Chipul Euridicei

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 19 ( decembrie, 2011 )
Autor:

Acheron, Cocytus, Piriphlegethon, Lethe, Mnemosynne şi Styx,
la capăt te-aşteptă Cerberus.
Bătrȃnul lutraş te poartă ȋn cercuri
pe apele morţii ce duc ȋnspre Hades.
(Radu Costa – Hades)

Tunelul întunecat nu se mai sfârşea. Îşi auzea propriii paşi răsunând în întuneric, propria respiraţie întretăiată. De cât timp mergea?… Parcă trecuseră ani de când plecase. Uneori, simţea o prezenţă înaripată care îl pândea în beznă; auzea un gâfâit care nu era al lui. Dar nu se întâmpla niciodată nimic. Drumul era lung şi monoton. Poate că de fapt murise şi el, şi ăsta era marele infern. Asta însemna infernul. Să mergi încontinuu, căutând ceva imposibil de găsit şi de recuperat, dar să mergi. Să nu te opreşti, pentru că n-ai unde să te opreşti. Şi prezenţele tremurătoare din beznă. Fâlfâiri de aripi prin colţuri ascunse, gheare şi colţi de harpie întinzându-se să te apuce. Tendinţa de a o lua la goană, fără să ştii încotro.

La ce s-a gândit când a plecat? De ce a plecat? Totul se întâmplase cu atât de mult timp în urmă. Avea un scop precis când a păşit în peşteră; pe vremea aceea ştia exact ce avea să facă. Dar trecuseră ani, secole, eternităţi de atunci. Poate că ea nici nu se află aici. Ce să caute într-un loc ca ăsta. Şi dacă se află aici, poate că l-a uitat. Şi el a uitat-o.

Un curent de aer rece îi spuse că peştera s-a lărgit. Auzi un mormăit monoton şi un clipocit de apă. Râul Styx. O lumină bruscă îi lovi cu violenţă ochii obişnuiţi cu întunericul.

— Ce vrei?

Vocea era gravă şi înfundată. La lumina felinarului, văzu o mulţime de chipuri groteşti, parcă neterminate, şi nişte trupuri ca nişte umbre. De la ei venea mormăitul acela. Se plimbau de colo până colo pe malul râului subteran, cu mâinile la spate, clătinând din cap şi oftând. Se întoarse iar spre cel cu felinarul. Nu îi vedea faţa, avea o mantie cu glugă care îl acoperea în întregime.

— Ce vrei? îl întrebă Vocea din nou, mai aspru.

Nu ştia să-i spună ce voia. Nu mai ştia ce voia. Ştia că trebuie să treacă râul, dar nu mai ştia de ce. Trecuse atâta timp…

Îşi lunecă degetele pe corzile lirei, şi vocea lui începu să cânte ceva. Nu recunoştea cuvintele, ieşeau din gura lui fără ca el să ştie ce înseamnă. Mâna care ţinea felinarul începu să tremure. Poate din cauza răcorii din peşteră, poate de oboseală, poate de bătrâneţe.

— Urcă, îi zise. Dar după aia să nu mai vii. Încă nu e timpul…

De-a lungul râului, văzu torţe prinse de pereţi. Flăcările erau roşietice şi aveau un fum negru, înecăcios. Arătări negre cu aripi şi gheare zburau lin pe sub tavanul înalt, şi ochii lor de un verde fosforescent îl priveau curioşi. Una din ele se lăsă în barcă. Chipul ei avea o frumuseţe stranie: alb ca varul, cu buze negre ca sângele închegat şi cu nişte ochi strălucitori care îl cercetau până în străfunduri. Şi părul ei negru era lung până în pământ şi părea însufleţit de o viaţă proprie, independentă de cea a entităţii cu chip alb. Era şi ea înveşmântată cu o mantie neagră, sau de propriile aripi negre, nu putea să îşi dea seama. Lumina era prea slabă.

— Ce faci? i se adresă ea arătării cu mantie, care vâslea în continuare. Vocea ei era domoală ca râul pe care pluteau, învăluitoare ca întunericul din jurul lor. Nu poţi să-l duci acolo!

