Ceaşca cu magiun

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 13 ( iunie, 2011 )
Autor:

Iolanda Ştireanu Jurnalul unui anchetator

Joi, 10 iunie, ora 6:43

Dintr-o dată e prea cald. Nopţile au devenit prea fierbinţi, iar Fulg De Nea îşi cere tot timpul dreptul teritorial de pe pieptul meu. Mă ridic şi-mi aprind o ţigară. Prima dintr-un lung şir de ţigări neîncepute. Din pricina căldurii nu mai pot fuma, nu mai pot gândi şi, mai ales, nu mai pot face nici doi paşi dacă n-am aer condiţionat. Ca de obicei, Carmen a închis uşa dormitorului să nu intre prea mult aer şi să răcesc. Povestea asta a început să devină enervantă. Deschid uşa cu furie, chiar în acelaşi timp în care Carmen intră în casă.

— Mulţumesc pentru încă o noapte nedormită, mă reped la ea. De câte ori ţi-am spus să laşi dracului uşa asta deschisă?

— Dacă ţipi nu rezolvi nimic.

Niciodată nu rezolv nimic dacă ţip la Carmen, femeia asta e tare de cap ca un catâr, face numai ce vrea şi numai când vrea.

— Mai dormi puţin, îţi prepar ceva de mâncare şi o cafea.

Oftez enervată. N-are rost să-i spun că nu vreau mâncare. Prefer să arunc chiştocul în toaletă şi mă îmbrac. Oriunde pe străzile murdare ale Bucureştiului găsesc mai multă înţelegere decât la Carmen.

Mă îmbrac repede, arunc ceva machiaj pe faţă şi ies din casă fără nici un cuvânt. Aproape că o pot auzi pe Carmen strigând în urma mea, dar nu îmi pasă.

E şapte şi câteva minute. Încă e răcoare, dar soarele stă să iasă fierbinte şi nemilos. Mă urc în maşină şi ca mijloc de precauţie pornesc aerul condiţionat. Iubesc căldura, dar vara asta parcă are ceva cu mine. Şi, cu toate astea, mă visez undeva la mare pe un şezlong bând ceva rece. Poate e doar un disconfort care va trece.

Ajung la secţie în zece minute. La ora asta e întotdeauna simplu să o iei pe străduţe şi să parchezi în spatele secţiei, fără să fii deranjat de prea multă lume.

Ioana deja ajunsese şi-mi lăsase cafeaua pe birou. Uneori aveam impresia că îmi citeşte gândurile. Niciodată nu ajung la birou la o oră fixă, şi totuşi, ea ştie întotdeauna când intru pe uşă. Asta dacă nu mi-o fi lipit vreun satelit de fund. Însă nu apuc să mă aşez şi să-mi savurez cafeaua în linişte, înainte ca secţia să se umple de detectivi nervoşi şi frustraţi, că Blid şi dă năvală în biroul meu.

— Avem un caz dat dracu’!

Ora 09:00

Ascult înregistrarea a patra oară şi de fiecare dată pielea de pe gât mi se zburleşte. Glasul ei este atât de terifiat, o groază mai mare nu am auzit niciodată. Îi dau drumul din nou şi încerc să nu mă gândesc decât la faptul că acolo e o victimă, iar eu sunt obligată să aflu ce i s-a întâmplat.

„Iubitule, mami e la telefon. Când o să auzi mesajul eu nu o să mai fiu în viaţă. Îmi pare rău, Răzvan!”

Din nou mi se zburleşte pielea. Aproape că încep să tremur. Cer o cafea caldă, oricum pe cealaltă n-am apucat s-o beau. Îmi aprind o ţigară şi privesc dincolo de fereastra plină de praf.

Ora 10:25

Am căutat prin toate arhivele criminalisticii şi a celor de la SRI, am mai găsit două cazuri asemănătoare care nu s-au raportat la criminalistică. O fiică care şi-a sunat mama şi apoi a dispărut pentru totdeauna şi un bărbat care şi-a sunat soţia. Nici unul dintre cazuri n-a fost rezolvat.

Am luat adresa fiului celei care a ajuns la mine şi am pornit într-acolo. Nu mă aşteptam la răspunsuri, dar, cel puţin, puteam aştepta ca cineva să mă îndrepte pe o pistă. Pe drum l-am sunat pe Blid:

— Am nevoie să răscoleşti toată poliţia română pentru a găsi cazuri asemănătoare.

— Crezi că e un criminal în serie?

— Aşa îmi miroase.

Ora 11:02

Răzvan Păuleasca e un bărbat de douăzeci şi cinci de ani, dar pare trecut de treizeci. Muncitor, după haine şi pielea brăzdată. Nu e nevoie să-l întreb unde lucrează, ştiam că munceşte pe şantier după mirosul de praf care-i intrase în piele. Doar că imediat mi-a spus că e inginer constructor. N-aş fi ghicit.

Am intrat direct în subiect:

— După mesaj aveam impresia că sunteţi un copil. Poate, cel mult, un adolescent.

A închis uşa în urma mea şi s-a trântit pe o canapea jegoasă. Puteam să observ petele de cafea de acum un deceniu fără nici cea mai mică problemă. Petele noi de sos şi alte mirodenii încă ţineau mirosul treaz, de parcă canapeaua ar fi avut propria ei viaţă.

— Eu cu mama am avut mereu o relaţie specială.

— Locuiaţi împreună?

M-a privit circumspect.

— Nu, mama trăia cu un bărbat şi locuia la el de vreo doi ani, spuse cu amărăciune.

— Nu prea vă convenea situaţia, am plusat.

Nu zise nimic, doar îşi frecă mâinile într-un mod copilăresc şi ostil.

— Când aţi văzut-o ultima oară?

Tăcu mai departe schimbându-şi culoarea feţei. Nu-mi dădeam seama dacă era furios sau ruşinat de ceva anume.

— Domnule Păuleasca?!

Bărbatul tresări.

— Da, da, ne-am văzut cu trei zile în urmă.

— V-aţi certat?

— Neah, doar că… mama era cam sucită, uneori se comporta ca o mamă, alteori ca o… nebună.

— Numele bărbatului…

Ora 12:44

Blid avea chipul tumefiat. Părea că băuse întreaga dimineaţă. M-am holbat la el ca o vită.

— O alergie, îmi explică. Dar am şi veşti. Am mai găsit un caz în Arad, unul la Piteşti şi două la Cluj.

