Crima din roman

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 12 ( mai, 2011 )
Autor:

Iolanda Ştireanu Jurnalul unui anchetator

Anafură. Gândul mi-a căzut asupra acestui cuvânt. Pâine sfântă, doar abia ce a trecut Paştele. M-am întins după colţul de pâine de la capul patului. Dar mâna mi-a rămas suspendată în aer, pentru că atunci mi-am amintit: l-am lăsat să plece.

*

Stăteam între Petra şi Jules, doi tineri căsătoriţi din Monaco. Trăiau acolo de-o viaţă, iar eu îi ştiam din copilărie. Mai ieşiseră cu mine, cu Aleha şi Daniel, dar până acum, nu mi-am dat seama niciodată cât de tensionată poate fi situaţia dintre noi. Eu cu Daniel aveam o poveste. Nu o ţineam secretă, dar nici nu o arătam.

Ne înţelegeam din priviri. Tot ceea ce conta. Nu trebuia să ne vorbim ca să ştim ce vrem unul de la celălalt. Nu trebuia nici măcar să gândim prea intens, ne priveam şi ştiam. Atunci nu ştiam prea sigur ce simt pentru el, tot ce ştiam e că îi căutam uitătura iar el mă tot evita.

Am început să tremur de furie, în sinea mea, şi totuşi trebuia să fiu răbdătoare. Zâmbetul îmi răcise pe buze şi totuşi îl menţineam pe chip pentru că altfel aş fi plâns. Încă încerc să descopăr ce ascunde dincolo de nervozitate, dar ochii lui nu vor să întâlnească decât podeaua. Zice ceva inteligibil apoi se ridică şi se adresează la nimereală:

— Trebuie să plec!

*

Privirea mi s-a întunecat şi zâmbetul şi aşa rece mi-a îngheţat pe buze. N-am avut putere să-l urmăresc cu privirea. Atunci, în acel precis moment, am fost convinsă că am greşit cu ceva. Nu înţelegeam ce-am făcut. Nu înţelegeam nimic. De ce? De ce tocmai acum? De ce fără să-mi spună nimic? Fără să-mi caute privirea?ceilalţi vorbeau şi râdeau lângă mine. Parfumul cafelei şi al tutunului se ridica în aer, iar mie totul îmi părea a fi învăluit într-un coşmar. Aş fi vrut să mă plesnesc pentru a fi sigură că nu visez. Aş fi vrut să urlu, dar n-am făcut decât să-mi aprind o ţigară, iar eu nu mai fumam de zece ani.

Când bătăile inimii mi s-au potolit am reuşit să mă ridic. Trecuseră două ore. M-am îndreptat spre bar şi l-am văzut pe omul în uniformă albastră. Inima mi s-a făcut cât un purice. Atunci am ştiut că a murit.

Anchetator: Iolanda Ştireanu

Marţi, 10 mai, ora 8:44

Coşmarul a revenit. M-am trezit lac de sudoare şi fără ca măcar să deschid ochii am pornit spre baie. Am dat drumul la duş şi m-am băgat sub el. Nu m-am dezbrăcat, oricum dormisem doar în bikini. De câteva zile nu mai aveam forţă să mai pun şi altceva pe mine. Mă doare carnea atât de tare încât am impresia că îmi puterezeşte. Uneori mă trezesc privindu-mă în oglindă şi căutând, pe piele, urme de putrefacţie. Carmen mi-a spus de câteva ori că oamenii putrezesc din interior, dar nu credeam să o iau vreodată adliteram.

Apa rece s-a scurs pe pielea mea. Mi-am scuturat capul ca un câine ud şi am pornit spre dormitor. Nu m-am şters, doar am aşteptat să mă usuc de la sine, până când pielea mi s-a încreţit şi frigul a pus stăpânire pe mine. Abia atunci am luat prosopul alb de pe pat şi m-am înfăşurat în el.

Simţeam mirosul de cafea. Fulg de Nea se întindea somnoros pe perna mea. Aş fi vrut să mă apropii de el, dar imaginea lui Adrian a revenit. Am ţipat şi m-am trezit stând pe jos îngenuncheată.

Ora 9:36

Am intrat în birou ca o nălucă. N-am privit spre nimeni şi, în disperarea mea, speram că nimeni nu mă observase. M-am dus la baie, am aprins lumina şi am început să-mi studiez chipul. Încep să-mi arăt vârsta. Cearcăne mari atârnă de ochii mei. Nu, nu atârnă, pur şi simplu s-au legat de ei, s-au lipit. Nici măcar corectorul sau fondul de ten nu le mai acoperă, ceea ce mi se pare a fi primul semn de putrefacţie. Am slăbit mult, iar chipul mi s-a alungit în mod ireal. Părul, nevopsit de luni bune, de o culoare incertă, poate un şaten închis cu şuviţe ce nu îşi au locul, pare a fi nespălat de luni întregi. Buzele îmi erau arse, crăpate, ca ale unui cadavru în descompunere. Instinctul m-a făcut să lovesc în oglindă cu atâta putere încât am avut impresia că s-a spart întreaga secţie. Dar nici măcar oglinda nu s-a mişcat. Doar degetele mele păreau să fi suferit în urma impactului.

Am auzit-o pe Ioana intrând şi lăsându-mi cafeaua pe birou. Dar nu vreau cafea. Nu vreau ţigări, vreau doar să descopăr de ce romanul ăla s-a materializat în viaţa mea. Cine l-a ucis pe Adrian?

Cu patru luni în urmă.

Transcriere de Victor Blid.

