea în palme. Cei care munceau în Castelul cel Mare şopteau că Stăpânul nu o mai vizita nopţile, că nici nu se mai apropia de ea, îl auziseră spunând că era rece ca un cadavru când o îmbrăţişa.

*

Vorbea puţin şi se mişca asemeni unei umbre. Nu cobora niciodată în sat. Cei care mergeau cu treburi la Castel vedeau, cateodată, o umbră întunecată la unul din geamurile de la etaj, şi ştiau că era ea.

Purta rochii simple, din materiale vaporoase care își schimbau mereu culoarea, după cum bătea lumina. Purta albastru, verde, negru și alburiu- cenușiu. Purta perle, turcoaze, safire sau smaralde. Avea și coliere de scoici, și ace de păr încrustate cu stele de mare, şi diademe de coral, la fel ca acea din poveste. Rochiile și bijuteriile ei, atinse de vreme, mâncate de molii și de rugină, fuseseră închise cu cheia într-o ladă din lemn de mahon, uitate undeva prin cotloanele întunecate ale Castelului. Apartamentele ei erau zugrăvite în cenușiu-închis, ca marea în timpul furtunii, cu draperii albastre-verzui, cu tapițerii reprezentând peisaje marine. Aşa se spunea; acolo nu mai intrase nimeni de foarte multă vreme.

Nu ieşea din casă; doar câteodată, când nori negri acopereau cerul, şi vântul sufla cu putere, înălţând valurile până la temeliile Castelului, mergea să se plimbe singură pe stânci. Era palidă ca o moartă, pentru că se ferea de lumina soarelui, şi nu vorbea cu nimeni. Uneori, stătea la ferestrele dinspre mare şi cânta într-o limbă ciudată; erau nişte cântece stranii, lugubre, ce răspândeau un ecou înfiorător între zidurile îmbătrânite ale Castelului. Cei care o auziseră cântând spuneau că vocea ei avea sonoritatea bronzului şi că era gravă, vibrantă, ca şi cum ar fi vrut să se coboare în adâncurile pământului. Atrasă de cântecele ei, o ceaţă deasă cu miros sărat, venită dinspre mare, învăluia tot ţinutul, şi alte făpturi, cuprinse de febra adâncurilor, piereau în valuri.

*

Mulţi ani la rând, recoltele n-au putut fi strânse; au fost înghiţite de marea cea mereu agitată. Iar peştii nu se mai apropiau de plasele pescarilor. Foametea şi boala îşi cereau tributul cu o ferocitate nemaiîntâlnită în ţinut. Şi totul din pricina ei, a vrăjitoarei care poruncea furtunii şi ceţurilor. Au început să strige tare că ea a venit cu Valurile. I-au spus că ştiau cine era, şi au chemat-o pe nume: Fiica Nopţii, Strigoiul Ceţurilor, Vrăjitoarea. Au spus că Valurile veşnic mişcătoare au ascuns ieşirea ei din infern, şi demonii apelor îi ascultau poruncile. Că era chiar ea un demon al apei, şi însăşi Furtuna cânta prin gura ei.

Se temeau de ea. Priveau silueta zveltă a castelului care o adăpostea şi ştiau că, din spatele unei draperii, şi ea îi privea pe ei, că îi vedea oriunde s-ar fi ascuns, că privirea ei sfredelea pereţii, pădurile, depărtările şi îi găsea fără greş. Ştiau că ea simţea ura lor, şi că şi ea îi ura pe ei, şi, drept urmare, începea iar să murmure unul din cântecele acelea păgâne şi aducătoare de nenorociri.

I-au cerut Stăpânului să o lase să plece, să îi dea înapoi ceea ce îi aparţine şi să o alunge. Dar Stăpânul s-a încruntat groaznic, le-a strigat că el nu a comis asemenea faptă abominabilă şi a arătat spre ei, învinuindu-i, condamnându-i. Dezvinovăţirile nu ajutau la nimic; deşi nimeni nu voia să recunoască oribila crimă, erau chemaţi zilnic la Castel. Alţii, mereu alţii, plecau pentru a nu se mai întoarce niciodată. Plecau oftând şi clătinând din cap, cu spinările gârbovite, târându-şi picioarele prin noroiul gros al drumului spre zidurile înălţate pe stâncă, ştiind ce urma să se întâmple acolo.