— Operează în toată ţara, dar nu urmează un tipar anume.

— Aşa se pare.

Pentru o clipă neuronul mi-a rămas suspendat.

— Trebuie să fie ceva care declanşează crimele. Cel puţin în mintea lui.

M-am trântit pe scaun şi mi-am aprins o ţigară, apoi am început să gândesc cu voce tare:

— Vrea ca victimele să-şi sune rudele pentru a-şi anunţa moartea. Nu cred neapărat că e vorba de sadism. S-ar putea, totuşi, să fie o formă de compasiune. Apoi, e un om care are multe drumuri de făcut. Poate fi un comis voiajor, cu toate că, în România nu prinde treaba asta. Om de afaceri sau distribuitor la o firmă mare. Dar ce declanşează nebunia?

— Asta e treaba psihologului, răspunse Blid.

— Atunci du-te şi prezintă-i problema pentru a avea un profil psihologic.

Ora 13:22

Stăteam în faţa lui cu o grimasă lungă întipărită pe faţă. Îl cunoşteam pe Silviu Avraam doar după chip, nu şi după nume. Prima oară l-am întâlnit când aveam vreo şaisprezece ani. Prindea guguştuci prin pieţele bucureştene. Apoi l-am văzut când am intrat în poliţie, îi oferisem un zâmbet şi o ţigară. Fusese arestat pentru o găinărie măruntă. După vreo trei ani am primit trei pachete de ţigări şi o scrisoare prin care îmi spunea că îşi plăteşte datoria. Nu se semnase, dar ştiam cu cine am de-a face.

Avraam avea chipul brăzdat, dar aşa îl avusese dintotdeauna. Singurele diferenţe erau părul grizonat şi spatele care-i era adus. Ne-am privit câteva secunde înainte de-a ne zâmbi unul altuia.

— Domnişoară Ştireanu, moartea Martei va adus aici?

Am dat din cap.

— I-aţi găsit trupul?

Am negat.

— Nu o s-o mai văd nici moartă, nu-i aşa?

Nu puteam să-i ofer garanţii.

— Nu ştiu domnule Avraam, nu pot promite.

Mi-a făcut semn să-l urmez.

Garsoniera era mică, întunecată şi răcoroasă. A tras draperiile şi o dâră prăfuită de lumină mi-a invadat pupilele. M-am aşezat pe fotoliul zdrenţuit, mai mult pentru a nu ameţi.

— Un pahar cu apă?

Am refuzat.

— Se poate fuma?

Zâmbi larg, arătându-şi dantura stricată.

— Sigur.

Mirosul de tutun a intrat imediat în pereţii proaspăt vopsiţi. Nu ştiu cum de până acum ratasem acest amănunt.

— Sunteţi în amenajări?

— Tutunul se imprimase în pereţi, iar Marta nu mai suporta mirosul.

Am dat din cap în semn de înţelegere.

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat în ziua dispariţiei.

— Nu vă interesează viaţa noastră împreună?

Am stins ţigara şi l-am privit în ochi.

— E ceva ce ar trebui să mă intereseze în mod particular?

Nu era sigur dacă să-mi spună ori ba, ar fi vrut să o facă dar nu i se părea etic.

— Depinde de dumneavoastră, domnule Avraam să-mi daţi toate detaliile.

— Erai mai dură odinioară, scoteai vorbele cu cleştele.

M-am întins uşor pe fotoliu.

— Uneori îmi place să iau pauză. Şi apoi, nu e numai treaba mea să prind asasinul, e şi treaba dumneavoastră.

— Nu are legătură cu asasinul.

— Ştiu, dar orice poate fi relevant.

S-a aşezat în faţa mea. Şi-a dus capul în mâini şi a scos un oftat mârâit, ca un câine persecutat.

— Marta era o femeie cu probleme. Am ştiut de când am cunoscut-o.

Tăcu. Am tăcut şi eu, nu voiam să stric momentul. De fapt, nu voiam să-l fac să tacă de tot.

— Am ştiut din prima clipă că-şi agresează fiul.

M-a privit intens pentru a-mi urmări reacţia, doar că, lucrurl acesta fusese evident şi pentru mine. Numai că acum aveam şi confirmarea.

— Nu vă mai mişcă nimic, nu, domnişoară? îmi zâmbi.

Am ridicat nepăsătoare din umeri.

— Se potolise în ultimul timp, i-am pus lucrul ăsta în vedere. Îşi vedea fiul tot mai rar, uneori o vedeam că suferă. Dragostea asta a ei bolnavă mă termina psihic.

— Ce s-a întâmplat cu trei zile în urmă?

Şi-a aprins o ţigară şi m-a ţintuit cu privirea.

— Până la prânz a fost totul ca de obicei. S-a trezit dimineaţă, a preparat micul dejun şi cafeaua în timp ce eu îmi făceam plimbarea matinală. Am mâncat împreună şi am stabilit să mergem după amiază la un film. A făcut curat şi ne-am aşezat la televizor. Atunci a sunat Răzvan, părea nervos. Marta s-a îmbrăcat şi a plecat fără să-mi spună ce se întâmplă. A zis că vine într-o oră…

A stins ţigara şi a suspinat.

— După două ore l-am sunat pe Răzvan. Mi-a spus că Marta a intrat în casă, a ţipat la el, a trântit uşa şi a plecat. Era complet debusolat. Am încercat să o sun pe mobil, dar era închis. Restul îl ştiţi. Răzvan m-a chemat la el să ascult înregistrarea.

Ora 15:47

Andreea Bunescu e o tipă la douăzeci şi şapte de ani, fost iepuraş Plaiboy. Are ochii de un verde intens, mai intens decât orice verde aş fi văzut până acum în lumea asta. Picioarele alea demenţiale îi ajung până în gât, iar sânii sunt tot timpul puşi în valoare. Nu ne zâmbim niciodată. Amândouă am trecut prin diverse crize adolescentine din pricina unuia dintre părinţi. Tatăl ei a abuzat-o sexual mai bine de şase ani. La douăzeci de ani a hotărât să-l otrăvească. Din fericire pentru ea bărbatul n-a murit, iar instanţa a absolvit-o de vină. Între timp a reuşit să rupă legătura cu familia, să se pună pe picioare şi să devină unul dintre cei mai reputaţi psihiatrii. Îşi face meseria cu o îndârjire aproape drăcească.