În data de trei ianuarie două mii unsprezece am fost anunţat că lângă Ceainăria Turcului, pe strada Izvorului, la intersecţie cu General Cristescu s-a găsit un cadavru. Am recunoscut imediat zona. Chiar dacă ceainăria e pe strada principală, într-un loc destul de plăcut şi bine luminat, imediat ce coteşti la dreapta pe lângă aceasta lucrurile se schimbă. Strada Izvorului este una întunecată şi nelocuită, nici măcar vagabonzii nu-şi mai fac veacul pe acolo. Mai există o singură casă pe o rază de un kilometru nelocuită de zece ani şi nimeni nu a încercat vreodată să intre prin efracţie.

Am fost anunţat că victima e un bărbat la treizeci şi şapte de ani, înalt, atletic şi desfigurat. Numele lui este Adrian Marcovici. La data aceea nu ştiam care e legătura dintre el şi Iolanda Ştireanu.

Când am ajuns la locul crimei mi s-a părut dubios că Iolanda nu e de faţă. Ea urăşte sărbătorile şi zilele libere din preajma acestora, aşa că m-aş fi aşteptat să fie prima la locul faptei. Legistul mi-a spus că a fost ucis cu şapte ore în urmă. Ştrangulat, după care i s-a aruncat acid sulfuric în faţă. Fără nici o altă urmă de violenţă. Victima a încercat să se apere, dar sub unghiile acesteia nu se găsea urmă de ADN străin. Doar câteva fibre de lână dintr-un veşmânt comun.

Am ajuns la birou în jurul orei şapte dimineaţa şi am sunat-o pe Iolanda, dar mi-a răspuns Carmen spunându-mi că Iolanda şi-a luat liber pentru restul săptămânii. Sigur că am întrebat dacă totul este în regulă. Ei nu îi stă în fire să-şi ia liber nici dacă ar călca-o un avion. Carmen m-a asigurat că totul este bine, dar am ştiut imediat că nu e aşa.

După două săptămâni în care ancheta a bătut pasul pe loc şi Iolanda a continuat să stea închisă în casă, am decis că a venit momentul să-i fac o vizită. Ceea ce am văzut şi auzit mi s-a părut incredibil, dar ţinând cont că e vorba de colega mea, cel mai bun criminalist din departament, i-am dat crezare.

Am ascultat-o mai bine de două ore pe Iolanda vorbind, ea care nu vorbeşte niciodată mai mult decât este necesar. Am să încerc să redau cât mai fidel dialogul dintre noi.

V.B: Cum l-ai cunoscut pe Adrian Marcovici?

I.Ş: Dă-o dracului de treabă că nu are nici cea mai mică importanţă. Îl ştiu de mulţi ani, doar nu vrei să-mi amintesc acum locul primei întâlniri. Ne cunoşteam pur şi simplu. În ultimul timp am început să ne vedem mai des datorită unor amici comuni. Mi s-au urcat hormonii la cap şi am vrut să fac sex cu el, cu toate că, în fine, nu-l puteam vedea mai mult decât pe un prieten. Dar, cu toate astea, îl doream al dracului. Aşa că am ajuns la sex.

V.B: Să înţeleg că faţă de amicii voştri aţi ţinut totul secret.

I.Ş: N-am ţinut nici un secret, dar nici nu ne-am apucat să urlăm în gura mare că ne-am tras-o. Eu nu voiam asta, iar el încă era prins de o nevastă cu acte şi un copil. Nici unul dintre noi nu se grăbea să oficializeze ceva ce putea foarte bine să se ducă dracului, aşa cum s-a şi întâmplat. Taci! Lasă-mă să spun până la capăt – Şi-a aprins o ţigară şi şi-a pus picioarele sub ea turceşte, lăsând să i se vadă lenjeria neagră – Am început să mă îndrăgostesc de el. El era deja luat. Prea rău dacă mă întrebi pe mine, doar mă cunoşti, toată lumea mă cunoaşte. Azi pot simţi, iar mâine pot fi de piatră. În cazul lui am început să-mi fac griji. N-a fost prea fericit la viaţa lui şi n-aş fi vrut să-i dau tocmai eu lovitura de graţie. Nu voiam să-l dezamăgesc sub nici o formă. Totul a început ca o relaţie sexuală, dar am ajuns să mă îndrăgostesc. Cum nu prea îndrăzneam nici unul să facem relaţia publică am continuat să ne vedem pe ascuns, dar şi de faţă cu alţii, însă fără a da prea multe de înţeles. Însă ştiam tot timpul ce vrem unul de la altul, era suficient să ne privim.

V.B: Şi ce e rău în asta?

I.Ş: Nimic, Victor, doar că, înainte cu două săptămâni de-a începe relaţia asta, am citit un roman…

S-a ridicat, s-a dus la birou şi a ridicat o carte groasă cu coperte albastre. Am citit titlul „Dragoste ucigaşă”. Ea mi-a aruncat cartea.

I.Ş: E aceeaşi situaţie. El însurat, cu un copil se îndrăgosteşte de ea, pictoriţă. Au aceeaşi relaţie ca mine şi Adrian. Aceeaşi poveste. Ştii ce s-a întâmplat în noaptea aia?

Am negat. Ea a aşteptat o clipă. Am văzut o lacrimă scurgându-i-se pe obraz.

I.Ş: Citeşte la pagina patruzeci. Aceeaşi poveste, identică, numai că noi eram la Ceainăria Turcului, nu la Monaco.

V.B: Au găsit asasinul? În roman…

I.Ş: Niciodată!

Prezent, ora 11:22

Victor a venit de cum a ajuns la mine în birou. Încă mă uitam la cafea şi la pachetul de ţigări nedesfăcut. Privirea mea a rămas neclintită mai multe ore la rând. Când i-am simţit parfumul am ridicat privirea, fiindu-i oarecum recunoascătoare.

— Ai revenit!

Bucuria din glasul lui aproape că m-a înmuiat, dar, oricum, eram un fel de cârpă de cinci luni încheiate.

