Cei care gonesc cu vântul

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 19 ( decembrie, 2011 )
Autor:

It’s who I am and what I feel
My life is automatic
Up in the air, is what I breathe
And it is never static
So lift me up and take me high
And make me everlasting

Amaranthe – „Automatic”

O ceaţă umedă şi vâscoasă îi învăluise. Desluşeau forme înăuntrul ei, tot felul de siluete care se conturau gata să ţâşnească afară, topindu-se apoi, redevenind tentaculele diforme ale acelui… ceva. Imagini oribile defilau pe ecranele gigantice, proiectând atacuri imposibil de oprit, coşmaruri cu nave ce explodau la decolare, iar aerul părea să devină insuficient. Uniformele lor se încinseseră până la punctul de topire şi li se prelingeau în interiorul pielii arzându-le carnea pe dinăuntru.

La bordul navei isteria căpătase însuşirile vântului pe care ei îl slujeau: o prezenţă invizibilă dar violentă, smucindu-se pe coridoare, încătuşată în metalele magice ale sfârşitului de mileniu. Mârâia cu glas animalic din gâtlejul piloţilor, se lovea de ziduri apărată de trupul lor, zgâria pupitrul de control folosindu-se de unghii străine.

Fugind terifiaţi unii de ceilalţi apoi scoşi din minţi de spaima înfruntată în singurătate, se jupuiră pentru a scoate aerul otrăvit care îi stăpânea. Rând pe rând, toţi piloţii de la bordul lui Auster muriră de propriile mâini, sfâşiind, spintecând,rupând.

Urletele de groază fură absorbite de tăcerea galactică.

*

Credinţa lor că stelele sunt însufleţite era veche de când lumea. Zeul suprem aşezase câte o făptură înaripată lângă fiecare dintre ele, motiv pentru ca oamenii de ştiinţă să se piardă, secole de-a rândul, în calcule interminabile asupra dimensiunii Curţii Astrale. Fiecare generaţie a Institutului prelua această sarcină. Zburaseră până la multe dintre ele, dar numărul stelelor cartografiate era încă infim, ruşinos aproape. Frumoase şi înşelătoare, deveneau cu atât mai înfricoşătoare cu cât ajungeau mai aproape de ele. Uneori soseau prea târziu – cea mai mică greşeală în estimarea distanţei şi navele-vânt găseau doar pustietate acolo unde ar fi trebuit să existe o stea. Era ca şi cum ar fi murit, înghiţită de întunericul spaţiului, dar cadavrul se ridicase din groapă şi dispăruse. Se autodevorase poate.

El era dintre cei norocoşi, pilot, liber să gonească prin galaxie. La pupitrul de control era cu adevărat acasă. Atunci când se aşeza pe scaun, când simţea metalul ajustându-se pe forma corpului său. Când lua manşa în mâini. Căldura degetelor se scurgea învăluind butoanele, şi atunci ar fi ştiut şi cu ochii închişi pe ce să apese ca să facă nava să toarcă. Un ultim control, auzea vocile celor de la bază în micro-difuzor. Transmitea câteva ordine scurte, codurile de pornire erau citite, computerul de bord reacţiona punând miile de rotiţe şi angrenaje în mişcare. Zbuciumul era transmis către motoare. Injectoarele pompau şi turaţiile începeau să crească până la ordinul sutelor de milioane pe secundă. Allayn zâmbea pentru sine însuşi, îi zâmbea lui Eueus, ştiind că gigantica navă spaţială îi simţea dragostea. Trăgea de manşă iar când vibraţiile propulsoarelor se transmiteau prin metal în corpul lui, înălţând nava către cer, atunci era fericit.

Durase câteva zeci de ani până când Sediul General declarase un succes proiectul de transformare a navelor în VE: vehicule eoliene. Navele-vânt. Odată ce ieşeau din atmosfera planetei îşi reconfigurau componenţa particulelor pentru a deveni una cu vântul. Primul avantaj era viteza de deplasare: aproape nelimitată. Dar ceea ce doriseră tehnicienii Sediului să obţină, lucrul pentru care se rugaseră lui Vāyu, suflul cosmic, fusese componenta invizibilitate-dezagregare. Ceva ce nu există nici nu se vede, deci nu poate fi detectat de sateliţi sau atacat. „Şi se poate strecura prin spaţiul interplanetar împreună cu orice fel de încărcătură…” gândi Allayn. Da, cargo-ul său preţios merita riscul.

Privi deasupra panoului de control, acolo unde, săpată în metal şi desenată în cristale strălucea roza vânturilor cu opt vârfuri, emblema Sediului şi simbolul protector al navelor. „Fie ca vântul Tùatha Dé Dànann să te însoţească oriunde vei zbura, cu tine întru victorie asupra fiilor lui Mil.” Binecuvântarea se arcuia precum un curcubeu de cristale deasupra rozei vânturilor. Toţi piloţii o rosteau atunci când urcau la bord, toţi cei lăsaţi acasă o murmurau privindu-i cum dispar în nave. La ceremoniile oficiale de învestire în grad o spuneau cu voce gravă ofiţerii şi se grava pe pietrele de mormânt ale celor pierduţi în spaţiul cosmic.

Buzele lui Allayn formară cuvintele automat, incantaţia făcea parte din fiinţa lui. Kobalt îl auzise mormăind-o în somn, o purta pretutindeni. Nu trebuia să şi-o tatueze ca alţi piloţi, el o respira; binecuvântarea poporului zeiţei Danu îl adusese de atâtea ori înapoi acasă, atunci când deja se credea prăbuşit într-o gaură de vierme sau când pericolul transformării în antimaterie fusese palpabil de aproape. Avea să îl poarte în siguranţă şi de acea dată, să-i ducă încărcătura la destinaţie atunci când Eueus se va fi preschimbat în vânt: deasupra lumii şi totuşi parte din ea, invincibil, incontrolabil, demonic.