Arătarea cu mantie ridică din umeri, iar făptura cu ochi strălucitori îl mai privi o dată scurt şi se înălţă, dispărând în întuneric.

— Furii, îl lămuri vâslaşul. Acum s-a dus să îi spună stăpânului.

— Ce păr lung avea, şopti el, privind în direcţia în care dispăruse ea.

— Nu e păr, zise vâslaşul. Sunt şerpi.

Parcurseră în linişte restul drumului. Barca se opri la o intrare. Începea iar întunericul deplin. Sau poate că era o poartă neagră ca smoala, înconjurată de o ceaţă fină cu miros dulce.

— De aici, mergi singur.

Barca se depărtă în linişte. Aici nu se mişca nimic. Râul era ca o oglindă. Torţa de pe perete părea încremenită. Iar mirosul era prea dulce, aproape greţos. Se apropie de poartă, dar încă nu-şi putea da seama dacă e într-adevăr o poartă, sau intrarea într-o galerie a peşterii.

Atunci, îl auzi. Un mârâit surd, ca din fundul pământului, ca din boturile a o mie de demoni. Mirosul deveni de nesuportat. Fiara se apropie de el încet, cântărindu-şi victima din priviri şi mârâind din toate cele trei boturi. Acum s-a sfârşit. Se va întâmpla ceea ce trebuie să se întâmple. Câinele iadului se opri brusc din mârâit, îl mirosi şi pufni ca în scârbă. Se aşeză pe burtă, rânjindu-i din toate cele trei guri. Îi râdea în nas. Hai, du-te, spuneau ochii lui cruzi, dar extrem de inteligenţi. Du-te. Eu voi sta aici şi voi privi. Şi voi râde de tine, biet muritor care a venit până aici, dar care a uitat de ce a venit. Sărman nemernic. Tu nu ştii că fiecare cotitură a iadului îţi fură câte o amintire. Iar drumul prin galeria din spatele meu ţi-o răpeşte pe cea mai scumpă. Du-te. Asta va fi interesant de privit. Şi amuzant. Da, extrem de amuzant.

Auzi limpede cuvintele în mintea lui, ca şi cum câinele i-ar fi vorbit. Da, ţi-am vorbit, nătângule. Îl privea de jos în sus, parcă râzând cu voioşie. Parcă aştepta să fie mângâiat. Chiar întinse mâna spre unul din capete, însă colţii uriaşi ai dulăului se arătară, ameninţători. Nu sunt un câine de joacă, netrebnicule. Hai, valea. Mi-ar plăcea să te sfâşii, dar las asta pentru mai târziu. Şi un câine al iadului trebuie să se distreze din când în când. Pe mai târziu.

Pătrunse în întunericul ca smoala. Nişte mâini cu gheare îl cercetau, îl apucau de braţe şi de haine, dar nu încerca nimeni să-l rănească sau să-l întoarcă din drum. Auzi râsete înfundate. Poate că şi demonii printre care trecea voiau să se distreze, şi îl lăsau să treacă, plini de curiozitate pentru ceea e urma să se întâmple. Poate că îşi dădeau unii altora ghionturi, se coteau şi se tăvăleau pe jos de râs. Priviţi-l, e muritorul cel idiot care a venit până aici, fără să ştie de ce. Din proprie voinţă. A venit să ceară… , a venit după… , vrea să ducă înapoi pe…, şi merge înainte. Merge.

Se opri. Era cineva în faţa lui. Doi ochi verzi fosforescenţi luciră la nivelul feţei sale; restul făpturii era pierdut în întuneric.

— Vino, îi zise.

Merse după ea. Întunericul se coloră treptat în albastru, până deveni străveziu. Galeria se lărgi. După câţiva paşi, se afla într-o sală mare, cu tavan foarte înalt. Podeaua era din marmură neagră, la fel ca cele două tronuri aşezate pe un piedestal înalt. Torţele aveau flăcări albastre. Trecând pe lângă ele, văzu că nu era foc, ci gheaţă. Furia care îl conducea se retrase în lături, făcându-i semn să înainteze. La picioarele piedestalului de granit se aflau alte patru făpturi negre cu chip alb, aproape identice cu călăuza lui, iar de-o parte şi de alta a tronurilor erau doi sfincşi negri, cu aripile ridicate spre tavan, care cântau neîncetat o melodie adâncă şi întunecată ca furtuna.