— Vreau să aflu.

Ştia la ce mă refer, întotdeauna putea să mă priceapă chiar dacă spuneam doar câteva cuvinte.

— S-a prescris…

— Ştiu.

— Vrei să redeschidem cazul?

— Ar fi… m-ar linişti.

— Dar… ştii bine că probele nu vor fi la fel de concludente ca atunci, nu vor fi la fel de proaspete.

— Le pot lua urma.

El nu se îndoia de asta.

Ora 12:12

Am redeschis dosarul fără mari dificultăţi. Încă erau întrebări nepuse şi piste nerezolvate. Apăruseră date noi între timp, iar colegii mei, chiar dacă închiseseră dosarul, au păstrat tot ce-a apărut. Nu ştiu dacă le-a venit ideea lor singuri sau a fost ordin de la Mihai. Dar nici nu aveam de gând să mă obosesc cu întrebări inutile. Am început să studiez dosarul imediat ce l-am primit. Nimic nou în prima fază. Ceea ce ştiam şi eu se afla în documentul oficial. Ceea ce nu ştiam apăruse abia la trei luni distanţă. Se pare că doamna Marcovici era în ţară la data crimei şi a plecat a doua zi de dimineaţă. Nimeni nu a suspectat-o pentru că toţi o credeau în Spania cu amantul ei portorican. A lăsat copilul la părinţii ei şi de atunci nimeni n-a mai ştiut nimic de ea. N-a fost dată în urmărire pentru că nu aveau un motiv concludent pentru a o face. Dar eu m-am gândit că n-ar fi rău să dau de ea pentru a-i pune câteva întrebări. Aşa că am sunat în stânga şi în dreapta. Mai departe nu puteam decât să aştept.

Următoarea probă nu era atât de evidentă la prima vedere. Lângă cadavru se găsise o sumă modestă de bani, iar eu ştiam sigur că în seara aceea avea o mie de euro asupra lui. Doar că nimeni nu mi-a furnizat acest amănunt şi în afară de mine şi asasin nu avea cine să mai ştie. Varianta unui jaf mi-a trecut prin minte. Dar nici un hoţ nu aruncă cu acid spre victimă după ce o ştrangulează. Nu sunt convinsă că asasinul a vrut să pară a fi un jaf. În cazul ăsta ar fi luat portofelul cu totul, ceasul, bricheta de aur şi chiar şi haina de piele. Bine, haina poate nu îi trebuia în mod neapărat. Mai degrabă mă gândesc că totul a fost făcut la foc automat. După ce l-a omorât, cu siguranţă a căutat ceva ce el sau ea credea că are asupra lui, a dat de bani şi nu s-a putut abţine.

Nu, totul duce la crimă cu premeditare. Cu siguranţă că trebuia să se întâlnească cu cineva în seara aia, poate chiar cu nevastă-sa, starea de agitaţie spunea asta clar şi răspicat. Numai eu n-am fost capabilă să văd gândindu-mă că am greşit cu ceva. Că e supărat pe mine. Dar nici o clipă nu m-am gândit că ar fi putut fi supărat pe el însuşi şi asta pentru că întotdeauna mă cred centrul atenţiei. Nu ar fi trebuit să-l las să plece.

Ora 14:32

Dacă viaţa mi-ar fi spus, în orice moment al ei, că va veni o altă zi în care să plâng după un bărbat, i-aş fi râs în nas. Dar acum nu râd. Nu pot nici măcar să schiţez un zâmbet. Ar fi prea dureros, iar durerea care-mi străbate fiecare colţişor din trup aproape că mă răpune. „Forţează-te să zâmbeşti şi fericirea va veni de la sine!” scria într-o carte de motivare, dar eu n-am reuşit să mă forţez nici pentru a nu vomita.

Când am văzut locul crimei stomacul mi s-a strâns. Iniţial o căldură diavolească mi-a invadat traheea, apoi s-a transformat în gheaţă şi din nou într-o boare plină de foc. Trupul mi-a fost cuprins de călduri diavoleşti şi de dureri inimaginabile. Mintea mi s-a înceţoşat. Puteam vedea moartea venind spre mine călare pe un armăsar de jar încins. M-am chircit şi am căzut în genunchi. Mâinile lui Blid pe spatele meu aproape că m-au ucis. Aveam impresia că-mi intră prin piele, că mi-o sfărâmă. Am încercat, preţ de o clipă, să îmi înfrânez senzaţia de vomă, dar n-am reuşit. Şi, din păcate, ştiam că n-o să am câştig de cauză. Nu mai mâncasem de trei zile, şi cu toate astea mi-am lăsat toată fierea să întineze pământul rânced.

Când m-am ridicat am simţit friguri nordice năpădindu-mi trupul. De data asta mâinile lui Blid păreau să fie salvatoarele mele. Îmi era frig ca dracu’ şi cu toate astea transpiram din toate încheieturile.

— Trebuie să te vadă un medic, mi-a zis Blid, încercând să mă tragă de acolo.

Tremuram ca un dependent de droguri, dar, cu toate astea, am rămas stană de piatră. Nu văzusem locul crimei înainte, iar tot ceea ce ţinuse de asasinat fusese şters. Dar tot puteam să văd scena. Puteam să-i văd trupul chircit în nămol. Ştiam poziţia exactă, citisem de câteva sute de ori raportul legistului. Haina, părul, mâinile, portofelul… totul mi se aşeza în faţa ochilor ca un puzzle. Pete de sânge. Ştrangulat. Petele de sânge erau de la un obiect contondent cu vârf rotund. O bâtă? Ochi deschişi. Privire resemnată. Puteam să-l văd. Mereu resemnat. Mereu gata să se sacrifice pentru alţii, să le accepte nebunia. Dar niciodată pregătit să se sacrifice pentru el. Probabil că aşa s-a întâmplat şi în noaptea aia. A acceptat ceea ce i s-a întâmplat fără să opună rezistenţă, fără să-i mai pese. Oricum, când urmează să mori simţi şi n-ai decât două opţiuni: lupta sau resemnarea. De obicei a doua e mult mai sigură, din luptă nu ieşi în viaţă decât mult prea rar.