*

De fiecare dată când deschidea dulapul, trollul era acolo. Nasul alungit până la dimensiuni hidoase o întâmpina primul. Dar n-ar fi băgat de seamă dacă n-ar fi rânjit la ea, cu ciudata lui piele întinzându-se în riduri până la urechi. Părul portocaliu aprins îi stătea vâlvoi, ca o flamă, gata să dea foc raftului, dulapului şi lumii întregi. De cele mai multe ori nu se uita la el, dar ştia că o priveşte, zâmbitor, răbdător, pregătit pentru momentul când aveau să fie ochi în ochi. Îi dădea un sentiment de nelinişte şi de greaţă, dar nu putea să renunţe la el- era ultimul dar pe care i-l făcuse Allayn. Cules de pe cine ştie ce planetă infestată de gunoaie galactice, călătorise din altă parte a universului pentru a ajunge acolo, pentru ca rânjetul grotesc să îi fie închis în bezna dulapului ei. Oare atunci când se închidea uşa se privea în oglinda de pe dosul ei? Exersa noi feluri de a-şi întinde buzele pentru a o băga în sperieţi?

‘Ai putea să-l iei de acolo, să nu-l mai vezi.’

Da, să-l mute, să-l închidă într-o cutie, acolo unde n-ar mai fi dat de el. Era cea mai de bun-simţ soluţie. Însă nu putea să-şi ţină în frâu dezgustul suficient de mult pentru a-l apuca de tunica lui maronie din ceva ce semăna a piele tăbăcită şi a-l arunca cât-colo.

‘De ce nu pui un prosop peste el? Aşa nu trebuie să-l atingi.’

Şi dacă prosopul aluneca? Creatura aceea mică şi rea ar fi putut să-i joace o farsă, doar ca să-şi râdă de ea, să topească materialul şi să se trezească cu el în mână. Se cutremură doar gândindu-se că ar atinge-o.

— La naiba, Allayn, de ce a trebuie să-mi aduci asemenea porcărie?!

‘Vino-ţi în fire, eşti pilot galactic!’

Nu fusese Allayn cel care îi răspunsese. De fapt era singură în casă. Doar ea şi trollul cu vâlvătaia portocalie izbucnindu-i din cap.

‘Ce prostuţă! De Tengu, câinele cerului, te temi tu?  Ai uitat, l-am adus de la Mânăstirea Pământului; poate zbura, nevăzut. Se preface în pasăre, apoi devine spiriduşul cu înfăţişare umană. Iar evantaiul pe care îl flutură… evantaiul, Kobalt, stârneşte furtuni! Înţelegi? Forţa unui tengu strunită de navele noastre… dimensiunea cealaltă pare posibilă!

— Allayn, dincolo…dimensiunea cealaltă e o nebunie, ştii bine.

‘Ba nu. Tengu are să grăbească vântul pentru mine!’

Vorbise singură, el nu era acolo, ştia prea bine. Şi totuşi, vocea i se auzea răsunând din plăcile de adamant lucios ale încăperii, desprinzându-se în fâşii ce curgeau prin casă. Vocea lui Allayn… jucăuşă, pasională, neastâmpărată atunci când avea câte o idee măreaţă…O idee nebunească. La fel ca acel transport tainic, pretextul lui de a încerca să ajungă dincolo!

*

A fi pilot bun nu avea nimic de-a face cu pilotarea unei nave. Tehnologia era atât de avansată încât se pilotau singure; şi un copil se putea urca la bord iar nava i-ar fi citit undele cerebrale pentru a detecta itinerariul şi codurile de activare. Cu condiţia ca acestea să fie corecte şi să se potrivească cu programarea fiecărui aparat de zbor, atât decolarea cât şi sosirea la destinaţie se produceau fără vreun alt efort din partea pilotului.

Diferenţele dintre ei, dintre cadeţii şi mai apoi ofiţerii Institutului, era abilitatea lor de a se transforma şi de a susţine starea de vânt. Atunci când navele treceau dincolo de graniţele planetare, pericolele care pândeau în umbrele galaxiei erau nenumărate. De aceea cel mai ambiţios proiect al inginerilor fusese să imagineze transformarea navelor în vânt şi integrarea în curenţii de aer ce traversau spaţiul lor cosmic la intervale regulate.

Să te transformi în vânt era parte din exerciţiile care stăteau la baza anilor de antrenamente mentale. Institutul era o uriaşă tabără de instruire a creierelor pentru a le face să-şi depăşească programarea genetică defectată de-a lungul miilor de ani de existenţă umană. Erau minciuni fundamentale care trebuiau dovedite ca atare şi extrase din sistemul de gândire, limitări care se adunaseră, verigă cu verigă, formând un lanţ de neputinţă.

Allayn era dintre cei care se născuseră în starea „pură” sintetizată de Mânăstire, se putea transforma în vânt din instinct. Şi devenise, inevitabil, cel mai bun pilot al Institutului. Eueus era din ultima generaţie de nave-aeriforme iar împreună puteau cuceri spaţiul galactic. Dar se petrecuse tragicul accident în care muriseră şase ofiţeri, colegi de-ai lor, iar Allayn fusese mai afectat decât ar fi trebuit… Nu mai dormea, vorbea singur, îl auzea mergând noaptea prin casă şi discutând aprins cu cineva care nu era acolo şi îşi luase o mină atât de preocupată de parcă cel puţin o nouă Apocalipsă era pe cale să se producă.

Apoi, într-o dimineaţă, se trezise fără el alături. Plecase la Institut înainte ca lunile să apună şi o scosese pe Eueus din hangarul subteran. Fără să anunţe, fără să fi avut o misiune programată. Pur şi simplu decolase, stârnind haos la Comandament şi în mintea ei. Pentru că ştia că plănuieşte ceva nesăbuit de periculos. În bălmăjelile sale nocturne menţionase plecarea,iar Nevăzutul cu care părea să se sfătuiască şi care îl anima în acea deviaţie insista că „depinde doar de el”.