Ca între nebune, ne-am recunoscut din prima. Am ştiut că nu trebuie să ne aruncăm false amabilităţi, să ne zâmbim sau să fim poloticoase una faţă de cealaltă.

— A venit Blid, mi-a trântit-o.

— Presupun că a salivat cinci minute pe pantofii tăi.

— E un anchetator bun, dar îi lipseşte flerul şi înţelegerea din partea ta.

M-am trântit pe canapea.

— Uneori aş vrea să nu-ţi mai dai cu părerea.

— Sunt liberă să spun ce vreau, mi-o întoarse. Aşadar, vrei un profil. Am o veste proastă pentru tine. Tipul ori e prea deştept, ori a trecut într-o formă de nebunie nedepistabilă.

— Boala cea nouă la nebuni?

— Mai apar.

— Ca ebola.

— Mai degrabă ca porcina.

— Aşadar, am zis, nu avem un profil psihologic.

Mi-a întors spatele.

— Nu unul cunoscut. N-am mai întâlnit aşa ceva, dar o să mai studiez problema.

Trebuia să mă mulţumesc cu puţin pentru moment.

Ora 17:00

Mestec încet din pricina unei dureri de dinţi care m-a luat pe nepregătite. Oricum n-am poftă de mâncare, iar tortellini nu mi se pare a fi cea mai bună masă, cel puţin nu pentru mine şi nu acum. Când apare Blid deja mă schimonosesc toată.

— Nu intră? mă întreabă.

Arunc furculiţa în farfurie şi-mi aprind o ţigară.

— Urăsc viaţa.

— Nimic nou.

Încerc să nu înjur printre dinţi. De fapt, încerc să nu înjur deloc.

— Aş vrea să ştiu cum operează, ce e în mintea lui.

— Eşti convinsă că e un bărbat?

— Da!

Şi-a comandat o porţie de tortellini şi am aşteptat, în linişte, să mănânce.

— Aş vrea să pot dormi, spuse dintr-odată Blid. De când cu căldura asta nenorocită…

— Căldura.

— Da…

— Taci!

Căldura. M-am ridicat val-vârtej fără să-mi pese de nimeni şi nimic. Am traversat strada în goană, am luat liftul şi m-am năpustit în birou. Iniţial am aruncat hârtiile ca nebuna, fără să gândesc sau să încerc să mă organizez. Apoi am rămas suspendată. De parcă timpul s-ar fi oprit în loc. M-am mişcat încet, pentru a nu deranja praful din încăpere, am pus mâna pe teancul de hârtii şi le-am răscolit. Una câte una. Acum înţelegeam. Nu ucidea decât vara. Mintea începu să mi-o ia razna. Puteau fi nebuni de vară? Exclus, un nebun e nebun tot timpul. Atunci perioada asta îi declanşează anumite trăiri. I s-a întâmplat ceva la începutul verii. Dar ce? E aiurea când n-ai nici un suspect. Nici un indiciu care să-ţi sugereze pe cineva anume. Mai grav e faptul că până acum ar fi putut părăsi oraşul şi nu aveam timp să aştept o altă crimă, într-un alt oraş, unde nici măcar nu e jurisdicţia mea. Trebuie să mă mişc repede şi n-am decât o şansă. Trebuie să văd tiparul. E clar că între victime şi asasin nu e nici o legătură: femei, bărbaţi, copii, nu contează, e aleatoriu. Dar de ce? De obicei, orice asasin în serie urmează un tipar. La el n există decât căldura.

Încep să dau telefoane. E greu să găseşti un singur om într-o mare de oameni care lucrează prin toată ţara şi-şi schimbă locul de muncă de la zi la zi. Cer listele angajaţilor de la o firmă la alta. Încerc să-mi dau seama cam în ce vârstă s-ar încadra. Nici măcar Andreea nu-mi poate da detalii de genul ăsta. Nu e în tipar. Chiar dacă toată povestea asta se repetă vara, asasinul meu nu urmează un curs psihologic prestabilit.

— Atunci va trebui să-l stabileşti, îi spun Andreei. Am nevoie măcar de o vârstă şi, de asemenea, de un minim profil fizic.

— Lucrez la asta.

Îmi vine să mă trag de păr până la epuizare. Nu înţeleg nimic din ce mi se întâmplă. Nu înţeleg nimic din nimic.

Aprind o ţigară şi mă sprijin de perete. Nu ştiu ce altceva aş putea să fac. Încerc să gândesc. Dacă aş fi un psihopat ieşit din tipar… Zâmbesc. Chiar sunt o psihopată ieşită din tipar. Dar nu e vorba de mine aici. Tipul ăsta, practic, nu există. Cadavrele nu există. Urmele nu există. Nu există decât nişte futute de înregistrări telefonice.

Revin cu telefonele. Nu vreau doar lista angajaţilor firmelor de livrări, curierat şi altele care implică mersul prin ţară, le vreau şi profilul psihologic. Nu că mi-aş face speranţe, nimeni nu le face corect în ţara asta.

Sună telefonul.

— Da, Andreea.

— Nu cred că mai e angajat. Probabil că se încadrează între şaizeci şi şaptezeci de ani. A lucrat într-un asemenea domeniu de curierat sau ceva asemănător şi de când s-a pensionat reface traseele. Probabil că mai are ceva relaţii prin provincie.

— Crezi că e bucureştean?

— Sunt convinsă. Ar trebui să cauţi foşti angjaţi ieşiţi la pensie pe caz de boală.

O iau de la capăt.

Ora 20:07

Am terminat de refăcut listele cu foştii angajaţi. Mulţi au fost din provincie, contractaţi de firmele din capitală. Majoritatea aveau maşini de la firmă şi umblau prin toată ţara. Din o sută şaizeci şi cinci de firme am găsit o sută de foşti angajaţi care s-ar potrivi profilului. Unii ieşiseră la pensie pe caz de boală fizică, dar douăzeci sufereau de diverse boli psihice.

O sun pe Andreea:

— Doi schizofrenici, trei paranoici, vreo şase au făcut alzheimer…

— Stai! Te sun imediat.

Am închis telefonul şi m-am prăbuşit. Schimbul de noapte venise. Luminile s-au aprins în secţie şi toată lumea se agita dintr-un colţ în altul. Încerc să vizualizez anumite puncte, dar sunt prea obosită să mai reuşesc. Sunt prea obosită şi să-mi mai pase. Aproape că mă decid să plec spre casă când mă resună Andreea.