— Apropie-te, muritorule, îi zise una dintre cele patru făpturi. Zeul te va asculta. Sau nu.

Şi toate patru izbucniră într-un râs drăcesc.

Ochii lui se aţintiră spre unul dintre sfincşi. Simţindu-se privit, sfinxul se întoarse şi el curios. Pe chipul uman, ochii de felină aveau un efect ciudat, hipnotizant.

— Nu privi în ochii sfinxului, muritorule, răsună un glas delicat de femeie, dar din care răzbătea o putere incredibilă. Ţi-a fost lăsată cea mai scumpă amintire, ca să te poţi întoarce. Dacă te uiţi în ochii sfinxului, vei uita şi de propria ta existenţă, şi de faptul că trebuie să te întorci. Tu nu ai ce căuta aici.

Vorbise Persephone, zeiţa întunecată. Nu mai păstra nimic din strălucirea zeiţei olimpiene care fusese cândva. Palidă, cu ochii de un albastru electric, era înveşmântată în văluri negre, iar părul de culoarea nopţii fără lună îi atârna despletit pe spate şi pe umeri până la baza piedestalului pe care se aflau tronurile. Frumuseţea ei tăia respiraţia; însă părea un obiect fără viaţă. O statuie cu ochi vii.

Lângă ea, se afla însuşi Hades. Tăcut, rece, sumbru, zeul îl privea neclintit. Părea un fel de Zeus întors. Fără aura acestuia, fără pletele lui aurii, fără minunata barbă blondă, fără haina strălucitoare şi fulgerele din mână. Totul la el era negru, mai puţin chipul alb. În loc de fulgerele fratelui său, ţinea o clepsidră cu nisip de o culoare incertă, ce se schimba mereu.

— Va veni moartea şi la tine, muritorule, vorbi zeul, iar vocea lui făcu să se cutremure întreaga peşteră, de la gură până la sala tronului. De ce ai venit aici înainte de vreme?

Nu răspunse. Nu ştia ce trebuie să răspundă. Nu mai ştia nimic.

— Ai o liră acolo, continuă Hades. Poate ai venit în tristul meu regat ca să mă înveseleşti.

Începu să se joace cu clepsidra. Nisipul îşi schimbă culoarea din albastru-cobalt în violet strident.

— Tu nu ştii că nimeni şi nimic nu poate aduce veselia aici? Că acesta nu este un tărâm al veseliei? De ce nu te-ai dus la fratele meu, în Olimp? Te-ar fi primit toţi cu braţele deschise… Ai fi cântat la banchetele lor, în palatele lor de aramă, printre nimfele lor în rochii vaporoase…

Pocni din degete. Cineva care se mişcă prea repede pentru a fi văzut îi aduse un pahar cu vin. Sau poate cu otravă, şi de asta era mereu atât de trist.

— Cântă, bardule, dacă asta vrei. Dar ai face mai bine să pleci. Până nu uiţi că trebuie să pleci.

Îşi privi lira oarecum speriat, neştiind la ce ar putea folosi un asemenea obiect. Privirea de gheaţă a zeului se îngustă.

— De ce nu cânţi? Nu pentru asta ai venit?

Linişte. Liniştea regatului morţii, care îngheaţă sângele.

Atinse o coardă a lirei, şi atunci îşi aminti. Cântecul ţâşni din el ca un izvor proaspăt şi se revărsă asemeni unei cascade în sala moartă. Ca râsul vesel al unei nimfe a pădurii. Paşii ei sunt graţioşi, iar trupul ei zvelt se unduieşte în dans printre copaci, printre tufele de trandafir sălbatic. Vălurile albe şi trandafirii foşnesc delicat, părul auriu saltă în ritmul dansului. Şi râde, râde… Apoi, cântecul deveni ameninţător, ca pericolul din umbră. Ca un şarpe ascuns în iarbă. Se prelinge tăcut, cu limba-i despicată pipăind drumul. Colţii cu venin se înfig în carne. Dansul se opreşte, încremenit. Râsul moare…

Ochii fosforescenţi ai făpturilor cu chip alb privesc măriţi, curioşi, aproape trişti. Din ochii zeiţei întunecate aproape că picură lacrimi pe obrajii ei de piatră. Zeul aproape că tresare. Mâna albă a zeiţei se aşează delicat pe umărul zeului, şi chipul ei mort se întoarce spre chipul lui rece, încadrat de barbă neagră.