— Alla, trebuie să încetezi. Ma sperii, înţelege! Vorbeşti singur, te cerţi singur! Orice ar fi, dacă eu nu te pot ajuta, la Institut se va găsi cineva care să-ţi deprogrameze nevroza!

El o privise fix, cu ochi străini, de parcă atunci conştientiza prezenţa ei. Şi o ura pentru că era acolo, pentru că îi stătea în cale. Kobalt simţi o răceală oribilă curgându-i pe şira spinării şi ar fi intrat într-o stare de panică incontrolabilă dacă Allayn n-ar fi clipit de câteva ori. Privirea verde-cenuşie i se limpezise dintr-odată, păru să o recunoască şi chiar încercă un zâmbet. Îi ieşi strâmb, de parcă ar fi avut muşchii feţei amorţiţi.

— Sunt bine, chiar sunt. Nu trebuie să raportăm la Institut.

— Vrei să pleci fără autorizaţie, nu-i aşa?

O scânteie îngheţată trecu prin ochii lui Allayn, apoi trăsăturile i se destinseră.

— Trebuie. spuse sec.

— Singurul „trebuie” care există e acela dat de Comandament. Te-au delegat ei fără să mai treacă prin cadrele noastre?

Kobalt aşteptă, agăţându-se de ce urma să audă. Se ruga lui Eol să-i spună că da, chiar dacă ar fi fost o minciună.

— Ştii şi tu că nu, rosti el într-un târziu, cu obidă. De ce mă mai întrebi?

— Pentru că ai de gând să-ţi rişti nu doar cariera, ci şi viaţa. Pentru ce, Alla? Spune-mi, fă-mă să înţeleg, te rog!vocea îi devenise imploratoare, lacrimi tremurau în ea.

— Trebuie. E datoria mea, am fost ales. Altfel nu m-aş fi născut cu darul vântului şi n-aş fi ajuns până aici. Voi merge acolo unde ceilalţi nu îndrăznesc nici măcar să gândească şi voi face ce trebuie făcut!

— În numele lui Eol, al lui Skan şi Sehmet! Te-ai convins singur că eşti ales pentru o misiune…?! Unde? Unde e aşa imperios necesar să ajungi?!

Allayn clătină din cap, încordându-şi maxilarele.

— Nu, Irene. De data asta… de data asta chiar nu pot să-ţi spun. N-ai să înţelegi, nici nu mă aştept la asta, dar am s-o fac, fie ce-o fi!

Soţia lui pufni, sugrumată de nervi, de neputinţă. Iar Allayn rămăsese calm, îngheţat în hotărârea lui, dezbrăcat dintr-o dată de orice raţiune alta în afara plecării.

— Şi când are se petreacă evenimentul ăsta planetar?aruncă Kobalt o nouă întrebare.

Din nou, Allayn dădu din cap, lăsând privirea în pământ.

— Nici asta? Nici măcar asta nu vrei să-mi zici?!

— Nu pot. rosti el fără culoare.

— Atât de puţină încredere ai în mine deci! Măcar am înţeles cum stau lucrurile, am şi eu un câştig din toată afacerea asta!

Kobalt devenise sarcastică, semn că furia se mai domolise.

— Domnul erou, băiatul-de-aur, pleacă în misiunea lui mesianică iar soţia rămâne pe terminal, lustruind pista pentru când are să aterizeze la întoarcere!

— Dumnezeule,ce femeie poţi fi câteodată! zise Allayn,prima izbucnire de pasiune omenească din acel conglomerat al lui „trebuie”. Aleg să tac în faţa ta pentru că dacă există un pilot care mă poate opri, atunci acela eşti tu!

Kobalt avu un icnet de surpriză. Replica următoare i se topi pe buze şi o înghiţi odată cu răsuflarea.

A fi pilot bun nu avea nimic de-a face cu pilotarea unei nave.

*

Avertizarea că un apel holografic de la Comandament se va activa în câteva secunde o dezmorţi pe Irene Kobalt din visare. Atunci când suna Comandamentul, un impuls electric- un fel de mic şoc, le trecea ofiţerilor prin piele. Cu alte cuvinte, a răspunde era de datoria lor, indiferent de circumstanţele în care ar fi venit apelul. A refuza să activezi receptorul însemna Curtea Marţială.

Trase aer în piept, îşi impuse să fie calmă, cu mintea limpede.

Figura gravă, severă, aureolată de păr grizonant – câte un fir alb pentru fiecare misiune periculoasă – a generalului Geburt apăru în faţa ei. Medaliile, decoraţiile, simbolurile de grad sclipeau ameninţător pe reverele sale.

— Locotenent Kobalt!

Greşise. Ea era locotenent-colonel.

— Am în faţă cererea ta de a pleca către Zona Sinistră.

Nu greşise. Zborul acela ar fi putut să o coste retrogradarea.

— Da, domnule. Nu ştiam că va ajunge la dumneavoastră.

— Ei bine, a ajuns! La fel ca toate cererile pentru misiuni sinucigaşe!

— Domnule…

— Ascultă, Kobalt! Cu toţii regretăm ce i s-a întâmplat lui Allayn!

„Allayn”…El era „Allayn”, ea era „Kobalt”. Pentru el prenumele era de ajuns. Chiar şi mort, rămăsese copilul de aur al Sediului, cel mai bun pilot al ultimelor generaţii.

— De aceea cer permisiunea să plec, domnule. Cineva trebuie să aducă înapoi nava.

„Şi corpul lui. ”dar gândul acesta îl păstrase pentru ea.

