Cerneală şi sânge (fragment de roman)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 2 ( iulie, 2010 )
Autor:

Cristina terminase ritualul duminical al vizitei la mama, o oră petrecută la poveşti, înainte de a ajunge la slujbă. Femeie smeadă şi drăcoasă, Martha îşi revenise cu greu din şoc atunci când puiul îi zburase din cuib şi se consola oferindu-i ceva bun la fiecare vizită. De data asta, Cristina plecase cu jumătate de pandişpan şi, anticipând dezmăţul caloric, hotărâse să meargă până la redacţie pe jos.

Depăşise blocurile cu trei etaje, apropiindu-se de cele câteva bordeie rămase ca prin minune în picioare printre cutiile de chibrituri urbane, când auzi urletul. Un strigăt ascuţit de femeie înspăimântată până aproape de pierderea cunoştinţei, terminat cu un gâlgâit neputincios, de parcă cineva şi-ar fi încleştat degetele în jurul gâtlejului ei, pentru a o reduce la tăcere. Nu era un zgomot pe care să-l ignori prea uşor şi Cristina încercă să-i depisteze sursa fără să mai cugete la faptul că, orice s-ar fi întâmplat, nu era o idee prea bună să se amestece.

Înainte de a alege însă o direcţie, o poştăriţă se năpusti spre ea. Evitând ciocnirea în ultima clipă, Cristina observă că femeia nu părea să fi păţit ceva. Era pur şi simplu îngrozită, cu hainele în neorânduială, ochii căprui holbaţi şi lacrimile scurgându-se pe obrajii mai albi decât zăpada ultimilor ani. Fugea cu paşi împleticiţi, iar inevitabilul se produse mai repede decât anticipa Cristina. Picioarele îi cedară şi se prăbuşi în stradă. Cristina se apropie, o ajută să se ridice şi să se aşeze pe bordură.

– Vă simţiţi bine, doamnă? Să chem o salvare?

Poştăriţa îşi mişca buzele fără să scoată un sunet. Cristina contempla ideea de a-i trage o palmă, când femeia reuşi să vorbească.

– S-a întâmplat ceva îngrozitor, am găsit…

Vocea i se rupse din nou, în vreme ce cu o mână tremurătoare arăta ultima casă. Cristina făcu doi paşi spre ea şi o scrută nedumerită. Nu se deosebea cu nimic de celelalte, doar că poarta rămăsese întredeschisă. Dincolo de ea se zăreau tufişuri desfrunzite şi o baracă pe jumătate putrezită, nimic din ce ar fi putut-o băga în sperieţi pe poştăriţă. Se întoarse să ceară lămuriri şi observă petele roşii de pe palma ei dreaptă. O bănuială începea să-şi facă loc în mintea Cristinei. Se aplecă asupra femeii aflate în pragul unei crize de isterie, oferindu-i un şerveţel ca să se şteargă.

– Ce s-a întâmplat, doamnă? Liniştiţi-vă şi spuneţi-mi cum vă pot ajuta!

– Domnul Turda e mort. Nu a răspuns şi am intrat în curte… E cumplit ce i-au făcut.

Cristina decise că era timpul să ia taurul de coarne. Cu un gest hotărât, o îndrumă pe femeie spre banca şubredă de la poarta casei vecine.

– Rămâneţi aici şi încercaţi să nu vă mai gândiţi la ce-aţi văzut! Am eu grijă de tot…

Metalul ruginit scârţâi uşor când împinse poarta, dar Cristina nu ezită. Oamenii morţi, oricât de cumplit ar fi fost sfârşitul lor, nu o speriau. Viii erau cei periculoşi, o învăţaseră zecile de tragedii descrise cu lux de amănunte macabre în paginile ziarului. Păşi pe poteca îngustă dintre tufişuri, încă presărată cu frunze uscate, tot mai aproape de casa ce doar pe alocuri mai păstra urmele varului albastru de altădată.

Se pregătise pentru un spectacol sinistru, şi totuşi nu-i fu mai uşor când îl zări. Era un bărbat între două vârste, cu un început de calviţie care nu mai avea să se transforme într-o chelie adevărată, îmbrăcat în resturile unei pijamale ponosite, cu dungi late, maro. Nu avusese parte de o trecere uşoară în lumea cealaltă. Obrajii îi erau brăzdaţi de şanţuri adânci, ochiul drept i se transformase într-o masă amorfă de carne, iar buzele în pâinişoare vineţii. Cristina simţi că i se face greaţă, dar nu întoarse privirea, hotărâtă să vadă totul. Era singura ei şansă.