— Nu m-am gândit la asta, dar un bolnav de alzheimer ar putea să comită crimă, fără să-şi amintească.

— Nu înţeleg.

— Uite. Presupun că în tinereţe a fost nevoit să ucidă, poate din greşeală, poate autoapărare, poate nervi. Ideea e că după ce şi-a dat seama ce-a făcut i-a părut rău şi n-a mai făcut-o niciodată. Odată cu boala amintirile astea revin. Se declanşează nebunia şi ucide, fără să ştie că o face.

— Şi telefoanele?

— M-am gândit şi la asta. Presupun că prima lui victimă a apucat să înregistreze pe ceva. Trebuie să ţii cont că nu erau mobile pe vremea aceea. Nu pot să garantez că înregistrarea a ajuns la rude sau nu. În momentul ăla de nebunie, s-ar putea să fi trimis înregistrarea.

— Deci e complicat!  am decis şi am pornit spre casă.

Vineri, 11 iunie, ora 6:33

M-am trezit lac de sudoare, chiar dacă aerul condiţionat era pornit şi în cameră era răcoare. Avusesem un vis ciudat, dar nu-mi aminteam exact care. Oricum alergasem mult, cel puţin aşa îmi aminteam. Cred că trăsesem şi cu pistolul, dar nu fusese decât Fulg de Nea care dăduse jos o vază, spre norocul lui, una goală.

Mi-am făcut repede cafeaua. Am sorbit-o dintr-o înghiţitură şi am pornit spre birou. Pe drum mi-a venit o idee, dar aşa cum a venit a şi dispărut. Nu ştiam exact de ce. Presupun că era o neînţelegere undeva la mijloc. Între creierul meu şi un neuron. Am lăsat-o baltă, oricum nu poţi obliga ideea să revină când vrei tu, o face când vrea ea.

M-am întâlnit cu Blid la intrarea în secţie. Se vedea că nu putuse închide un ochi toată noaptea.

— Presupun că n-ai fost la o orgie.

— I-am verificat pe cei bolnavi de alzheimer. Trei dintre ei pot fi suspecţii noştri. Unul din ceilalţi e la ospiciu, iar alţi doi sunt sub îngrijirea familiilor.

— Dă-mi toate cele şase adrese. Îi vreau pe toţi.

Am urcat, am coborât şi am pornit aiurea prin Bucureşti cu Blid după mine ca un câine credincios.

Ora 7:42

Terminasem cu azilul, care nu era un ospiciu. Ci un azil destinat bolnavilor de alzheimer. Omul meu era paralizat de mai bine de şase ani, aşa că ieşea din discuţie. Am ajuns şi la al doilea. Fiica şi ginerele aveau grijă de el cu rândul. Nu-şi permiteau să angajeze pe cineva, dar făceau tot posibilul să iasă totul cum trebuie. În jurul orei nouă am ajuns şi la al treilea bonav. Tudor Sechelea. Numele părea să-i fie predestinat.

Ne-a deschis un bărbat la vreo patruzeci de ani ce purta un şorţ de măcelar plin de sânge. Părea că nu mai făcuse baie de la marele potop. Era unsuros din cap până-n picioare. Probabil că era şaten, dar părul îmbâcsit de sânge nu mai avea o culoare tocmai identificabilă.

— Tranşez un miel, zise, scuzând faptul că nu îi putea întinde mâna lui Blid. Azi nu am timp de altceva. Dacă e urgent vă trimit în altă parte.

— Îl căutăm pe Tudor Sechelea, am spus.

S-a întunecat şi s-a luminat în acelaşi timp.

— Nu e greu de găsit. Are o criză de două zile şi stă la pat.

— Am vrea să-i vorbim.

Bărbatul s-a pus în uşă ca un paravan.

— Ar fi cam greu, duduiţă. Bătrânul are alzheimer şi vorbeşte în dodii.

Mi-am dat uşor sacoul la o parte, atât cât să se vadă puţin din pistol.

— Sunteţi ruda lui?

— Fiul.

— Domnule Sechelea, vrem să vorbim două minute cu tatăl dumneavoastră.

Ne făcu loc să trecem, fără să se dea la o parte din cadrul uşii.

Cum intrai, în dreapta, se vedea o bucătărie imensă. Un blat de inox şi un animal sfâşiat întins pe dânsul. Era sânge peste tot. I-am făcut un semn discret lui Blid. Speram să-l şi înţeleagă. Cu toate că, pe inteligenţa lui Blid nu mă mai bazez de mult timp.

Am urcat la etaj pe o scară îngustă şi ponosită. Cum ajungi sus dai de o cameră dezordonată, iar în dreapta o altă uşă deschisă îmi făcea cu ochiul. Nici bărbatul şi nici Blid nu m-au urmat, aşa că am aruncat o privire în camera dezordonată înainte de-a intra în cealaltă încăpere.

Bătrânul stătea în mijlocul patului turceşte şi se uita, foarte atent, pe peretele din faţa lui. Din automatism m-am întors şi eu. Nu vedeam decât o umbră atârnată, lăsată de o creangă din faţa geamului.

— Bună ziua, i-am ţipat.

Bărbatul a tresărit.

— Amanda?

Nu m-am prea confruntat cu astfel de situaţii, aşa că am decis să intru în joc.

— Da.

— Vino lângă mine. De ce nu mai vii în vizită? Ionuţ mi-a spus că ai murit.

— Sunt vie, am spus aşezându-mă lângă el.

— Mereu îmi spune lucruri ciudate, spuse el cu regret în glas. Spune că oamenii sunt răi, că te-a alungat pentru că ai furat. Dar ştiam că nu eşti moartă. Doar te-am văzut la scăldătoare. Dar el nu ştie. Nu i-am spus că eşti vie.

— Să nici nu-i spui, i-am şoptit.

— E secretul nostru. Ce îţi aminteşti de la scăldătoare?

Rămase o clipă căzut. Ochii îi rămaseră fixaţi spre niciunde, goi şi reci. Apoi a râs.

— Eram împreună. Ne ţineam în braţe. Ne sărutam.

Apoi tăcu. Chipul i s-a întunecat.

— Ionuţ nu te-a plăcut niciodată.

Şi cu asta conversaţia s-a încheiat. M-am chinuit o jumătate de oră să mai scot ceva de la el, dar era pornit pe trenuleţe şi conductori.

Am plecat cu un sentiment neplăcut întorcându-mi stomacul.