— Ei bine NU ai permisiunea. Ţi se re fu ză. M-am făcut înţeles, locotenent Kobalt? E o nebunie, iar Institutul nu ar trebui să tolereze asemenea infantilisme. Ultimul lucru care ne lipseşte e încă un ofiţer căzut!

Care va să zică, zborul ei era considerat din start ca fiind eşuat. Născut mort cum s-ar spune.

— Cu tot respectul, domnule, am dreptul să-mi îngrop soţul.

— Asta vrei cu adevărat, sau doar să te arunci în Univers?generalul se destinsese, adoptă un ton mai înţelegător. Doliul nu durează o veşnicie şi până la urmă Allayn a murit la datorie!

Doar asta conta – să fi avut parte de o moarte de ofiţer: la datorie. Datoria faţă de grad, de Institut, faţă de Mânăstirea Aerului. Iar lui Allayn atunci când plecase nici că îi păsase de ceea ce aşteptau cei de la Comandament de la el! Se încăpăţânase cu zborul lui în Sinistră şi la dracu’ cu totul!

— Vreau să fac ceea ce e corect faţă de el ca soţ şi coleg al meu. Dacă eu aş fi fost cea dispărută, ar fi venit după mine.

— Presupun că ştii că soţul şi colegul tău – tonul generalului era zeflemitor, a plecat fără autorizaţie şi având la bord o încărcătură ce l-ar face pasibil-în puţin probabilul caz al supravieţuirii- de execuţie la aterizare.

Mort în momentul când reintra în graniţele Mânăstirii Aerului sau mort în Sinistră. „Bune opţiuni, Alla!”

— Dacă recuperez nava, încărcătura va fi adusă şi ea înapoi. zise Kobalt, crezând că are o carte pe care să o joace.

— Din punctul nostru de vedere, atât Eueus cât şi încărcătura ei, de fapt întregul incident nu s-a întâmplat! Iar tu nu zbori niciunde, Kobalt, pentru că nimeni nu va aproba o misiune de recuperare a ceva ce nu există.

‘Măscăriciul ăsta decorat chiar crede că poate să spună oricui ce să facă?!’

Gândul apăruse acolo fără ca ea să-l conştientizeze. Generalul Geburt măscărici?! Chiar îndrăznise să creadă aşa ceva  despre superiorul ei? într-o situaţie în care, până la urmă, el era cel care avea dreptate.

— Din regulamentul generalului de brigadă Chiguo secţiunea Divizia Zbor, articolul 2335 regulament pentru zbor/Piloţii Aer101,subparagraful C, comentarii caz special: „Misiunea de recuperare se poate desfăşura fără contrasemnătura Generalului Diviziei de Zbor doar atunci când se întrunesc condiţiile: a) Institutul nu a declarat stare de ofensivă/ defensivă armată şi b) atunci când pilotul-aer detaşat pentru îndeplinirea misiunii face parte din familia imediat apropiată ofiţerului dispărut.”…

Se lăsă tăcerea pentru o fracţiune de secundă.

— Şi din câte ştiu eu, domnule, Institutul nu a declarat casus belli de câteva secole.

Kobalt se auzise vorbind, citând din Manualul de Instrucţie al Brigăzilor-Aer – pe care nu-şi amintea măcar să-l fi văzut vreodată, darmite să fie în stare să dea citate exacte din el! – dar creierul părea să i se fi golit. Ca o păpuşă de lemn a cărei voce provine de la un ventriloc priceput, altcineva îi dirijase discursul. Ar fi trebuit să se simtă speriată, dar era pur şi simplu detaşată, un spectator ce asistă la o reprezentaţie peste care a dat din întâmplare.

Generalul însă nu era atât de relaxat. Expresia îi devenise crâncenă dintr-o dată.

— Deci asta vă învaţă la Institut, cum să vă strecuraţi pe lângă ordine evitând Curtea Marţială! Nu-i rău, vom mai vedea noi; Comandamentul nu va tolera aberaţiile comportamentale, indiferent ce a zis nu-ştiu-ce general! Dacă nu te pot opri să pleci, atunci, locotenent-colonel Kobalt, pot să interzic ridicarea de la sol a navei tale. Zefir-ul rămâne la bază. M-am făcut clar?

Kobalt nu-şi dădu seama când se încheiase transmisia sau ce-i mai spusese generalului. Îl înfuriase, asta da, şi probabil că la un moment dat avea să o coste scump, dar acum era calmă. Dedublarea din creierul ei o asigurase că  ‘Zefir, Eueus, Aquilon! Ce mi-e un vânt, ce mi-e altul! Nu stăm în drum de-o şaibă şi aia ruginită!’

*

Când aflaseră că Eueus fusese reperată în Zona Sinistră fără vreun semn de viaţă la bord crezuse că o să-i pleznească inima de durere.

Carcasa navei era agăţată în nicăieri, suspendată în aer într-un punct oarecare al Zonei Sinistre. N-ar fi putut să spună unde se afla din moment ce nimeni, niciodată, nu încercase un zbor până acolo sau dacă cineva o făcuse, nu se mai întorsese ca să povestească despre asta. Institutul clasifica Zona Sinistră ca AA: arie afizică – un loc care nu era reclamat de nicio Mânăstire, nu avea coordonate precise şi era imposibil de cartografiat. Instructajul despre AA era scurt şi la obiect: fără autorizaţia specifică a Comandamentului, orice persoană de grad sau civilă era somată să-şi vadă de treburi.