— Am înţeles, şopteşte zeul cu glas schimbat. Dar tu, tu nu ştii că nimic din ce ajunge aici nu se poate întoarce la suprafaţă?

— Eu am ajuns, zise el, şi, până acum, îmi tot pomeneai de întoarcere.

— Dar tu nu eşti mort, susură glasul zeiţei. Tu trebuie să te întorci.

Mâna zeiţei strânge umărul zeului. Zeul o priveşte.

— Există o cale. Dar e o taină. Nu e pentru ochii muritorilor. Îţi vom da ce vrei, dar vei face cum îţi spunem noi. Întoarce-te şi pleacă. Să nu te opreşti din mers, să nu priveşti înapoi. Doar mergi pe drumul pe care ai venit. Du-te.

— Dar…

— Du-te!

Zeul se ridicase în picioare, şi părea grozav de înalt, iar vocea lui răsunase ca un tunet. Întreaga sală a tronului se zgudui din temelii, torţele cu flăcări de gheaţă explodară cu zgomot, şi o lumină cumplită, de un alb tăios, îi pătrunse cu violenţă în ochi, în creier. Pământul se crăpă până în străfunduri. Flăcări uriaşe cuprinseră totul; în mijlocul lor, figurile teribile ale celor doi zei deveniră imposibil de privit.

Se întoarse şi o luă la fugă prin galeria întunecoasă prin care venise.

Alergă printre demonii şi furiile care se dădeau în lături la trecerea lui vijelioasă; aproape că îl răsturnă pe monstruosul Cerber, care urlă în urma lui. Charon îl aştepta cu luntrea la mal, îi făcea semne să se grăbească. Sări în barcă fără să se mai uite unde pune piciorul, şi barca porni ca împinsă de toate vânturile…

Întuneric. Linişte. Pământul nu se mai zguduia. Galeria era lungă şi îngustă. Îşi auzea paşii împiedicaţi şi respiraţia întretăiată de efortul grozav de adineauri. Mergea în neştire.

Mergi.

Nu te opri.

Nu privi înapoi.

Era atât de obosit, încât abia se mai putea mişca. Ar fi dat orice să se aşeze şi să doarmă, să doarmă… Nu te opri, îi răsuna în urechi vocea de tunet a zeului.

Un val de aer proaspăt îl anunţă că se afla aproape de ieşire. Brusc, avu impresia că e urmărit. I se părea că aude şi alţi paşi decât ai lui, imediat în spatele lui. Se opri. Se opriră şi paşii în acelaşi moment.

Nu privi înapoi.

Mergi.

Porni. Porniră şi paşii.

Se opri.

— E cineva?…

— Sunt doar eu, iubite…

Vocea dragă. Vocea ei, aşa cum o ţinea minte. Puţin obosită, puţin somnoroasă. Parcă puţin spartă, ca şi cum rostea cuvintele cu mare greutate. Dar nu conta. Era a ei.

Vru să se întoarcă.

— Nu te întoarce, îi şopti ea, şi vocea ei semăna cu a zeiţei cu chip de piatră. Nu te opri, nu privi înapoi. Nu acum.

Mirosul era insuportabil, şi venea din spate. Nu se poate. Mirosul acesta nu poate fi al ei. Îşi duse mâna la nas, şi continuă să meargă. Mirosul era groaznic. Miros de descompunere, de putreziciune, de moarte. În spatele meu e regatul morţii, spuse, şi moartea aşa miroase. Întinse mâna în spate.

