Corul morţilor mei trişti

Articol publicat in:Proza | 23 noiembrie 2012
Autor:

Mereu am crezut că gesturile scandaloase mi se potrivesc cel mai bine. Şi mereu am fost conştientă că ce l-a atras a fost chiar modul în care reuseam tot timpul să şochez. Cred că de asta m-a ales, i-am oferit calea cea mai bună prin care să îşi sfideze părinţii, educaţia, înalta societate.

Cine sunt eu? Numele meu este Sonia şi sunt o faimoasă pianistă, văduva unui puternic om de afaceri din Europa. Da, afaceri. Nu, nu l-am ales pentru asta. L-am ales pentru că a fost primul bărbat capabil să îmi atragă atenţia. Era chipeş, fără drept de îndoială, era elevat şi, în acelaşi timp, dezarmant de sincer. Nu ştiu ce m-a atras mai mult: cinismul său, ori poate refuzul de a se da bătut în faţa mea. I-a luat un an de zile ca să mă câştige. Iar preţul pe care a trebuit să îl plătească a fost statutul său de burlac şi jumătate din avere. Asta, pe lângă scandalul cu familia sa, căci în intreaga lume el era cunoscut ca fiind logodit cu o oarecare tânără din înalta societate, una care arăta nepermis de şters şi care, din spusele lui, în pat era o plictiseală.
I-am permis acestui gentleman să îmi dea numele său, savurând expresiile şocate de pe chipul părinţilor lui atunci când m-a prezentat şi şi-a făcut cunoscută decizia. Eram, aşadar, căsătorită cu un bărbat puternic şi inteligent însă, eram îndrăgostită în secret de fratele său. Amadeo era genul de om pe care îl deteşti o eternitate înainte să îţi descoperi pasiunea pe care ţi-a trezit-o. Întotdeuna se imbrăca în negru, avea o mimă serioasă, iar ochii de jad mă străpungeau, ca şi cum ar fi vrut să ajungă în miezul fiinţei mele cu una din replicile lui misogine.
Mă vizita adesea când Andrea era plecat cu afaceri. Primul sărut a fost într-o noapte de feburarie, când eram amandoi ameţiţi de la şampanie. Ne certasem toată seara, căci era bărbatul a cărui voce joasă, arogantă, te aducea la exasperare, mai ales când îţi amintea tot timpul că nu simţi nimic pentru fratele lui.

Privindu-l, mi-am dat seama că nu avea nici o problemă cu acest aspect, de altfel ştiam că cei doi se dispreţuiau reciproc.
Mă privea într-un fel tulburator, zâmbindu-mi într-un amestec de sarcasm şi dorinţă. Am presimţit că intram pe un tărâm periculos, aşa că m-am ridicat să merg la culcare. M-a prins de mână, m-a lipit de perete şi m-a sărutat încet, atât de încet, încât, am simţit că îmi pierd minţile. Buzele lui erau mătăsoase, şuviţe din părul lui şaten îmi gâdilau fruntea, iar trupul lipit de al meu mi-a trezit o dorinţă care m-a înfricoşat. În timp ce făceam dragoste cu el, mai târziu în noapte, mi-am amintit de prima replică pe care mi-a adresat-o când ne-am cunoscut.

“Deci, tu eşti cea care a fost suficient de deşteaptă încât să îi sucească minţile şi să îi spele creierul fratelui meu.” Tonul lui era infatuat, iar privirea provocatoare. Îi plăceam.

Au trecut aproape doi ani în care ne-am iubit pe ascuns, cu patima unor amanţi nefericiţi, care se iubesc fără să o recunoască vreodată în cuvinte. Nu mi-a zis niciodată că mă iubeşte. Şi nici eu lui. Însă, în gesturile noastre se ghicea nerăbdarea şi setea de celălalt, se citea pasiunea. Era genul de dragoste nebună pentru care ţi-ai da viaţa, una care îţi cutremură universul şi te schimbă definitiv, una care poate ucide.