Dar iată că ea ajunsese acolo…acolo în mijlocul lui niciunde. Cum, n-ar fi putut spune; ştiuse instinctiv (poţi să ai instincte despre ceva ce nu cunoşti?) ce comenzi să tasteze la bordul lui Aquilon. Apoi, odată bariera de lumină ce le delimita sistemul solar depăşită, se transformase în vânt. Parcă fusese mai simplu şi mai firesc ca niciodată. Culmea, cu o navă pe care nu mai pilotase! Starea de nebunie a simţurilor, de pierdere în imensitatea spaţiului dar şi de regăsire a naturii adevărate odată ce te contopeai cu Universul era delicioasă. Devenise vânt, devenise furtună, devenise uragan şi trecuse de toate barierele cunoscute până atunci. Apoi goana ei nebunească, de parcă ar fi fost însuşi măreţul Vânt de Nord, Aquilon, se potolise şi intrase în starea de reagregare a particulelor fără vreo comandă mentală. Nu ştia unde se află, dar reperă strălucirea tristă a lui Eueus şi inima i se opri o secundă, înainte de a începe să bată disperată. Cele două nave se conectară prin sistemul automat de recunoaştere şi andocare, devenind un balaur cu două trupuri. Singurul cap îi aparţinea ei, dar dacă îl găsea pe Alla mort… „Încă nu!poate nu!poate totuşi…”

Trecu la bordul lui Eueus şi se înfioră de cât de oribil de pustiu îi sunau paşii pe podelele metalice. Ceva ca o respiraţie grea, sacadată, o făcu să se oprească în loc şi să asculte, la pândă după ce o pândea. Când îşi dădu seama că era doar ea, zâmbi, însă nava era oribil de rece, aerul rarefiat până la sufocare, iar ea gâfâia în loc să respire normal. Se simţea ca-ntr-un congelator la mare altitudine.

Ajunse pe puntea comandantului, acolo unde ar fi trebuit să se afle Alla, dar scaunul era gol, părăsit, abandonat…O tristeţe ca o lovitură de rangă o izbi în stomac, nimicind-o pe dinăuntru. Se sprijini de spătarul scaunului, mângâind locul unde ar fi stat capul lui, impunându-şi să-şi vină în fire. Încă nu-l găsise, nu opera cu certitudini, de ce se grăbise să-l declare mo…

Chiar atunci se auzi un pocnet surd, ceva căzuse pe podea făcând-o să tresară.

— Allayn? rosti cu glas tremurat; emoţie, spaimă şi speranţă, toate la un loc.

Culoarele îngheţate absorbiră numele. Tăcerea încăpăţânată se zburli la ea.

Se mai uită o clipă în jur, aşteptând, şi chiar înainte de a se întoarce către pupitrul de comandă, prinse cu coada ochiului căldura unei culori de foc la picioarele ei. Tengu, troll-ul cu chip ridat şi nas prelung rânjea în sus către ea.

— De unde naiba…?!

Îi căzuse din buzunar, dar nu-şi amintea să-l fi luat cu ea, ar fi fost poate ultimul lucru pe care s-ar fi gândit să-l facă. Şi totuşi nu fusese pe nava lui Allayn; după dispariţia lui văzuse dezgustătoarea creatură în casă şi chiar ieri, înainte să o sune generalul…

‘Transportul, mai bine ai vedea ce s-a întâmplat cu transportul!’ rosti o voce mică undeva în fundul capului ei, întrerupându-i gândul. Ca şi cum ar fi avut două creiere cu preocupări diferite. Cel de-al doilea însă avea dreptate. Nu era vreme să depene amintiri despre câinele-cerului sau ce-o mai fi fost pocitania cu păr portocaliu. Trebuia să vadă încărcătura pentru transport. Pentru acea nenorocită de încărcătură ilegală îşi riscase Allayn viaţa.

— Sper să fie ceva colosal de bun, Alla!rosti pentru spiritul lui, oriunde s-ar fi aflat.

Tastă un cod şi se teleportă în faţa încăperii marcate „Cargo”. Acolo temperatura fusese modificată pentru a păstra o stare de semi-îngheţ şi Kobalt simţi cum începe să dârdâie şi mai abitir. Pentru ce să fi fost nevoie de frigul acela? Şi sus era mai rece decât ar fi fost normal pe o navă programată să susţină o temperatură optimă pentru corpul uman, dar deja exagerau. Oare Eueus se defectase şi cedase în starea de vânt? Sau poate încărcătura trebuia să fie ţinută la rece…, dar ce transporta de se lovise de împotrivirea Comandamentului? Apoi Kobalt îşi aminti o discuţie despre zincul acrilonitrit-metal nepolimerizat, un compozit dezvoltat de Institut. Era o substanţă extrem de scumpă dar şi de instabilă,motiv pentru care trebuia ţinută în stare permanentă de îngheţ când nu se utiliza, şi care ar fi trebuit să le acorde lor, celor din Mânăstirea Aerului, un vot mult mai greu la Întrunirea Elementelor. Allayn făcea-sau preluase! contrabanda cu acrilonitrit! Se vânduse altei Mânăstiri! Sau poate şi mai rău, altui sistem! Deveni furioasă – pe el, pe prostia lui de a-şi risca viaţa în felul acela mercantil, pentru că venise după el la marginea Sinistrei! După un contrabandist!

‘Dar deschide odată uşa şi nu mai fi absurdă!’ auzi vocea aceea străină în cap.

Făcu întocmai; deja era prea târziu pentru altceva. Intră în camera Cargo şi luminile se aprinseră automat. Nu era pregătită pentru ceea ce văzu.

— O, doamne dumnezeule, Allayn, ce-ai făcut?!

Rămăsese încremenită în uşă; privirile pierdute îi atârnau de tavan, zgâriau pereţii, se prelingeau pe podele. Nu putea să fie adevărat. Nu, nu aşa ceva!

Sprijinite pe peretele din faţă erau şase sicrie din sticlă şi plumb, iar prin transparenţa capacelor se vedeau cadavrele piloţilor care muriseră pe Auster. Aveau gâturile tăiate, de parcă ar fi încercat să-şi desprindă capetele de trunchi, pielea mâncată pe mâini cu urmele dinţilor încă vizibile, feţele sfâşiate şi ochii scoşi. Îşi smulseseră părul din cap cu tot cu scalp, iar şuviţele rămase erau grele de sânge închegat. Unora le lipseau urechi, alţii nu mai aveau toate degetele, unele braţe păreau dislocate din umăr şi doar mânecile le ţineau laolaltă pe lângă trup. Rănile adânci de la gât coborau în interiorul uniformelor în zeci de zgârieturi hidoase.