Am mai aruncat o ultimă privire. Tot ceea ce-mi pot aminti din seara aceea e că l-am lăsat să plece. Că n-am avut curajul de-a spune că vreau să fiu lângă el. Că suntem împreună. Am rămas acolo, tăcută, îndurerată. Poate că totuşi a fost vina mea.

— Ai dat-o în urmărire?

— Da.

Şi apoi mai era acidul sulfuric. Blid nu suflase nici un cuvânt despre obiectul contondent, dar aveam sursele mele. Puteam citi dosare legiste fără să afle nimeni niciodată. Citeam zeci în fiecare an. Unele erau modificate pe parcurs. Legiştilor ori li se spunea să nu dea toate detaliile, ori, de puţine ori ce-i drept, greşeau. Dar mereu exista o bază reală a acestora, pe care ei aveau impresia că nu o poate accesa nimeni. Nu ştiu dacă obiectul contondent nu a fost menţionat în raport din cauza mea. Oricum nu îi înţeleg rostul. L-a lovit. L-a ştrangulat şi apoi i-a aruncat acid sulfuric în faţă.

— Au încercat să-l sperie.

Glasul lui Blid m-a făcut să tresar.

— Au?

— Iniţial am crezut că au fost doi, eu încă mai cred asta.

— Dezvoltă.

— Mai întâi i s-a aruncat cu acid sulfuric în faţă, apoi a fost ştrangulat.

— Şi ce rost îşi are lovitura?

A tăcut.

— Probabil că nici vouă nu v-a ieşit, nu?

— Legistul spune că e posibil să se fi lovit singur, din greşeală.

Orice replică acidă îmi venise pe buze a fost înghiţită. În schimb am început să plâng ca un sugar.

Ora 16:40

Nu pot decât să stau în pat, doar în lenjerie, strângându-mi picioarele la piept şi legănându-mă în faţă şi în spate ca o nebună. Mă gândesc la mama închisă într-un sanatoriu cu diagnosticul de schizofrenie. Ştiu că sunt ca ea. Ştiu că, la fel ca ea, nu vreau să fiu ţinută sub control cu ajutorul pastilelor. Dar acum simt nevoia de-a mă linişti. De-a-mi opri trupul din tremurat. De-a-mi opri mintea din a provoca durere. Dumnezeule, şi el chiar mă iubea.

Când Carmen s-a apropiat de cameră am tresărit. Îi ştiam paşii, mirosul, felul în care se mişcă şi cu toate astea am avut impresia, pentru o secundă, că el e acolo.

Îmi amintesc cum mă privea dimineaţa. Uneori mă prefăceam că dorm şi-l lăsam să-şi plimbe privirea peste mine. Cum mă trezea, mângâindu-mă uşor. Putea să facă asta ore în şir dacă era nevoie. Ochii aceia încă mă caută. Doar atunci, în acea ultimă seară nu am reuşit să îi văd. Nu am reuşit să simt ceea ce-mi striga. Pentru că, oricât ar fi încercat să se abţină, de fapt, tot striga după ajutor.

Carmen s-a apropiat şi, pentru a doua oară, am tresărit.

— Ar trebui să te vadă un doctor.

Aş fi vrut să-i dau replica, dar n-am făcut decât să trag pilota peste mine şi să mă ascund. Chiar şi gândul de-a deschide gura mă făcea să mă doară. Lacrimile au pornit pur şi simplu. E a doua oară în viaţa mea când mi se întâmplă asta. Singurii doi bărbaţi pe care i-am iubit au fost ucişi. Dacă ăsta nu e ghinion, atunci nu ştiu cum să-l numesc.

Ora 18:32

Am auzit soneria. Aproape că am sărit din pat. Mi-am pus halatul de mătase când am auzit uşa deschizându-se. De câteva luni Carmen nu mai părăsise apartamentul meu, aşa că ştiam că e mereu acolo. Paşii care mi-au invadat livingul îmi erau cunoscuţi. Mihai, probabil.

Am ieşit din dormitor căutând după o ţigară. L-am zărit cu coada ochiului pe Mihai, dar m-am oprit întâi la baie unde ştiam că mai am o ţigară şi bricheta. Uneori mă trezeam în mijlocul nopţii simţind o nevoie nebună de nicotină. Bâjbâiam pe întuneric până la baie, urăsc să aprind luminile, unde găseam ceea ce aveam nevoie. Apoi urmau zile întregi în care nici nu mă puteam gândi la tutun, lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciodată în cei cinsprezece ani de când fumez.

Mi-am aprins ţigara şi am pornit spre living. Mihai nu s-a ridicat de pe canapea. Îl ţinea în braţe pe Fulg de Nea, dar chipul nu-i părea prea destins. Am ocolit canapeaua până în faţa biroului pe care m-am cocoţat, fiind astfel faţă în faţă cu şeful meu.

— Nu e bine, a şoptit el.

Am ridicat din umeri.

— Înţeleg situaţia, Lala. E acceaşi poveste. La fel a păţit şi Vlad. Nu chiar la fel, dar rezultatul e acelaşi: asasinat. Nu e vina ta, nu-ţi fă rău singură.

Numele lui Vlad m-a lovit în plex ca un pumn de fier. Aproape că mi-a venit să vărs. Încercasem din răsputeri să reprim amintirea asta. Nu suportam două feţe. Două chipuri care să-mi bântuie visele.