— Prinde-mă de mână, iubito, îi zise. Să ştiu că eşti aici.

— Sunt aici, zise ea. Mergi. Să nu te uiţi înapoi. Mă poţi privi după ce ieşim. Dar nu acum, oh, nu. Nu acum. Mergi.

Ceva se întâmpla în spate. O auzea gemând ca de chinuri groaznice. Plângând. Nu auzise niciodată un plâns atât de înfiorător. I se ridică părul pe ceafă de groază. Ce i-au făcut? Ce i s-a întâmplat? De ce plânge?…

— Ce ai? o întrebă.

— Nu te opri, zise vocea ei perfect calmă. Nu privi înapoi.

Văzu ieşirea din peşteră, mascată de cascadă. Aerul proaspăt făcu mirosul de putreziciune oarecum mai suportabil. Gemetele şi plânsul ei se transformară în ţipete şi urlete, ca şi cum cineva îi smulgea membrele. Nu mai suportă. Privi.

Imaginea era mai mult decât oribilă. Un trup descompus, cu organele atârnând, cu viermii colcăind. Şi mirosul. Mirosul de moarte. Şi faţa ei dragă, mâncată de putreziciune şi de viermi. Şi mirosul.

Urletul ei fu mai groaznic decât cutremurul pornit la porunca zeilor, mai tăios decât lumina cea albă ce izbucnise din torţele de gheaţă din sala tronului. Şi mirosul.

— De ce te-ai întors? urlă ea.

Nu se putea mişca, nu putea vorbi. Era încremenit de groază şi repulsie.

Ea trecu pe lângă el, plutind, ca împinsă de o forţă nevăzută. Se îndrepta spre ieşire. Vru să o urmeze, însă picioarele lui nu îl ascultau.

Acum era în gura peşterii, în lumină.

Atunci, văzu ceva ce îl umplea de uimire. Sub mângâierea razelor soarelui, carnea ei se refăcea, creştea la loc. Viermii căzură şi intrară în pământ, de parcă n-ar fi fost. Organele se aşezară la locul lor, pielea acoperi muşchii, părul crescu la loc, blond şi bogat. Iat-o aşa cum o ştia el. Nu mai era un cadavru descompus, era ea, cea dragă. Tânără, proaspătă, graţioasă. Stătea la intrarea în peşteră şi îl privea îngrozită. De ce era îngrozită? Îi zâmbi şi întinse braţele spre ea.

Un urlet.

Mai grozav decât urletul ei de mai devreme.

Braţele lui erau nişte oase cu carne putrezită, din care se înfruptau toţi viermii pământului. Picioarele lui erau nişte oase cu carne putrezită. Întreg trupul lui era nişte oase cu carne putrezită. Şi mirosul.

Nu putea să înainteze. Ceva îl trăgea înapoi, spre adâncuri. Văzu ca prin vis colţii fiarei cu trei capete, cu boturile căscate în trei rânjete. Umbrele triste ce se plimbau pe malul râului, aşteptându-şi rândul. Chipul ei îngrozit şi ieşirea erau tot mai departe. Întuneric.

*

Nu ştia de cât timp mergea. Poate zile, ani, secole, eternităţi. Prezenţele din beznă fâlfâiau uşurel din aripi moi, lăsându-l să treacă. I se părea că făpturile întunericului îl privesc cu ochi trişti, că îşi spun una alteia „lasă-l să treacă…”. Şi era sigur că acea tristeţe a lor avea legătură cu el, dar nu ar fi ştiut să spună de ce.

Auzi un murmur monoton şi simţi aer rece, semn că galeria se lărgea. O lumină difuză lăsă să se vadă un râu, pe malul căruia nişte oameni cu chipuri groteşti se plimbau de colo până colo, clătinând din cap. O barcă tocmai se apropiase de mal, iar vâslaşul îndreptă felinarul spre el.

— Înţeleg, spuse el. Vino.

Câte o entitate cu chip alb ca varul, buze ca sângele închegat şi ochi de un verde fosforescent se repezea asupra lui, dar când îi vedea chipul se oprea brusc, în plin avânt, îşi ducea la gură nişte mâini albe cu gheare tăioase, apoi dispărea în întuneric.