Lui Kobalt îi venea să vomite de groază, de şoc. Mai văzuse cadavre, dar aceştia îi fuseseră colegi, iar felul în care muriseră, jupuindu-se de vii, lovindu-se, rănindu-se, până când pielea li se umpluse de hematoame şi de sânge, era…era de nedescris! Ce îi posedase de se zbătuseră atât de mult să moară? Ce putuse să fie atât de îngrozitor?

Lacrimi fierbinţi îi căzură pe obraji, iar căldura lor o făcu să înţeleagă de ce schimbase Allayn temperatura în sala Cargo – ca să prevină descompunerea leşurilor.

‘E, acum ai priceput?’ întrebă vocea, parcă mai tare decât până atunci.

Pentru că se sinuciseseră, sufletul lor era damnat pe veci să colinde planeta. Fără izbăvire, fără reîncarnare. Umbre eterne care nu se puteau ridica pentru a trece în dimensiunea următoare. Dincolo de Zona Sinistră.

— Ai vrut să-i duci dincolo!…şopti ea, iar cuvintele se preschimbară în aburi.

— Şi de fapt nici n-a fost o idee rea. Din punct de vedere tehnic, n-au trecut 40 de zile de când au murit, deci sufletul ar trebui să fie încă pe undeva pe lângă corp, nu-i aşa?

Kobalt înlemni. Vocea, acea voce stranie ce-i bântuise mintea, se auzea de lângă ea – consistentă, reală. Cu coada ochiului prinse imaginea cuiva alături de ea. Tresări, dându-se în lături. Cel care vorbise era Tengu. Pocitania. Piticul. Dar acum nu mai era pitic. Din contră, era de dimensiunile unui om normal, numai că avea în continuare părul portocaliu, zburlit, iar în loc de nas îi crescu un cioc de pasăre răpitoare. În mână ţinea un evantai. Şi era cât se poate de real.

— Noi ne cunoaştem deja, nu-i aşa, Irene? Chiar bine aş putea spune. Doar am locuit atâtea luni în dulapul tău şi de curând şi în mintea ta… O prefer pe cea din urmă.

Sprâncenele lui Tengu se arcuiră hidos, mai mult ameninţare decât zâmbet.

— Tu nu poţi să fii aici! Am halucinaţii…de la frigul ăsta idiot!

— Practic, doar aici pot să fiu cu adevărat. Ai văzut la ce formă umilă am fost redus până acum, pe jucăria voastră de planetă. Dar aici în spaţiu e atât de mult spaţiu – Tengu râse de propriul calambur – încât pot să am înfăţişarea asta şi nu deranjez pe nimeni. Regret că ţi-e frig, dar gândeşte-te, dacă schimbăm temperatura,prietenii tăi de-acolo riscă să se descompună. Deja nu arată prea bine.

Kobalt privi către sicriele de sticlă. Foştii ofiţeri cu trupuri mutilate dormeau, ţepeni în uniformele mânjite de sânge.

— Ce le-ai făcut?întrebă.

— Eu?! Tengu păru mirat; apoi rânji în felul acela furios. Trebuie să recunoşti că pentru un pitic dintr-un dulap, m-am descurcat sublim! Nu mare lucru…doar le-am arătat ce îi aşteaptă în cealaltă dimensiune, în lumea fără îmbrăcăminte de carne. Şi au fost atât de nerăbdători să ajungă acolo, încât… uite ce-au făcut!

— S-au sinucis!

— Şi?

— Sufletele lor sunt damnate să nu se mai poată ridica, de aceea i-a adus Allayn aici, la graniţă, să-i traverseze, să-i salveze!

— Drăguţa mea, astea toate sunt nişte aiureli superstiţioase cu care v-au împuiat capul cei din Mânăstiri! Nu există îngreunare, nici limitare şi mai ales sinucidere egal damnare! Prostii! Sufletele fără niciun gust ale mediocrilor ălora deja au trecut dincolo; probabil că unii s-au şi reîncarnat deja!

Tengu gesticulă cu evantaiul şi Eueus se legănă ca izbit de latura unei tornade. Sicriele se clătinară, zăngănind în ramele de metal care le pironiseră de pereţi. Ca nişte păpuşi dezarticulate, cadavrele ofiţerilor se izbiră greoi de capacele de sticlă. Kobalt îşi muşcă buzele ca să nu ţipe.

— Unde-i Allayn? întrebă.

— A, da! Domnul ofiţer, era să uit!

Câinele-cerului păru că se caută în amplele buzunare ale veştmântului de mătase albastră pe care îl purta, fluturându-şi poalele şi scuturându-şi mânecile. Pe podea căzură în plutire pene albe. Şi dintr-o dată, acolo era Allayn, dar ca o hologramă a propriului sine. O privi cu setea unui muribund în deşert.

— Să nu te deranjezi să-i pui întrebări. zise Tengu. Nu poate vorbi decât dacă îi dau eu voie.

— Cum?! De ce?! Cine te crezi?

— Ah, dacă ai şti cum sunt spiritele astea proaspete, cei de curând morţi: atât de plini de întrebări,de confuzie, e enervant. Nu s-ar mai opri din trăncănit!

— E mort…gemu Kobalt şi o parte din sufletul ei muri acceptând adevărul. Atunci ce mai caută aici?

— Simplu. A avut o ultimă misiune de îndeplinit: să te aducă pe tine aici. Nu e minunat? Nu e un final glorios pentru cariera sa excepţională?