— Taci!

— Trebuie să înfrunţi realitatea.

— Te rog!

— Lala, te sinucizi.

— Nu e vina mea.

— Nu, nu e vina ta.

— Dar pe amândoi i-am lăsat să plece. Am făcut aceeaşi greşeală de două ori.

— Lala…

— Taci!

Am tras din ţigară cu o ură nefirească, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Vreau să-l găsesc, pe el sau ei. Vreau să îi ştiu putrezind după gratii.

— Ştiu. Am dat de Ileana Marcovici. O vei putea interoga la Ambasata Spaniei din Bucureşti.

Poate că ceva din vechea Lala începea să revină odată cu vestea asta.

— De ce la Ambasadă?

— Nu va fi extrădată dacă nu reuşim să-i dovedim vinovăţia. Eşti singura care îşi poate da seama de lucrul ăsta. Ascultă, Iolanda. N-ar trebui să te las să te implici în cazul ăsta. Ştii bine, dar am încredere că te vei pune pe picioare şi vei reuşi. Nu da greş, altfel suntem futuţi amândoi.

I-am sărit în braţe.

— Nu voi da greş.

Miercuri, 11 mai, ora 01:56

Era o minciună. Aveam să dau greş. Îmi era imposibil să redevin ceea ce am fost. Să reascund atâţia ani de suferinţă. Să joc rolul psihopatei. Îmi era imposibil să fac toate astea când chipul lui îmi bântuia visele. Când atingerile lui încă mai erau pe pielea mea. Când respiraţia lui era cu mine în cameră. Când mi-l aminteam şi îl simţeam la fiecare pas.

Am pornit spre baie, lăsând lumina stinsă. Pipăind fiecare colţ, fiecare uşă. Am găsit pachetul de ţigări şi bricheta. Am închis ochii când mi-am aprins ţigara. Apoi, cu greu, m-am lăsat pe vasul de toaletă. Gândurile îmi jucau feste.

Nici nu ştii cât de obişnuit sunt cu întunericul, îmi spusese.

N-a detaliat, dar în glasul lui am simţit suferinţa. Am vrut să aprind lumina în noaptea aia, dar m-am temut că l-aş putea jigni. Am întrebat de ce. N-a vrut să-mi spună. Nu voia niciodată să-mi spună cât de tare îl doare. Cât de tare fusese rănit. Cât de mult o iubise. Şi în momentele alea, mă întrebam, cu teamă, dacă şi pe mine m-ar putea iubi la fel de mult. Dar cel mai teamă îmi era de faptul că l-aş putea răni. Pentru prima oară în viaţa mea am simţit această teamă imensă, cunoscându-mă ştiam că aş putea să-l dobor, iar asta mă speria al dracului de tare. Dar oare nu o făcusem, abandonându-l în acea noapte?

Ora 7:22

Când nu eşti capabil să-ţi strigi durerea, alegi să o conservi. Orice durere e alegerea noastră.

Am plecat din creierii nopţii de acasă, e prima oară când simt nevoia să vorbesc cu psihologul secţiei Daniel Pătraşcu. E nou, venit de câteva săptămâni în colectivul nostru. Ştiam că nu poate dormi. Doar eu am fost cea care i-a studiat dosarul la angajare. Avea insomnii, la ora şase, cel mai târziu, era la cabinet.

Când m-am aşezat în faţa lui a rămas surprins. Cu siguranţă îmi studiase dosarul şi ştia care era relaţia mea cu psihologii.

— Nu mai căsca aşa ochii.

A zâmbit.

— Nu te dezici, nu?

— Dacă ai şti… În ultimul timp m-am tot dezis. Nici eu nu mai ştiu cine sunt.

— Cunoşti psihologia alegerii?

— O aplic de ani de zile. Dar, acum, simt că nu mai pot alege.

— Mereu putem alege.

Am simţit o nevoie bolnavă de-a-mi aprinde ţigara, aşa că am făcut-o.

— Ştiam că asta vei spune. Sunt atât de puţini psihologii care se folosesc de psihologia alegerii încât le ştiu discursul pe de rost. Crezi că am ales depresia pentru a nu deveni violentă?

— Când am auzit ce s-a întâmplat m-am gândit la asta. Eşti o persoană violentă, aşa că, de data asta, alegerea depresiei a fost una bună, doar că e momentul să ieşi din ea.

— Nu mai sunt furioasă, cel puţin nu pe ceilalţi, singura furie se revarsă asupra mea. Ştii cum e să simţi că tot ceea ce iubeşti ţi se ia? De parcă n-ai avea dreptul să guşti din fericire?

S-a aplecat spre mine.

— Iolanda, a fost alegerea lui să plece în acea seară.

— Da, dar ar fi putut fi alegerea mea să-l opresc.

— Nu l-ai fi oprit. Atunci când oamenii decid să aleagă, o fac. Rar îi poţi întoarce din drum. Fiecare îşi desenează calea. Nu e vina nimănui. Nu poţi anticipa alegerile celorlalţi, iar dacă o faci nu îi poţi opri, nu eşti stăpână pe viaţa lor.

— Ai citit raportul lui Blid?

A stat o secundă să caute prin memorie.

— Te referi la faptul că ţi s-a întâmplat întocmai ca în cartea pe care ai citit-o?

Am aprobat.

— Nu toate lucrurile de pe lumea asta au explicaţie.

— Ăsta e singurul lucru pe care mi-l poţi spune? Nu îmi spui că sunt paranoică? Că lucrurile astea sunt produse de mintea mea?

— Nu.

— Atunci?

— Nu sunt Dumnezeu, n-am toate răspunsurile.

— Nimeni nu le are, nu?

— Nu.