Celălalt mal, unde se vedea ori o uşă neagră ca smoala, ori o intrare foarte întunecată. Ceaţa cu miros greţos de dulce.

— Du-te, îi zise vâslaşul. De aici mergi singur.

De data asta, fiara cu trei capete nu mârâi. Veni şi se aşeză în faţa lui, cu cele trei perechi de ochi aţintiţi asupra lui şi cu labele din faţă încrucişate. Ţi-am zis că va fi o dată viitoare. Am stat aici şi am privit. Ştiam că se va întâmpla aşa. Dar a fost mai interesant să privesc. Şi noi trebuie să ne mai amuzăm din când în când.

Ochii lui Cerber erau aproape blânzi. Întinse mâna spre unul din capetele fiarei.

Un mârâit înfundat, şi colţii muşcară în gol, cu un clănţănit sec. Iar?… Ce crezi, că sunt căţeluşul de companie al celor care ajung aici? Că vom fi prietenii cei mai buni cât vei sta aici? Nu, aici nu există prieteni. Aici nu există nimic. Hai, du-te până nu mă răzgândesc.

Merse pe coridorul cel întunecat. Cineva se opri în faţa lui.

— Va trebui să îmi dai ceva, ca să treci, zise vocea domoală ca râul şi învăluitoare ca întunericul. Toţi morţii trebuie să îmi dea ceva. Prima dată erai viu, iar eu am primit porunci în ce te privea, dar acum trebuie să te supui regulilor morţii.

— Nu am nimic, şopti el.

Încă ţinea lira în mână, strâns, ca pe un bun de preţ, dar fără să ştie ce este, fără să ştie că o ţine în mână. Ochii fosforescenţi se opriră pe ea.

— Dă-mi-o. O vreau.

I-o dădu cu o mişcare mecanică.

Când mâinile furiei atinseră lira, văzu brusc în faţa ochilor chipul ei drag. Aşa cum era când dansa prin păduri, râzând. Zâmbind, în braţele lui. Îngrozită, cu ochii la el, în gura peşterii.

— Iubirea mea, şopti. Întinse mâna înapoi după liră, dar furia o trânti de perete şi o sparse, râzând înfiorător. Apoi îi întoarse spatele şi îi strigă, peste umăr:

— Vino!

O urmă. Şi uită şi de ea.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

14 comentarii »

  • Teodora said:

    O rescriere absolut superba a legendei lui Orfeu!

  • Cat said:

    Multumesc frumos 🙂

  • aurelia chircu said:

    Foarte frumos. Mi-a placut. La mai multe povestiri! 😉

  • Cat said:

    Multumesc 🙂

  • Alexandra Niculae said:

    Bravo,Cat, mi-a placut mult! Norocul Euridicei ca i-ai rescris soarta.:) Keep up the good work!

  • Cat said:

    Hehehe, mi s-a parut mai corect asa :))
    Multumesc frumos!

  • Haidamac Florin said:

    Cat, minunata interpretare a unei legende 🙂

  • Sagy, said:

    Frumoas de tot!

  • Cat said:

    Multumesc multumesc 🙂

  • Suspans.ro : » Articole » “Chipul Euridicei” de Cătălina Fometici – Premiul FanSF 2012 pentru cea mai bună povestire a unui autor român nedebutat în volum_Suspans.ro said:

    […] cea mai bună povestire din anul 2011 a unui autor român nepublicat în volum a revenit povestiri CHIPUL EURIDICEI de Cătălina Fometici, povestire apărută întâiaşi dată în revista noastră (nr. 19/dec. […]

  • Alin Dărângă said:

    Absolut supeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeerbă!!!!!!!!!!

  • Cele mai bine proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Chipul Euridicei”, de Cătălina […]

  • cei mai cei 5 « Scriptorium said:

    […] Fometici, cu pozele Chipul Euridicei, Jertfă pentru marea liniştită, Gheţurile Marelui Nord, Dincolo de umbre, Dracul din […]

  • childagain said:

    Minunata poveste, minunat redata ! Dar, mult prea trista…

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.