— Pe mine? În numele lui Sehmet, ce ai putea să vrei cu mine?!

— Nu cu tine-tine! Cu tine şi cu el. Amândoi. Împreună. De când sunt cu ochii pe voi… frumoasa pereche de aur! Aplauze pentru Allayn!

Tengu îşi lovi palmele una de cealaltă, şi cum într-una din ele ţinea evantaiul care stârnea vântul, spaţiul galactic se învolbură din nou, cuprins de furtuni sălbatice.

— Bine,demone, ne ai pe amândoi. Ce vrei?

Kobalt privi la forma cenuşie, ceaţa gata să se destrame care fusese cândva soţul ei. Chipul lui Allayn vădea suferinţă. Gura lui se mişcă pentru a clădi cuvinte, însă în absenţa cărnii, sunetele nu se puteau forma. Iar substanţa aceea vâscoasă ce-i imita forma se unduia, parcă înadins pentru a-i strica buzele.

— Vrea să-ţi spună că îi pare rău. se strâmbă câinele-cerului maimuţărind expresia lui. Dar îi pare rău nu pentru că te-a băgat în asta ci pentru că n-a reuşit fără tine. Asta i-ar fi plăcut, nu-i aşa, Allayn? Să ducă sufletele dincolo, să fie erou! Recunoaşte, hai, eşti între prieteni!

Tengu chicoti răutăcios.

— Te întrebasem ceva. rosti Kobalt rece, întorcându-şi privirile de la Allayn.

Să nu fi fost demon, i-ar fi scos lui Tengu ochii cu unghiile după metoda de luptă a unor păsări, dar oricum n-avea rost. Iar ce o întrista cel mai mult – sau poate era amărăciunea umilinţei?- era că îi dădea dreptate: ei doi fuseseră un cuplu hrănit din uimirea pentru calităţile celuilalt, clădit pe ambiţie,dezbinat uneori de succese. Se învăluiseră în mantia de glorie pe care o aruncase Institutul asupra lor, şi cu cât erau misiunile mai dificile, cu atât erau ei mai dornici să zboare, să meargă cu vântul tot mai departe, gonind. Pentru că la un moment dat unul avea să fie mai bun. Şi iată că ajunseseră în Sinistră… amândoi.

— Da? rosti demonul. A, da. Aşa e, ce vreau cu voi? Păi nu e tocmai complicat de ghicit, până şi egoistul tău de bărbat a înţeles. Îmi pare rău să v-o spun – de fapt nu-mi pare deloc, sincer! – dar în prima parte a programului v-am folosit pe unul ca momeală şi pe celălalt ca vehicul de transport. Sper că n-ai să mă întrebi şi care a fost care, nu vreau să-mi schimb buna părere despre tine!

— Deci există şi o continuare.

— O, cea mai bună parte urmează acum! Bucuraţi-vă! Tengu rânji iar faţa îi deveni o mască fioroasă a sadismului. Numai eu ştiu cât v-am aşteptat; să creşteţi, de la primele zboruri, de la primele zvâcniri de orgoliu! Ah,vanitate,dulce vanitate! La fel ca vântul în care tânjiţi să vă transformaţi, sunteţi impetuoşi, nerăbdători, impulsivi şi încăpăţânaţi! V-aţi urcat fiecare pe câte un piedestal de onoruri, mândri nevoie mare că sunteţi piloţi, că nimeni nu vă poate întrece – în afară de propria voastră umbră vanitoasă! Până şi căsătoria voastră nu a fost decât o uniune a talentului fenomenal ce vă aseamănă. Încă te mai amăgeşti că a fost dragoste?

Demonul râse aspru, ca un lătrat, dând capul pe spate.

— V-aţi recunoscut unul în celălalt şi v-aţi temut – da, da, chiar aşa, nu te încrunta la mine! – că dacă nu vă supravegheaţi reciproc, curând unul va fi mai bun, mai rapid, mai… vânt decât celălalt!

— Allayn şi cu mine ne iubim!privirea lui Kobalt căută susţinerea fantomaticului ei soţ.

— Inexact! Iubiţi partea din voi înşine care, deşi nu se poate vedea în oglindă, există acolo, în firea fiecăruia. Care v-a împins la noi şi noi acţiuni temerare, v-a urcat în navă atunci când misiunea avea o fâsâială de şanse de reuşită.

— Suntem cei mai buni piloţi ai generaţiei noastre!afirmă cu tărie Kobalt.

— Da, drăguţo, desigur, sunteţi. Şi din fericire pentru mine aveţi şi un orgoliu pe măsură. Altfel nu aş fi putut să vă aduc aici.

Irene vru să deschidă gura să spună ceva, dar mâna cu evantaiul se ridică brusc în aer şi demonul închise ochii, cerând tăcere.

— Ah, iar întrebări! Cât puteţi să fiţi de obositori! Da, ce-o să se întâmple acum, asta vrei să ştii, nu? Previzibil. Eu o să mă întorc frumuşel în galaxia voastră, probabil că în Districtul Aerului, dar asta vom mai vedea. Adică Eu voi mai vedea,voi gata!, nu mai aveţi bătăi de cap.

— Şi cum o să te întorci, cum o să treci de Sinistră? Ai avut nevoie de mine să pilotez nava ca să te aduc aici! Dacă puteai să faci drumul ăsta după voie presupun că nu trebuia să mai recurgi la momeli cu soţi morţi şi cadavre pierdute în spaţiu!

Tengu ezită o clipă. O privi atent, cu ochii lui mari, acoperiţi de îmbârligatele sprâncene de foc.

— Aşa e, din păcate am nevoie să mă transform în vânt ca să traversez Sinistra. Drăguţa mea, nu te vei supăra dacă mă voi folosi din nou de tine, nu? Doar ai fost atât de delicios de cooperantă până acum!