Atunci când Andrea ne-a surprins privindu-ne, mi-a cuprins gâtul cu mainile şi m-a ameninţat că mă ucide dacă il părăseam vreodată.
–Nu îmi pasă pe cine iubesti, atâta vreme cât rămâi a mea.
L-am privit şi am văzut un străin. Gândul îmi era la Amadeo, iar pentru Andrea nu simţeam decât o atracţie bolnăvicioasă din cauza felului său de-a fi.

Am fost şi sunt o femeie rece. Nu plâng niciodată, nu simt compasiune şi nu îmi pasă de suferinţele altora. Nu am avut nici o remuşcare pentru că m-am căsătorit fără să simt ceva pentru soţul meu, nu am avut nici un regret pentru că l-am înşelat şi am iubit pe altcineva cu atât de multă pasiune.

Ştiam că sfârşitul era aproape şi în unele zile, în care cădeam pradă disperării, încercam să îmi inchipui cum ar fi să mă sinucid, teatral şi dramatic, în faţa bărbaţilor din viaţa mea. În ciuda dispreţului afişat, iubeam viaţa. Îmi iubeam meseria, pianul era marea mea pasiune şi eram atât de bună la asta, încât mari artişti din întreaga lume veneau la concertele mele.Nu îmi păsa de faptul că nu ştiam dacă Andrea mă iubea, sau eram doar un trofeu, unul extrem de preţios, pentru care plătise cu vârf şi îndesat. Ştiam însă, că nu voi putea trăi încătuşată într-o colivie de aur la nesfărşit. Eram un spirit sălbatic, care nu putea fi îngenunchiat nici de cea mai puternică personalitate.
Mi-amintesc de ultima noastră noapte de dragoste. Ne-am sărutat, înfometaţi, ne-am dezbrăcat din mişcări sacadate şi neîndemânatice, ne-am iubit ore întregi ca şi cum amândoi am fi ştiut că urma să ne îmbrăţişeze ceasul fatidic al morţii.
Andrea ne-a descoperit chiar în apartamentul lui Amadeo, pe care îl ţinea în secret, în speranţa că povestea noastră va continua la nesfârşit. E imposibil de descris privirea animalică de pe chipul lui. Mânia i se reflecta în ochii roşii, iar mâna îi tremura în vreme ce ţinea pistolul aţintit către pieptul meu. Nu am avut nimic de spus în apărarea mea, iar Amadeo nici nu s-a învrednicit să se scuze. Oricum ar fi fost patetic.

Am auzit împuşcătura. Ochii mi s-au închis instinctiv şi au ramas asa, aşteptând durerea. Însă ea întărzia să apară. Confuză, am privit în jur şi atunci întregul meu univers s-a spulberat violent, revărsându-se asupra mea în torente de durere, disperare. Amadeo şi-a ridicat privirea uimită de la rana care i se desfăcea ca o floare în şuvoaie roşiatice pe piept. M-a privit şi n-am văzut nici o urmă de regret. A zâmbit, calm şi senin înainte să cadă de-a lungul peretului.

– Sper ca inima ta să simtă mereu durerea. Sper să nu mai poţi iubi niciodată.
Am citit în vocea lui Andrea furia dar, în acelaşi timp am înţeles că mă iubise atăt de mult încât nu a putut să mă ucidă deşi, acel glonţ îmi fusese destinat. Alesese să îşi omoare fratele şi să mă lase pe mine în viaţă. Însă, se înşela. Eu nu aveam să sufăr, n-avea să mă doară şi n-aveam să îmi simt inima ca pe o povară atât de grea încât, să îmi doresc să mi-o smulg din piept. Pentru că eu nu aveam una. Dacă am avut, a fost a altcuiva. Şi murise odata cu el.

L-am privit cu dispreţ şi n-am mai tresărit atunci când al doilea zgomot a tulburat atmosfera sinistră. L-am urmărit cum cade, fără să îmi pese. Am privit mirată cum sângele curge pe covorul pluşat şi-am aşteptat să mă învăluie tăcerea. Acum, rămăsesem doar eu şi-un cor de morţi trişti ce zăceau artistic pe covor.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • aurelia chircu said:

    Felcitari! Bafta/n continuare! 😉

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.