Ora 9:45

Ambasada Spaniei mă sperie. Camera în care o ţineau pe Ileana Marcovici mă sperie. Prea curată, prea perfect aranjată, iar în mijlocul acestei imagini edenice se afla ea. Blondă, înaltă, bine făcută. Probabil avea silicoane, pentru că sânii îi stăteau fermi fără a fi susţinuţi de vreun sutien. Mă privea într-un mod ireal. De parcă n-ar fi interesat-o deloc moartea lui. Eram faţă în faţă cu soţia bărbatului pe care îl iubisem. Oare când o să mă învăţ minte?

— Iolanda Ştireanu, criminalist.

Nu i-am întins mâna, nu aveam nici un motiv să o fac. Iar gândul unei atingeri mă înnebunea. Nu voiam să o ating, pentru că aş fi avut nebuneasca impresie că-l ating pe el.

— Am fost informată, mi-a spus ea. Presupun că ştii deja cine sunt.

Am întors scaunul invers şi m-am aşezat, în aşa fel încât între mine şi restul spaţiului să fie spătarul.

— Ştii de ce eşti aici?

— Pentru că soţul meu a fost ucis.

— Nu pari prea afectată.

A zâmbit.

— Dacă vrei să-ţi spun că sunt, o fac, dar nu sunt.

— Discuţia devine interesantă.

— Nu sunt obligată să-ţi răspund.

Pentru prima oară în ultimele luni am zâmbit sincer.

— Nu, nu eşti, dar nici eu nu sunt obligată să nu formulez acuze la adresa ta. Iar puşcăriile din Spania nu sunt deloc la fel de drăguţe ca cele din ţara natală.

— Mă ameninţi?

— Evident.

— Nu am ce să-ţi spun.

Am scos din geantă copiile biletelor de avion.

— Conform acestor bilete ai fost în ţară şi ai plecat chiar în dimineaţa crimei cu fiica ta.

— Am venit să-mi iau copilul. Ce e aşa rău în asta?

Eu ştiam ce e rău. Dacă Adrian ar fi ştiut asta mi-ar fi spus.

— Faptul că soţul tău nu avea nici cea mai vagă idee.

A închis şi-a deschis gura, dar am continuat:

— Sunt sigură că nu ar fi aflat decât după plecarea voastră. Nu a aflat în seara crimei ce pui la cale. Ai fost suficient de atentă să nu-ţi scape vreun cuvânt. Dar adevărata întrebare e: soţul tău ştia măcar că eşti în ţară?

Chipul i s-a schimonoşit. S-a gândit o clipă dacă să răspundă sau nu. Din fericire pentru ea a luat decizia corectă.

— Ştia. Am vorbit în dimineaţa dinaintea crimei. Tocmai aflasem că are o relaţie. Pur şi simplu nu mi-a venit să cred.

— De ce? Tu l-ai părăsit.

— E complicat. În adâncul meu am crezut că va rămâne al meu pentru totdeauna.

— Ce s-a întâmplat mai exact?

Şi-a scos pachetul de ţigări din buzunar, dar nu avea de gând să fumeze.

— Nu ştiu, m-am enervat. I-am cerut explicaţii. N-a vrut să-mi spună cu cine se vede, iar eu am decis că nu mai poate creşte fata în condiţiile astea. Copiii au nevoie de mama lor naturală. Aşa că ne-am certat. I-am spus că o să iau fata cu mine, că o să bag divorţ şi o să-l distrug. Mi-a spus să fac ce vreau, dar de fată nu mă ating. Atunci mi-am dat seama că trebuie s-o iau cu mine fără ca el să ştie.

— Sunteţi despărţiţi de doi ani, de ce nu ai băgat divorţ până acum?

— Pentru că ştiam că într-o zi mă voi întoarce la el.

— L-ai văzut în ziua crimei?

— Nu.

Nu eram sigură că spune adevărul.

Ora 11:43

Înapoi în birou, printre ceşti de cafea şi scrumiere pline. Nici hârtiile nu lipseau. Majoritatea erau pe jos. Ce nu-mi trebuia aruncam. Încercam de douăzeci de minute să găsesc ceva. Nu ştiam exact ce. Îi ştiam majoritatea prietenilor, dar nu reuşisem să-i cunosc chiar pe toţi. Am ajuns la lista telefonică. Nume după nume care nu-mi spunea nimic. Toţi cei de pe listă fuseseră interogaţi, dar nimeni nu ştia nimic. Singurii mai apropiaţi de el erau cei din familia Dănescu. Elena şi Alex. Se pare că ei dăduseră cele mai multe informaţii. Le-am aflat adresa şi am pornit într-a colo.

Ora 13:23

Elena era somnorasă. Câinele sărea pe lângă ea. Curtea mi s-a părut cam mică pentru namila de animal pe care o avea, dar asta nu era deloc problema mea. Ştiam poveşti despre Elena şi Alex. Ar fi trebuit să ne întâlnim de câteva ori, dar am tot amânat. Ştiam că şi ea ştie cine sunt eu.

— Iolanda Ştireanu.

A întins mâna spre mine, dar, ca şi în cazul Ileanei, n-am reuşit să o ating. Pur şi simplu nu puteam atinge pe cineva care intrase în contact cu el. Aveam impresia că lucrul ăsta îmi va produce dureri inimaginabile.

— Înţeleg, a spus ea.

— Pot să…

— Te rog, intră.

Părea ok. Se vedea că suferă pierderea. Nu ştiam să zic cât de mare era intensitatea, dar asta numai pentru că mie mi se părea că eu sufăr mai mult decât oricine. Ne-am aşezat în curte, în faţa casei. Oricum n-aş fi avut răbdare să străbat un hol pentru a ajunge în sufragerie. Am cerut un pahar cu apă.