Ora 10:47

Şerban Popescu părea a fi destul de în formă. Avea undeva între cincizeci şi şaptezeci de ani. Nu puteam să-i dau o vârstă certă. M-a privit cu o oarecare reticienţă, dar numai pentru câteva secunde.

— Locuiesc singur de o viaţă, mi-a spus pe un ton mândru.

— Înţeleg.

— N-am nevoie de nimeni care să mă îngrijească şi să-mi disturbe liniştea.

— Ce lucraţi?

— Sunt distribuitor de ţigări.

— Pensionat, i-am spus.

S-a înnegrit.

— Pensionat ori ba sunt cel mai bun din branşa mea.

— Mai activaţi?

Bărbatul mă privi mirat.

— Sigur că da.

Următorul a fost Gheorghe Constanţa, trecut de şaptezeci. Era o umbră de om, de care aveau grijă vecinii. N-am reuşit să scot nimic de la el. Ultimul murise cu vreo trei zile în urmă. Fusese singur întreaga viaţa şi lucrase la diverse firme de distribuţie. Un om ca oricare altul, dacă ar fi după etalonul meu.

Ora 11:43

Reuşesc să mănânc abia, abia. Mă gândesc cu disperare că stomacul meu nu mai acceptă hrana. Nu ştiu ce mi se întâmplă. Aş vrea să pot mânca, îmi e foame, dar în momentul în care mâncarea îmi atinge buzele se răscoleşte totul în mine.

Înghit şi ultima bucată din sandvici după care mă chircesc ca un nou născut. Durerea de stomac mă ia pe nepregătite. Încerc să respir cât mai rar. Doar că, în final mă las învinsă şi mă chircesc sub birou ca un copil speriat.

Ora 13:23

Am adormit. Mă trezesc năcuă şi încerc să îmi dau seama unde sunt. Abia după câteva secunde realizez. Nu cred că mi s-a întâmplat vreodată să adorm sub birou, dar cert e că mă simt mai bine. Mă duc la baie, mă spăl şi îmbrac costumaţia de scandal. Şi când zic costumaţie de scandal mă refer la fusta scurtă de blugi şi maieuţul ce abia îmi acoperă buricul. Sau, după caz, dacă stau mai dreaptă decât trebuie nu mai e acoperit. Ies la „agăţat” informaţii. Beculeţul îmi pâlpâie încă de dimineaţă. Când să ies pe uşă sună telefonul din birou. Aproape că tresar.

— Da?!

— Ziua bună, Lala.

— Mihai? Credeam că nu te implici în cazuri preţ de o săptămână.

Şeful oftă în receptor.

— Sunt curios. Ai ajuns la o concluzie?

— Da, am redus numărul suspecţilor la doi. Ies să fac puţin teren.

— Nu-ţi uita pistolul.

— L-am uitat vreodată?

Ora 14:53

Strada e pustie. Două târfe dorm sprijinite de-un perete. Stau spate în spate şi tresar din când în când. Peste drum Hypermarketul pare pustiu. Câteva maşini aruncate în parcare încearcă să dea senzaţia că lumea se mişcă. Dar adevărul e că lumea a rămas pe loc sau în loc, depinde din ce unghi priveşti problema. Până şi praful stă nemişcat, într-o poziţie nefirească. Acelaşi fir de praf în aceeaşi lume statică şi adormită.

Dintr-o bodegă alăturată, cu o firmă din timpul războiului, iese, abia ţinându-se pe picioare, Gigi Ţintă. Ţintă mi-a fost informator ani de zile, dacă e ceva ce se întâmplă pe străzi el e cel care ştie. Dacă moare o curvă, sigur a fost de faţă sau, cel puţin, prin vreun boschet. Oricum, află tot ceea ce vrea să afle ţinând cont că poate îmbăta pe oricine în cinci minute.

Se clatină violent şi se sprijină de zid, una dintre prostituate tresare. Deschide ochii, îl priveşte, mormăie ceva şi adoarme la loc. Traversez repede printr-o grămadă de gunoi şi-l prind de braţ.

— Hai cu mine!

Măreşte ochii. Iniţial am impresia că vede prin mine, dar apoi îmi zâmbeşte, se contorsionează şi se prinde de mine cu ambele mâini.

— Cred că m-au otrăvit, aproape că grohăie.

Chipul i se schimonoşeşte dintr-o dată, se apleacă, de fapt alunecă pe lângă mine, zgârindu-mi mâna cu unghiile acelea netăiate de un veac. Încerc să-l ridic, dar e prea târziu, contactul cu asfaltul e inevitabil. Se sprijină în podul palmei stângi şi în genunchi. Aproape imediat îşi dă maţele afară. Fac doi paşi înapoi.

— Nu vomita pe pantofii mei, pramatie.

Îl privesc cu silă, dar senzaţia îmi trece în momentul în care-mi dau seama că nu e de glumă. Ţintă are convulsii violente. Încerc să mă apropii de el, dar ceva mă opreşte. Aşa că pun mâna pe telefon şi chem salvarea poliţiei.

Reuşesc să-l ridic în cele din urmă.

— Arăţi ca dracu’.

— Îţi spun că…

Vomită din nou. Aproape că-mi vine să-l arunc, dar îmi e şi milă.

Salvarea ajunge în cinci minute. Urc lângă el.

Ora 16:00

Ţintă nu vorbise în dodii. Într-adevăr fusese otrăvit cu o soluţie de spălat vase. Aproape că-mi venea să râd. Românii nici să otrăvească nu ştiu. Probabil că cineva a vrut să-i facă o glumă proastă. Doctorul îmi dă voie să-l vizitez.

— Tâmpitule, ai fost atât de beat că n-ai mai simţit gustul detergentului.

S-a ridicat în cot şi m-a privit chiorâş.

— Mi-ai salvat viaţa.

— N-ai fi murit oricum, tâmpitule. Doar ţi-ai fi vomitat şi sufletul, pe care oricum nu-l ai.

— Ca de obicei, sarcastică.

— Am nevoie de informaţii, i-am spus.

S-a aruncat în pat.

— Nu credeam că ai venit într-o vizită de curtoazie.

— Ionuţ Sechelea.

M-a privit debusolat, apoi a picat pe gânduri.

— Nu-mi spune mare lucru. Am auzit de un Tudor Sechelea. În tinereţea mea circula o poveste.

— Amanda?

Tăcu.