Castelul se profila zvelt pe cerul veşnic umed. Îi aștepta. Îi privea prin ferestrele sale acoperite cu draperii, ca prin niște ochi întredeschiși. Castelul era veșnic flămând. Îi primea prin gura deschisă a porților ce se închideau cu zgomot în spatele lor. Îi mesteca încet, cu dinții ascuțiți ai fecioarelor lui de fier, delectându-se cu urletele lor de groază și durere. Îi scuipa afară sub formă de cadavre secate de sânge, sub formă de bucăți de cadavre. Castelul era viu.

*

Într-o zi, l-au văzut pe Stăpân sus, pe pietrele negre, privind gânditor în zare. Ţinea mâinile la spate, iar părul lui încărunţit înainte de vreme flutura în vântul sărat. A stat multe ceasuri acolo, nemişcat ca o statuie. Apoi, când cerul începea să se stingă în indigo şi ceaţa se lăsa albă, deasă asupra ţărmului, şi-a întins mâinile în lături şi şi-a luat zborul. Valurile l-au primit şi l-au înghiţit cu voluptate într-o ultimă îmbrăţişare pătimaşă.

Nu au mai aşteptat să fie chemaţi la Castel. Au fugit departe, să nu mai vadă Castelul și pe Doamna lui cea întunecată. Au plecat peste Marea cea Tulbure și au întâlnit alte lumi. Unii au ajuns până în țările cu măslini și portocali, până la Marea cea veșnic albastră. Au fugit atât de departe, încât au uitat că există pe lume un Castel și o Doamnă cu părul întunecat, al cărei nume era prea greu de pronunțat pentru orice limbă omenească. Doar uneori, în nopțile fără lună, visele lor erau bântuite de privirea ei verde ca marea înghețată, de râsul ei tăcut.

S-au întors după mulți ani. Castelul era tot acolo, tăcut ca un mormânt. În curte, un demon de piatră le-a rânjit batjocoritor de la înălţimea piedestalului său de marmură neagră. Pe ea n-au găsit-o. Au găsit doar chipul ei, vopsit pe pânză, care i-a întâmpinat la intrare. Castelul și-a satisfăcut teribila foame numai după ce a înghițit-o și pe ea. Sau poate că a fugit și ea, la fel ca ei. Poate că s-a întors în marea din care a venit, a plecat cu furtuna care a adus-o.

„A plecat, aşa cum spunea povestea Doamnei din Adâncuri”, murmurau bătrânii, cu ochii lor stinşi întorşi spre castelul ce se întezărea negru în depărtare. „S-a apropiat de ţărm în ceasul în care ziua şi noaptea, cerul şi apa, valurile şi stâncile se contopesc într-o aşteptare albastră, în încremenirea de sidef şi oţel a nemărginirii. Apoi, a auzit cum primul pescăruş a ţipat răguşit, şi a privit cum tăcerea moare, purtată de fâlfâiri repezi de aripi. Nu a privit în urmă. Doar în larg, acolo unde nu se ştie ce este apă şi ce este cer, unde cerul e apă şi apa e cer, unde apa e în veşnică înălţare şi cerul e veşnic ud de mângâierile braţelor ei lichide. Şi-a îmbrăcat veşmântul negru, catifelat, care a cuprins-o şi a învăluit-o ca o a doua piele, şi s-a abandonat total îmbrăţişării pătimaşe a mării, care o aştepta de atâta timp.”

Iar demonul de piatră a râs sonor, lovind cu copitele-i negre marmura piedestalului.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • Primăvară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] „Cealaltă, dintre gheţuri”, de Cătălina Fometici, cea de-a doua povestire din oferta SUSPANS.ro de mărţişor, e o piesă întunecată, despre răul ascuns în adâncuri abisale, pe care-l pomenim în legende, socotite un simplu divertisment. De fapt răul este astfel invocat şi îşi face loc în lume, iar un asemenea rău, demonic, deplin, va sfârşi prin a pustii totul, lăsând în urma sa ruine, regate părăsite, moarte, uitare. Prezenţa Fiicei Nopţii (fiinţă demonică) şi dimensiunea ororii (pustiirea ameninţă un întreg regat) sunt elemente care pot justifica plasarea povestirii în arealul fantasy sumbru (dark fantasy), un [sub]gen de Spec-Fi transficţional, aflat la confluenţa între fantasy şi horror. […]

  • Alin Dărângă said:

    Excelent scrisă, felicitări mai ales pentru stilul ales!

  • Cat said:

    Multumesc frumos!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.