— Ai vorbit cu el în ziua crimei, tu sau soţul tău?

— Da, era supărat. Nevastă-sa se întorsese şi l-a ameninţat că-i ia copilul dacă el continuă să se vadă cu…

— … mine.

A aprobat.

Trebuia să-mi amintesc că totul făcea parte din alegerea lui. Nu puteam fi vinovată indiferent ce alesese.

— Ştii… ce i-a spus.

— Că are dreptul la viaţă aşa cum are şi ea. Că… te iubea, n-ar fi renunţat şi a vrut ca ea să ştie asta.

Stiuaţia nu era deloc mai bună pentru psihicul meu.

— Ştii cu cine urma să se întâlnească în seara aia?

— Draga mea, dacă aş fi ştiut aş fi spus imediat poliţiei. Bănuiesc că pe ea urma să o vadă.

— Mă îndoiesc.

Am tăcut o clipă amândouă. Imediat mi-am reamintit de cartea care mi-a schimbat viaţa. Povestea mea spusă cu mult înainte într-o carte. Cum s-a întâmplat asta?

Ora 15:00

Stăteam faţă în faţă. Cerusem curcan, iar el o supă. Nu vorbeam. Nu aflasem nimic concludent. Amândoi ştiam că e vorba de o crimă, dar nimic mai mult. Nu puteam face nici măcar supoziţii. Apoi Victor a rupt tăcerea:

— De unde ai luat cartea?

Am tresărit ştiind exact la ce se referă.

— Mi-a împrumutat-o el.

— Presupun că nu l-ai întrebat de unde o are.

— Nu mi-a trecut prin cap.

Ora 17:30

Doar ce intrasem în casă, îmi aruncasem geaca pe canapea şi cheile de la maşină pe birou, când telefonul a sunat.

— Am aflat de unde avea cartea.

Glasul lui Victor ar fi trebuit să fie, cel puţin, satisfăcut. Dar nici vorbă de aşa ceva.

— Poţi fi puţin mai entuziast.

— Se numeşte Andreea Pătru. Are cartea de la soţia lui care a ţinut morţiş să i-o împrumute. Sunt prietene bune şi au făcut câteva lucruri ilegale la viaţa lor băgându-l mereu pe Adrian la mijloc.

Nimic nou, dar nu ştiam de ea.

— Înţeleg!

— Îţi dau adresa, te aştept.

Ora 18:10

Am ajuns la locaţia pe care mi-o spusese Victor în timp recod. Simţeam furnicături pe şira spinării. Aveam impresia stranie că sunt, în sfârşit, pe pista bună.

Uşa mi-a fost deschisă de Victor. Femeia blondă din camera alăturată plângea. O vedeam stând cu chipul ascuns în palme. Suspinele ei se auzeau ca un ecou bătând în fiecare perete. L-am întrebat pe Victor din priviri.

— Spune că nu avea nici o idee că dacă îi dă cartea lui Adrian se va întâmpla ceva atât de rău.

Am trecut pe lângă Victor şi m-am dus direct spre femeie. M-am prezentat şi m-am aşezat în faţa ei. Lacrimile false nu mă mai impresionau din copilărie. În plus ştiu să disting destul de bine când o femei plânge cu adevărat sau doar dă un spectacol. Iar ea dădea un spectacol.

— Jocul ăsta teatral merge la colegul meu.

Şi-a ridicat privirea înlăcrimată încercând să pară sinceră.

— Jur că nu mi-aş fi închipuit aşa ceva.

— Eu sunt sigură că ştiai exact despre ce e vorba.

Îşi opri lacrimile instant.

— Doar nu credeţi că l-am ucis cu o carte.

— Nu, doar l-aţi avertizat, nu?

Tăcu. Motoraşul a început să-mi meargă.

— Aflase, nu? Ileana aflase că el are o relaţie.

Înghiţi în sec.

— N-a putut suporta asta? Spune, Andreea, altfel te duc la poliţie.

— Da, aflase.

— Cam monosilabic. L-aţi omorât?

Brusc a devenit palidă.

— Nu, pentru Dumnezeu, nu!

— Atunci, explică-mi!

Cu mâinile tremurânde şi-a aprins o ţigară. A tras cu nesaţ şi m-a fixat.

— Era doar un avertisment. Ileana se juca, dar, în acelaşi timp era şi geloasă. Oricum Adrian n-a înţeles ideea, aşa că nu era nici un pericol. Chiar nici unul. Doar că Ileana o luase razna, iar Frederico, iubitul ei din Spania a început să-şi dea seama despre ce e vorba. Presupun că nu ştiaţi că şi el a fost în ţară, iar în seara crimei avea întâlnire cu Adrian.

— Până una alta, tu eşti reţinută!

Propoziţia asta m-a făcut să-mi doresc o ţigară.

Ora 22:40

Frederico Roche a fost prins de poliţia spaniolă la graniţa cu Germania, încercând să treacă fraudulos. Era acuzat de trafic cu droguri şi arme albe. Spaniolii îl căutau de mult, cu ocazia asta l-au şi găsit. Aveam promisiunea că mâine va fi adus în ţară şi pot să-l interoghez la ambasadă. Însă şocul imens a fost când am aflat că are cincizeci şi trei de ani.

Am adormit târziu, după două ceşti de cafea şi aproape un pachet de ţigări.

Joi, 12 mai, ora 10:45

Am ajuns direct la Ambasadă. Ileana m-a întâmpinat pe hol. Arăta rău. Era plânsă şi nu credea în vinovăţia iubitului ei.

— Vreau să vorbim înainte să-l interoghezi.

I-am făcut semn să mă urmeze într-una din încăperile destinate oaspeţilor. Mi-am aprins o ţigară. Nu-mi puteam ascunde nervozitatea.