— Vrei să fiu pilot? Să aduc din nou în Mânăstire un demon ca tine?! Niciodată! Dacă asta înseamnă că nici eu nu mă voi mai întoarce, prefer să-mi putrezească oasele aici decât să te car înapoi!

— Hi hi, ce prostioare spui, zău!

Câinele-cerului nu părea deloc jignit.

— Când vreodată a fost vorba ca tu să te întorci? Vai, nu! Tu, Irene Kobalt, vei rămâne aici alături de soţiorul Allayn; nici gând să dezbin perechea de aur acum că am reîntregit-o! Cred că suferinţa l-ar dezintegra de tot,bietul! Tengu pufni. Eu voi lua nava ta, trupul tău, şi îndemânarea ta de a te transforma în vânt. Şi vâjjjj! înapoi pe pământ!

— Trupul meu…?! Să iei trupul meu? Dar ar trebui să fiu moartă pentru asta! zise Kobalt cu vocea întretăiată.

— O,draga mea, dar deja eşti.

Îi zâmbi dulce, schimonosindu-şi faţă ridată.

Kobalt ar fi vrut să rostească „Ce?!” dar de pe buze nu se înălţă niciun sunet. Începea să se asemene cu Allayn.

— Desigur, altfel cum crezi că ai fi ajuns aici, dincolo de Zona Sinistră?

— Dincolo?şopti ea.

— Evident. Vezi tu, Universul vostru e împărţit în felul următor – destul de arbitrar dacă mă întrebi pe mine: întâi sunt planetele voastre colonizate, cele ale Mânăstirilor, acolo unde s-au împrăştiat umanoizii după Marea Migraţie. Fiecare Mânăstire cu districtul său care cuprinde zeci sau sute de planete, luni, asteroizi şi mai ştiu io ce. Dup-aceea vine Spaţiul înconjurător, cel care vă permite să vă deplasaţi de la o planetă la alta, de la un district la altul şi de la o galaxie la alta, însă onoarea asta e rezervată doar pentru voi, preţioşii piloţi ai Institutului, atât de desăvârşit transformaţi în vânt. Am dreptate până aici?

Kobalt încuviinţă scurt din cap, cu acea mişcare militărească pe care o deprinsese în anii de instrucţie. Până şi ceaţa în care se descompusese Allayn păru să se unduiască aprobator.

— Unde rămăsesem? Dincolo de Spaţiu vine această magnifică zonă pe care, numai voi ştiţi de ce, aţi ales să o botezaţi „Sinistră”. Da, e întunecoasă, ciuruită de găuri de vierme, plină– dacă pot spune aşa – Tengu chicoti iarăşi – de antimaterie şi de non-spaţiu, dar tocmai de aici vine frumuseţea! Iar de Zona asta vă temeţi ca şi cum sfârşitul nu ar fi doar începutul! Filozofie de duzină, ştiu, dar alegeţi să o ignoraţi. În fine, oamenii sunt ciudaţi, nu mie trebuie să mi se demonstreze asta! Traversarea Sinistrei – ce să mai spun de staţionare! e un risc pe care nimeni nu e dispus să şi-l asume, corect? Unde aţi ajunge, oricum? Oamenii voştri au dedus că există un „dincolo” dar natura sa, la fel ca graniţa dintre cele două zone e o ecuaţie încă nerezolvată. Să ne preocupe traversarea podurilor când ajungem la ele, nu-i aşa? Însă voi doi aţi sosit, aşa că hai, mai cu veselie!

Privirea nedumerită a lui Kobalt zvâcni către Allayn, apoi înapoi la câinele-cerului.

— Ce, tot nu e limpede? Păpuşă, aici e Dincolo de viaţă, aici e unde începe „moartea”, nefiinţa, eternul. Ăsta e locul de unde venim noi, spiritele, şi unde ne întoarcem ca să aducem suveniruri.

Rânjetul lui Tengu era ca mângâierea glaspapirului.

— Voi doi sunteţi micile mele cadouri suculente pentru cei de acasă, două frumoase spirite vanitoase, strălucind mai tare în desfrânarea lor decât o mie de alte spirite mici laolaltă! Vedeţi voi, ai mei au nevoie de lumini în Sinistră, să fie far pentru cei care coboară. Un mănunchi bine ales de esenţe de om poate să lumineze toate cerurile dintre noi şi voi. Desigur, în minuscula voastră galaxie, sclipirea sufletelor adunate se vede ca o stea îndepărtată, dar ah!, pentru ochii noştri, păcatele voastre magistrale sunt un far divin. Vă veţi lua locul pe cerul de dincolo de Sinistră, frumoşii mei, şi veţi sta acolo până când strălucirea sufletelor voastre păcătoase se va fi întunecat de lumină neagră. Atunci vă voi reda libertatea, pentru că noi nu avem ce face cu spirite curăţite. Dacă am fi avut, presupun că specia îngerilor ar fi fost de mult dispărută.

Demonul sfârşi într-un hidos hohot de râs. Din sicriele lor, cadavrele priviră compătimitor cum Kobalt devenea o ceaţă luminoasă în timp ce trăsăturile ei erau absorbite de Tengu.

*

În acea seară, Observatorul Institutului notă apariţia unei noi stele la marginea Sinistrei. O botezară AKT∞.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Cat said:

    Foarte tare povestea. Imi place mult cum scrii 🙂

  • George Sauciuc said:

    Suprinzatoare ca intotdeauna!

  • Alexandra Niculae (author) said:

    Multumesc,Cat, multumesc,George! M-ati facut sa-mi agat colturile gurii de urechi!:)

  • Cele mai bune proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Cei care gonesc cu vântul” de Alexandra […]

  • cei mai cei 5 « Scriptorium said:

    […] Niculae, cu prozele Cei care gonesc cu vântul, Balul egiptean, Pentru lacrimile Liviei, Supravieţuitorul, Furia de piatră, Pielea ta ca […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.