— Amanda Curlea, da, era pe jumătate nemţoaică. Stătea pe strada Cocorului, la două case de Sechelea. Erau tineri pe vremea aia, vreo paiş’pe ani de căciulă. El o iubea pe ea. Ea îl iubea pe el. S-au ţinut unul după celălalt ani de zile. Tatăl ei nu a fost de acord cu relaţia. Ceva mai târziu Sechelea s-a combinat cu o tipă şi a făcut un băiat pe care l-a crescut singur. A continuat să se vadă şi cu Amanda, era dragoste mare. Când avea băiatul vreo zece ani s-au dus împreună undeva la ţară, la scăldat. Se zice că era o vară atât de toridă că până şi Dumnezeu se putea topi. Din ziua aceea nimeni n-a mai văzut-o pe Amanda. Se spune că Tudor a înnebunit. Se îmbăta tot timpul. L-am văzut de câteva ori. Venea Ionuţ şi-l târa acasă ca pe un sac de cartofi.

— Şerban Popescu? am continuat.

Şi-a tras sufletul o secundă şi s-a ridicat iar într-un cot.

— N-a prea fost certat cu legea, dar bea cu noi uneori şi cu Sechelea fiul, de cele mai multe ori.

După ce am concluzionat că nu mai pot afla nimic, m-am îndreptat spre casă. Fusese o zi al dracului de obositoare şi chiar dacă adormisem sub birou, tot nu mă simţeam în formă maximă.

Ora 17:35

Douăzeci de minute de linişte deplină. Am aţipit vreo cinci minute până când Blid s-a înfiinţat la uşa mea cu o dezvăluire dementă, zicea el.

— Sechelea şi Popescu se cunosc.

Am dat din mână a lehamite.

— Eu credeam că te vei bucura.

— O ştiu deja.

S-a trântit pe canapeaua mea albă fără să ceară permisiunea.

— Întotdeauna eşti mai rapidă ca mine.

— Un ceai, o cafea? îl ironizez, dar pare să nu mă audă.

— Ce facem mai departe?

Îl iau frumos de cot şi-l ridic.

— Tu te duci şi afli tot ce poţi afla, timp în care eu voi dormi.

Deschid uşa şi-l împing afară.

— Ştii, mâine va fi o zi toridă.

N-am înţeles imediat mesajul, abia după vreo patru ore de somn m-am prins ce-a vrut să zică.

Ora 22:43

Honda mea se învârtea apatică prin cartierul lui Sechelea. Urmărisem fiecare mişcare. Nimeni nu a ieşit din casă până la ora asta. M-am aşezat strategic şi am aşteptat să se întâmple ceva. M-am informat dacă mai există vreo ieşire din casă. Nu mai era alta, dar aflasem că există un beci în care Ionuţ ţinea carnea fragedă. Sigur că imaginaţia mea a luat-o razna.

Într-adevăr era o noapte toridă, iar ziua se anunţa şi mai şi. Mi-am făcut stoc de cafea, ţigări şi cărţi. Nu pot sta liniştită când e vorba de supraveghere. N-am răbdarea şi atu-ul necesar pentru aşa ceva. Sau, poate, nu sunt făcută pentru asta. Numai Dumnezeu ştie. Deschid o carte. Nu e poliţistă. Se numeşte Kit Black şi e scrisă de o oarecare Monica Ramirez. O poveste cu piraţi. De când l-am cunoscut pe Bogdan Hrib, fac ce fac şi îi mai citesc câte un autor. E ca un automatism. N-aş vrea să o fac, dar cu toate astea mi se întâmplă mai mereu. Nu e vina mea, creierul o ia razna.

Povestea mă prinde, dar, cu toate astea pot fi atentă şi la ce se întâmplă în jur. Peste vreo zece minute lumina din casa Sechelea se stinge. Doar un câine mai latră undeva în depărtare. Beau cafea, fumez, citesc şi supraveghez în continuare.

Sâmbătă, 12 iunie, ora 00:55

Felinarul m-a adus cu picioarele pe pământ. Lumina s-a reflectat într-un mod ciudat chiar în ochii mei. Mi-am îndreptat tot corpul spre casa lui Sechelea. Ionuţ ieşea. N-am pornit motorul, dar am aruncat cartea pe bancheta din spate şi am stins ţigara. Bărbatul a încuiat uşa de câteva ori apoi a pornit pe stradă, cu picorul. Am coborât din maşină, m-am descălţat şi am pornit după el.

Mergea grăbit. Avea paşi mari şi hotărâţi. Eu încercam să imit o pisică, dar tălpile dejau mă dureau de la contactul cu asflatul denivelat. Am nimerit şi în vreo două gropi şi un ciob aproape că mi s-a înfipt în picior. Am înjurat printre dinţi, dar n-aveam timp de văitat. Trebuia să mă mişc repede. În ciuda faptului că Ionuţ era mare şi greoi se mişca mai agil ca mine, ceea ce mi-a întărit convingerea că ar trebui să fac mai multă mişcare.

Am ajuns pe bulevardul Ion Mihalache. Bulevardul era luminat şi o patrulă de poliţie stătea postată în drum. Ionuţ a trecut pe lângă ei, dar eu n-am reuşit.

— Hei, don’şoară! ţipă la mine tipul de la circulaţie.

Ionuţ era mult în faţa mea, aşa că n-a reacţionat. Am dat să trec de poliţai, dar acesta m-a tras de mână. Ionuţ a dispărut din raza mea vizuală.

— Dă-mi drumul dacă nu vrei să ai probleme.

Colegul lui veni lângă noi.

— Are pistol! ţipă cel abia venit.

— Să-mi fut una, am răgnit. Cretinule, urmăresc un suspect de crimă…

N-am avut timp să-mi termin fraza, pentru că am fost imobilizată.

Ora 06:32

Cred că am adormit pe scaun, în secţie. Când a apărut Blid am început să înjur ca un birjar.

— O altă dispariţie, a spus trist.

— Scoate-mă de aici.

Şeful poliţiei rutiere apăru la câteva secunde.

— Domnişoară Ştireanu, îmi cer…

— Prea târziu, o femeie e acum moartă din cauza idioţilor ălora doi. O să cer să fie scoşi din serviciu. În plus, nici unul dintre ei nu s-a legitimat. Pe urmă, nici unul nu mi-a cerut vreun act de identitate. Dacă aşa merge treaba la voi, atunci aveţi multe lucruri de pus la punct, dragii mei.