— Înţeleg că iubitul tău nu ştie română, cum a aflat de carte şi de ameninţare?

— M-a obligat să-i spun.

Am ridicat o sprânceană.

— Adică te-a lovit?

N-a spus nimic. Tăcerea e un răspuns.

— Bine, i-ai spus. A venit cu tine în ţară?

— Da, urma să îi cunoască părinţii mei.

— I-a cunoscut?

— Da.

— Ce s-a întâmplat pe urmă?

— Eram tristă, i-am spus tatei că Adrian are pe cineva şi că, dintr-o dată, situaţia asta îmi displace. Frederico a înţeles despre ce e vorba, ne-am certat şi a plecat. Ştiu că l-a sunat pe Adrian cerându-i să se vadă, dar Adrian l-a refuzat. Frederico a plecat în Spania. Ştiu sigur lucrul ăsta. Nu s-au văzut.

Inima îmi bătea cu putere. Amintirea lui Adrian mi-a revenit în minte. Glasul lui: „Sunt obsedat de tine”. Aproape că mi-au dat lacrimile.

— Eu eram relaţia lui.

Ileana s-a întors spre mine cu tot trupul. Cu greu îmi ţineam furia şi lacrimile.

— Glumeşti?

— Ai impresia că râd?

S-a aşezat, căzând aproape din picioare.

— Am… am crezut până în ultima clipă că e doar… ştii tu…

— Sunt reală şi nu mă dau la o parte până nu aflu ce i s-a întâmplat. Ar fi mai bine să-mi spui adevărul. Prinţeso, tu nu prea ştii cu cine ai de-a face.

Ochii i s-au mărit ca unei broaşte.

— Doamnă Marcovici, trebuie să pricepi că ai făcut o alegere şi că, la rândul lui, soţul tău a făcut o altă alegere. Nu aveai nici un drept să te bagi în alegerea lui, el nu a făcut-o cu tine. Vreau să ştiu adevărul.

Dar chiar atunci telefonul mi-a întrerupt nebunia. Am scos mobilul din buzunar şi am răspuns.

— Ce e?

— Am aflat ceva… tatăl Ileanei, Cristian Pavel, e schizofrenic şi violent. I-am pus pe cei de la laborator să mai studieze încă o dată amprentele. S-a găsit jumătate din amprenta lui Pavel pe gâtul victimei. Dacă îl faci să recunoască…

Am închis.

— Nu, n-a fost Frederico. Cum putea fi el când, de fapt, a fost tatăl tău. Lasă-mă să înţeleg cum s-a întâmplat. După ce tatăl tău a aflat că Adrian are o relaţie a luat-o razna. L-a sunat spunându-i că vine în Bucureşti şi vrea să-l vadă. I-a făcut scandal, spunându-i că numai el e de vină că relaţia dintre voi nu merge, chiar dacă tu ţi-ai dus amantul sub acoperişul lor. Ţi-ai dat seama ce-ai făcut şi te-ai dus după tatăl tău. Ai încercat să-l opreşti, dar era prea furios. Nu mai puteai face nimic. I-ai urmărit. Ai încercat să-l opreşti pe Adrian lovindu-l cu o bâtă – o să-mi spui mai târziu de unde o aveai -, dar n-ai făcut decât să-l înfurii. El, probabil, a zis că e viaţa lui şi vrea să o lămurească odată pentru totdeauna cu voi toţi. Ai încercat să-l opreşti, dar a apărut tatăl tău care i-a aruncat în faţă acidul sulfuric, apoi l-a ştrangulat. De ce l-ai acoperit?

Când m-am uitat la ea am văzut-o că plânge în hohote. L-am sunat pe Victor şi i-am spus să-l aresteze pe Pavel, de restul aveau să se ocupe colegii mei.

Sâmbătă, 14 mai, ora 6:33

Ileana recunoscuse totul. Romanul fusese, într-adevăr, doar o joacă. Îl ameninţase la modul subtil. Dar, pe urmă, cartea a ajuns la mine, iar eu m-am simţit ca în zona crepusculară.

Ileana şi tatăl ei au recunoscut totul. Victor mă ţinea la curent cu ce s-a mai întâmplat. Eu nu mă puteam apropia de secţie. Insomniile au revenit şi, oarecum, chiar şi agorafobia. Pierdeam tot. Întotdeauna pierd tot ce iubesc. Tot ce-mi place. Tot ce vreau să fie lângă mine.

Poate că alegerea nu mi-a apraţinut mie şi lui. Poate că aş fi putut opri o crimă. Poate. Dar, ce e în sufletul meu nu poate opri nimeni. Încă o dată pierd în faţa vieţii. Mi-a fost atât de teamă că o să-l fac să sufere că l-am împins în gherele morţii. Şi acum cine suferă. Aşa e, eu am ales suferinţa, asta pentru că nu pot alege furia. Nu încă.

Dacă dosarul a fost închis, sufletul meu încă nu s-a cicatrizat.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Canguru' said:

    Mi se pare foarte… real! Atât de cursiv şi bine scris e. Poate, cu altă ocazie, aflăm şi amănunte picante din relaţia Iolandei cu iubitul ei

  • Oana said:

    Alea se scriu acum, intr-un roman, iar cei care citesc romanul vor fi nevoiti sa citeasca continuarea aici. Asa ca Mircea trebuie sa-si aminteasca numarul ca sa le pot indica cititorilor.

  • Mircea Pricăjan said:

    Asta, cu amintitul, ar fi cea mai uşoară problemă. 🙂

  • Ada Pavel said:

    Numărul 12… 2011. Se găsește la arhive, Oana, nu-i așa greu.
    Așa de real, încât am rămas pe gânduri. Poate cad de pe ele :))

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.