Ceva trebuie să se întâmple

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 21 ( februarie, 2012 )
Autor:

Aşa credeau bătrânii şi ceilalţi erau siguri că aveau dreptate. Se căţărau pe zidurile cetăţii şi priveau în zare, spre deşertul roşu, ascultau ţipetele ascuţite ale păsărilor şi fiecare şoptea ca pentru sine: Ceva trebuie să se întâmple

Oamenii se năşteau şi mureau, mergeau la şcoli şi deprindeau meserii, cântau la nunţi şi jeleau la înmormântări. Uneori îşi ţineau respiraţia, ascultau vuietul nedesluşit al deşertului şi păreau că-şi aduc aminte de ceva. Apoi îşi reluau treburile, care or fi fost acelea.

Izbucneau revolte, oamenii se ucideau între ei pentru lucruri şi idei pe care mai apoi aproape că le uitau. Dărâmau statui şi ridicau altele în locul acestora. Inventau maşinării care să le facă viaţa mai uşoară, dar după aceea erau obligaţi să constate că nu era deloc aşa. Unele dintre aceste maşinării rugineau în şoproane, altele erau păstrate doar pentru amintirea celor care le concepuseră. Rămâneau doar naşterea şi iubirea şi moartea şi deşertul roşu de dincolo de ziduri. Nimeni nu pleca şi nimeni nu venea. Nu aveau unde să plece şi nu avea cine să vina.

Unii scriau cărţi pe care ceilalţi le citeau şi cădeau pe gânduri. Erau poveşti despre ceea ce a fost, ceea ce este sau ceea ce va fi. Dar ceea ce a fost ştiuseră doar bătrânii, care acum erau pulbere împrăştiată de mâinile aspre ale vântului, ceea ce este se străduiau în zadar să descopere, iar ceea ce urma să vină era mereu altfel decât crezuseră ei. Cărţile erau uitate la rândul lor, se îngălbeneau uitate pe rafturi şi se preschimbau şi ele-n praf. Şi oamenii îşi spuneau doar că ceva trebuie să se întâmple…

Câteodată, foarte rar, se ridica un nor mic de pulbere la orizont, ca acela stârnit de copitele unui cal sau de roţile unui camion sau de palele unui elicopter. Urcau iar pe ziduri şi priveau, ridicau ruguri al căror fum să-i ghideze pe eventualii călători, trimiteau iscoade care îndrăzneau să se aventureze dincolo de ziduri şi care nu mai reveneau niciodată.

Apoi norul se împrăştia, rămânea doar linia de foc a orizontului – tare şi strălucitoare ca o lamă de cuţit – şi pământul crăpat, lipsit de viaţă. Rămânea trecutul, care se străduia să-şi scuipe viitorul ca pe o îmbucătură rămasă în gâtul unui comesean prea lacom. Timpul era capcana unui vânător aşezată peste o biată pasăre fără scăpare.

Avea regi buni şi regi răi, oameni înţelepţi şi oameni cruzi şi nedrepţi, apoi totul se uita – cerul albastru sau vineţiu sau portocaliu nu se schimba niciodată, rămânea deasupra lor ca o amintire de care nu poţi să scapi, ca o melodie pe care o fredonezi fără să vrei şi fără să-ţi placă. Le aducea mereu aminte că ei sunt jos, înconjuraţi de ziduri de care nu erau siguri dacă-i apără de ceva sau îi despart definitiv de altceva.

Îşi puneau aceleaşi întrebări şi nimeni nu le dădea răspunsuri. De aceea, spuneau ei, ceva trebuie să se întâmple…

Câteodată un grup mic de oameni hotăra să schimbe ordinea lucrurilor, ordine care pentru ceilalţi era firească şi naturală. Dar cei din grupul mic vorbeau frumos, aveau ochii scânteietori şi credeau în ceea ce spuneau şi atunci îi convingeau şi pe sceptici. Sau îi sileau, după caz. Mereu, în asemenea ocazii, se clădeau noi închisori, care se umpleau imediat de bărbaţi şi femei care nu ştiau bine de ce au ajuns acolo şi se dărâmau clădirile vechi. Nu doar oamenii erau proscrişi, ci şi cărţile. Străzile se umpleau de cetăţeni care vorbeau tare, apoi, nu după mult timp, toţi începeau să vorbească în şoaptă. Treceau anii, oamenii cu ochii scânteietori uitau ce-şi doriseră şi încotro plecaseră şi nu mai credeau în ceea ce spuseseră odată. Se ridicau noi închisori şi iar erau dărâmate cele vechi.

Timpul râdea hoţeşte din cerul înalt şi vineţiu şi albastru şi portocaliu, vânturile şuierau prin deşertul roşu pe care nimeni nu-l străbătuse vreodată, oamenii se căţărau pe ziduri, îşi îngustau ochii privind spre orizontul prăfos şi ziceau, deşi aproape nimeni nu mai credea că aşa va fi, că ceva trebuie să se întâmple…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Suspans, Nr. 21 « Scriptorium said:

    […] Pricăjan,  Oliviu Crâznic, George Arion şi alţii, proze de Felix Tzele, Nicolae Cornescian, Eugen Ovidiu Chirovici, Cătălina Fometici şi mulţi, mulţi alţii (printre care şi subsemnatul). Vă invit pe toţi […]

  • aurelia chircu said:

    Mi-a placut mult. Scurta, dar excelenta. 🙂

  • eoc (author) said:

    Multumesc, Aurelia. Apropo de dimensiuni… Una dintre cele mai bune proze scurte pe care le-am citit este „Batrinica lui Joe Craddock”, scrisa de Erskine Caudwell (un scriitor aproape uitat la noi, dar aproape de Nobel prin anii ’40). In Romania a fost inclusa intr-un volum numit „Pamint american”. Proza respectiva nu are decit o pagina si jumatate, dar forta unei tone de TNT.

  • aurelia chircu said:

    Cu placere.:)Da, cum se spune, „esentele tari sunt in sticlute mici”.

  • celestin cheran said:

    Aproape de intamplare, de posibilitatea de a se intampla ceva, orice, si totusi atat de departe, tanjind infinit.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.