— Nu putem…

— Nu, am spus categoric.

Am plecat cu Blid spre secţie.

— Trebuie să-mi recuperez maşina, am spus cu un oftat. Vreau un ordin judecătoresc pentru Sechelea. Scuze, un ordin de percheziţie.

— Procuratura deschide la opt.

— Scoală-i, ce-mi pasă mie? Avem înregistrarea?

Victor făcu dreapta pe Victoriei.

— Da, o femeie de douăzeci de ani şi-a sunat tatăl. Tatiana Mihalache.

— Mă laşi la maşină, faci rost de ordin şi afli tot ce se poate despre Tatiana Mihalache.

Aveam impresia că încă nu era moartă. Încă era răcoare, iar el avea să ucidă la prânz, când canicula va atinge nivelul maxim.

Ora 7:42

Primesc ordinul de percheziţie şi patru mascaţi. Nu mai bat la uşa lui Sechelea. Băieţii intră direct. Ionuţ rămâne cu satârul în mână. Nu face nici o mişcare. Mă reped spre pivniţă. Cel care mă însoţeşte nu mai are răbdare să deschidă uşa cu frumosul, ci o sparge direct.

Un miros de sânge proaspăt îmi invadează nările. Aprind lumina şi dezamăgirea mi se desenează pe chip. O încăpere de patru pe patru în care sunt aşezate hălci de carne. Blid apare şi el. Îi zic să ia probe de sânge din bucătărie în timp ce eu mă apuc să răscolesc întreaga casă după un indiciu minim. Tudor mă vede şi mă strigă „Amanda”. Nu-l bag în seamă. Răscolesc toată casa fără nici un rezultat. Părăsim incinta în jurul orei zece.

Ora 10:22

Deja sunt în fibrilaţii. Îl trimit pe Blid acasă la Popescu, dar nu găseşte nimic. O sun pe Andreea, în încercarea de-a mai afla ceva, dar şi ea e la fel de încurcată ca şi mine. Îl sun pe Ţintă să-l întreb dacă a mai aflat ceva. Dacă ştie de vreo persoană dispărută. Dar străzile sunt mute, nici un ecou de niciunde.

Dau buzna în arhivă şi caut dosarul Amandei. Într-adevăr, nici un suspect. L-au suspectat un timp pe Tudor, dar n-au aflat mare lucru. Femeia a dispărut şi dusă a fost. În raport scria că Ionuţ Sechelea suferă de schizofrenie „cap mare”. O boală rară de schizofrenie, dar periculoasă dacă nu e ţinută sub supraveghere. Oricum, orice pistă avusesem până atunci murise cu desăvârşire. Mi-am aprins o ţigară şi am încercat să mă calmez. Dar ticăitul meu interior, bătea în acelaşi timp cu ticăitul Tatianei.

Ora 11:00

Când ţigara a căzut am văzut o mie de momente, într-o singură secundă. Am observat, mai întâi, pata de pe parchet. O pată mică, mică, abia vizibilă, rămasă acolo de când mi-am tăiat degetul. Picătura de sânge a căzut, s-a zdrobit de parchet şi a dispărut pur şi simplu. Apoi am văzut urma de lumină ce intra prin găurica mică din draperie, aproape strigând din pricina neputinţei. Ar fi vrut să intre în biroul meu cu disperare, dar nu avea decât o mică gaură făcută de o ţigară. Apoi am revăzut, cu ochiul unei amintiri uitate, o ceaşcă plină de magiun. Aproape că şi uitasem semnificaţia cuvântului. Magiunul era în ceaşcă, iar ceaşca pe marginea unei mese pe care se afla o faţă de masă de nylon prost. Apoi observ cămara plină cu borcane de magiun. Mâna care se întinde după ele… Dumnezeule mare. Povestea pe care am auzit-o cu ceva timp în urmă.

Pun mâna pe telefon. Glasul lui Ţintă îmi răsună în timpan.

— Hei, de câte ori aud de tine păţesc câte ceva.

— Amanda Curlea avea un frate?

Se lăsă o linişte de câteva secunde.

— Nu ştiu, puştoaico, tipa nu umbla cu de-ai noştri şi povestea am auzit-o abia după moartea ei.

— Încearcă să-ţi aminteşti. Te rog, încearcă!

— Ştiu că tac’su a mai fost încurcat cu una înainte de mă-sa Amandei, dar nu ştiu să fi avut vreun copil.

— Era neamţ, nu?

— Ea era.

Ora 11:22

L-am sunat pe Blid din maşină. Nu ştiu cum am evitat traficul, nici măcar nu aveam un girofar disponibil. Maşina mea e personală, nu de serviciu, aşa că nu m-am gândit vreodată că voi fi contra cronometru cu maşina proprie. Am evitat câteva coleziuni frontale şi am reuşit să las nişte pietoni în viaţă. Am parcat în faţa blocului. Când am coborât căldura m-a izbit în piept ca o amantă furioasă. Încă puţin şi canicula avea să ajungă cotele maxime. Era ultima oprire, dacă greşeam, Tatiana era moartă. Am ochit scara blocului şi am luat-o la fugă. Am urcat câte două trepte o dată, blestemând în gând oboseala care mi se punea în gât. Când am ajuns în faţa uşii, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat în panică. Nu ştiam dacă să bat la uşă sau nu. M-am zgâiat la uşă câteva secunde, până când am auzit un scârţâit pe parchet. Apoi un altul şi un altul. Paşi pe trepte. Am mai urcat un etaj, mi-am scos pistolul şi am aşteptat.

În următoarele secunde am avut două şocuri în acelaşi timp. Aproape că mi-a scăpat pistolul când i-am văzut pe cei doi. Ba nu, mai rău, aproape că am ţipat. Uşa s-a deschis, iar eu m-am repezit spre ei ca o nebună.

Ora 11:34

L-am lovit pe Avraam cu patul pistolului în moalele capului. Ionuţ Sechelea m-a privit uimit. A dat să se repeadă spre mine, dar ţeava de nouă milimetri l-a convins să rămână pe loc. Se auzeau deja sirenele. Probabil că înconjuraseră strada, dar Ionuţ nu se mişca. Încă aştepta să fac o mişcare greşită. Nu avea de gând să se lase prins aşa uşor. Muşchii i s-au contractat într-un fel care m-au speriat. Piciorul mi s-a mişcat automat şi s-a oprit între piciorele lui. L-am văzut prăpuşindu-se în genunchi. Nu l-am auzit ţipând, poate din pricina mascaţilor care urcau treptele şi făceau un zgomot infernal. Poate din pricina şocului.