Bluza de pijama atârna sfâşiată şi pieptul bărbatului era dezgolit. Aceleaşi cuţite lăsaseră urme cumplite, dar nu la întâmplare. Icnind, Cristina studie rănile, fără să mai înainteze. Omul era mort şi nimic nu-l mai putea ajuta, dar trebuia să desluşească mesajul pe care criminalul îl scrijelise în carnea victimei sale. Reuşi să o facă înainte ca greaţa să o biruie. Mâţa curioasă o păţeşte rău. Învinsă în cele din urmă de slăbiciune, Cristina făcu cale întoarsă, cu oribila scenă încă plutind în faţa ochilor. Văzuse destule.

Întâi se convinse că poştăriţa îşi mai revenise şi suspina molcom, cu faţa îngropată în palme. Nu-i putea găsi vreo vină. Cele zărite în grădină puteau doborî şi un bărbat puternic. Apucă telefonul şi sună la Poliţie – era destulă treabă pentru ei. Se aşeză apoi alături de femeie pe bancă şi mai formă un număr.

– Vino pe strada Armoniei, la numărul 5! E o mortăciune urâtă de tot, o anunţă în surdină pe Corina.

Ştia că o asemenea veste avea să-i fie pe plac. Colega ei îşi făcuse un titlu de glorie din sângele rece şi avea o rezervă aparent inepuizabilă de poveşti pentru cei uşor impresionabili. Cea mai de succes istorie, care punea întotdeauna pe gânduri debutanţii în meseria lor păcătoasă, privea un accident feroviar. Fuseseră atunci vreo cinci morţi în maşina transformată de locomotiva unui accelerat într-o învălmăşeală de fiare, iar Corina se lăuda oricui voia să o asculte cum a obţinut un instantaneu şocant. Am adunat câteva bucăţele de creier împrăştiate şi le-am pus alături, chiar pe linia ferată. A ieşit o poză beton! Acum era un moment potrivit pentru a constata cât adevăr se ascundea în spatele poveştii. Până când zona avea să se umple însă de oameni, putea încerca să mai afle câte ceva.

– Îl cunoşteaţi bine pe domnul Turda? se întoarse spre poştăriţă.

Femeia o privi fugar. Avea ochii roşii şi se smiorcăia încet.

– Da, îi aduc scrisorile de câţiva ani. Era un bărbat galanton şi, când treceam pe la el, îmi mai lăsa un pol sau doi. Iar de 8 martie mă aştepta cu un buchet de garofiţe…

– Avea familie? întrebă Cristina.

– Nu, era singur, săracul! Zicea că-i motan holtei, că femeile sunt ca un pahar de vin bun – savurate mai rar, te încântă mai mult. Tare îi plăcea să glumească şi uite unde a ajuns…

Cristina îşi dădu seama că femeia era pe punctul de a reîncepe să hohotească şi o bătu încurajator peste umăr.

– Turda şi mai cum îl chema? spuse.

– Ioan. Pe 7 ianuarie, mă servea cu un păhărel de ţuică şi oleacă de tort… Nu primea niciodată felicitări de ziua lui şi zicea că-i sunt oaspetele cel mai credincios.

Poştăriţa îşi suflă absentă nasul, cu un zgomot de trompetă, în şerveţelul pătat de sânge. Abia când să-l împăturească îl privi atent şi reizbucni în plâns, părând hotărâtă să nu se oprească până nu va vărsa cel puţin câteva găleţi de lacrimi. Cristina nu mai încercă să o aline, mulţumindu-se să mai sacrifice un şerveţel. După cum se scutura din tot trupul fragil, părea imposibil ca cineva să o liniştească până când nu avea să atingă epuizarea nervoasă. În schimb, amănuntele pe care i le spusese aveau să dea bine în ziar, făcându-le pe cititoare să-şi caute batista.

Cât de cinică ai devenit! Era însă doar constatarea unei realităţi. Pentru a supravieţui în acea lume nebună, în care slujba ei o aducea în contact zilnic cu atâtea nenorociri, avea nevoie de o doză straşnică de detaşare, de o perdea groasă de umor şi indiferenţă care să mai acopere negrul zilelor ei, aşa cum probabil îşi construiau medicii sau poliţiştii.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.