Ştiu doar că nici chiar aşa nu mi-am permis nici o secundă să-l scap din priviri.

Ora 13:44

Eram la a şasea sticlă de apă plată. Fără ţigări, fără cafea, fără lumină naturală. Încă eram înceţoşată. Blid a intrat şi a ieşit de câteva ori. A vrut să aprindă lumina. Ştiu sigur că n-am făcut nici un gest pentru a-l opri, dar s-a oprit pur şi simplu. Mă simţeam ameţită. Pâcla din birou îmi dădea senzaţia de saună. O senzaţie grea. Transpirasem deja mai mult decât într-un vulcan în erupţie. M-am ridicat brusc şi am ieşit în hol. Aerul rece ar fi putut să mă doboare dintr-o lovitură. Aproape că-mi dădeam seama că arătam ca o nebună. Transpirată toată, cu părul care mi se lipise de gât, cu bluza care mi se lipise de sâni şi blugii ce păreau abia scoşi din maşina de spălat. După aproape două ore de abstinenţă mi-am aprins o ţigară. Blid a sărit în faţa mea.

— Tatiana e bine. Ionuţ…

— Bine.

M-a urmat în linişte. M-am postat în faţa camerei de interogatorii. Ionuţ, după câte îmi dădeam seama, aştepta ca cineva să-l preia de câteva ore bune. M-am trezit vorbind fără să vreau.

— Am fost în casa lui când locuia pe Brătianu. Abia intrasem în poliţie. De fapt, eram doar o tâmpită care avea impresia că poate prinde pe orice şi oricine. Mi-am amintit că avea cămara plină de maginu. Dar el era arestat, iar eu nici măcar nu întrebasem în casa cui sunt. Pentru că nu îmi păsa. Îmi amintesc că mama lui stătea pe un scaun ce se balansa. S-a uitat în ochii mei şi mi-a spus că şi-a ucis sora. Colegii de atunci mi-au spus că e nebună. Avraam nu avea o soră.

— Ba da, spuse Blid, Amanda.

Am aprobat din cap.

— Era imposibil de făcut legătura între el şi Sechelea. Dar totuşi nu înţeleg de ce.

Încă îl fixam pe Ionuţ de parcă şi el m-ar fi putut vedea.

— Avraam are alzheimer de şase ani, doar că el n-a comis nici o crimă.

— Ionuţ?

— Da.

— Care e povestea?

— Avraam ne-a povesti cu vreo oră în urmă ce s-a întâmplat. Când Tudor, Ionuţ şi Amanda au plecat la scăldat s-a întâmplat ceva. Brusc Ionuţ a devenit gelos pe Amanda. Îşi văzuse mama de câteva ori şi declarase sus şi tare că e singura mamă pe care o va avea vreodată. Tudor a plecat să aducă mâncarea din casă, când s-a întors a găsit-o pe Amanda moartă. Puştiul a luat un bolovan şi a lovit-o în cap până când a fost sigur că şi-a dat suflul. Aici a intrat în joc Silviu Avraam care mersese cu ei. Bărbatul l-a ajutat pe copil să scape de cadavru, în timp ce Tudor o luase razna. După ce au ars cadavrul au dat totul uitării. S-au reîntâlnit cu opt ani în urmă, când au reînceput crimele. Andreea spune că Ionuţ, în primii doi ani, s-a ocupat singur de crime. Când a aflat că Avraam are alzheimer şi-a găsit un complice. Tatăl lui suferă de aceeaşi boală, aşa că ştie bine cum funcţionează. Andreea a zis că bolnavii de alzheimer, în momentele de criză acută sunt foarte cruzi şi, în acelaşi timp, foarte, dar foarte puternici.

— Rostul telefoanelor?

— Andreea crede că s-a bazat prea mult pe nebunia lui Avraam, a îndreptat urmele spre el. Telefoanele făceau parte din sadism, oricum, n-a crezut niciodată că va fi prins.

Şi n-ar fi fost prins niciodată, într-adevăr. A fost amintirea cu gem care nu-l viza. Dacă nu apărea la garsoniera lui Avraam, poate că acesta şi-ar fi ţinut gura şi n-am fi aflat niciodată. Poate.

Ora 23:42

Plouă torenţial. În sfârşit, puţină răcoare. Îmi şterg broboanele reci de pe frunte, îl iau în braţe pe Fulg de Nea, închid geamul şi mă arunc în pat. Puţină linişte, în sfârşit.

De fapt…

Povestea a fost cu mult mai complicată, dar numai eu o ştiam. Adică numai eu am dedus-o. Avraam avea un fetiş pentru femeile care şi-o trăgeau cu propriile rude. Amanda şi fratele ei vitreg fuseseră amanţi. Adevărul e că Avraam o ucisese şi dăduse vina pe Ionuţ. Puştiul avea zece ani, a simţit imediat presiune asupra lui. Schizofrenia cu care se născuse îl făcuse să creadă că totul e adevărat. Aşa se dezvoltase criminalul din el. Avraam avea o problemă, Ionuţ Sechelea avea o problemă. Cumva vieţile lor erau legate, vrând sau nu. Oricum, povestea Amandei era mai obscură decât fusese spusă, numai că nimeni nu voia să sape mai mult de atât. Şi aşa era prea mult. Cazul a fost închis, dar, totuşi, nu am renunţat. După un timp am aflat că Sechelea avea un contract cu patronul incineratoriului, aşa scăpa de victime. Cel puţin ştim că cenuşa lor era acolo undeva. Încă mai erau lucruri de explicat. Ştiam că pleca cu tatăl lui prin ţară şi că omora pe unde îl apuca, dar nu ştiam încă cum scăpase de celelalte victime. Numai un incinerator nu mai lasă nici o urmă, uneori. Alteori se mai găsesc bucăţi de os. Dacă le arsese pur şi simplu tot s-ar fi găsit trupurile.

Nu am scos nimic în plus de la el. A fost condamnat la patruzeci de ani cu bună purtare, dar, cumva, ştiam că povestea cu Sechelea n-a luat sfârşit. Încă mai aveam nevoie de răspunsuri.

Răbdare!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • aurelia chircu said:

    Am citit cu multa placere povestirea ta. Felicitari!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.