Critică letală

Articol publicat in:Proza | 12 octombrie 2012
Autor:

Tiberiu Popescu„Creația: singurul surâs al tragediei noastre.”

(Friedrich Nietzsche)

Veronica Mirculescu și Lucia Căsăpeanu erau singurele nume feminine din literatura horror autohtonă. Prima era debuntantă, iar cealaltă publicase deja un volum de povestiri și un roman, însă ambele scriitoare depuseseră eforturi pentru a-și vedea lucrările tipărite. Spre deosebire de alte genuri literare, horror-ul avea foarte puțini autori și părea să fie rezervat bărbaților. Cu toate că traducerile aveau succes la cititori, valorile românești erau subapreciate. Editurile dispuse să publice astfel de texte puneau importanță asupra notorietății: nu conta cât de bine scria cineva dacă nu era cunoscut publicului, asigurând astfel vânzarea cărților.

Veronica Mirculescu își trimisese romanul mai multor editori și niciunul nu-l acceptase. Povestea era bună și reușea să țină cititorul în suspans, primise ea răspunsul, dar nu putea fi publicat din cauza „anonimatului”. Această atitudine o descurajase și aproape că renunțase la visul ei de a deveni scriitoare. Era o fire timidă și-și petrecea timpul liber în fața monitorului, citind articole și bloguri cu temă literară. Din când în când, își căuta perechea pe site-urile de socializare. Impulsul necesar pentru reînceperea activității venise tot prin intermediul Internetului, căci revistele de literatură online erau colacul de salvare aruncat debutanților. Trimisese două texte și o poezie și toate fuseseră publicate, făcându-i numele cunoscut. După aceea, romanul care așteptase doi ani sub forma unui fișier, văzu tiparul. Chiar și așa lupta continuase. Părerile criticilor erau împărțite. Pe de o parte erau cei indulgenți care încercau să încurajeze scriitorii și să lărgească rândul autorilor de horror, iar pe de cealaltă parte erau cei care se ghidau după standardele universale încercând să stârpească orice tentativă de abatere. „[…] Autoarea își exprimă gândurile într-un mod elegant, făurind cu ușurință atmosfera neagră pe care vrea să ne-o transmită, dar substratul acțiunii ne face să credem că avem în mâini o carte de povești cu vrăjitoare și nu un roman de groază.” scrisese Mihnea Engen Carol în recenzia sa. Acest nume devenise – datorită îndelungatei activități – un pilon de referință pentru fanii curentului horror. Multe din prefețele romanelor traduse în limba română erau semnate de el, însă distinsul critic nu se încumetase niciodată să creeze sau măcar să traducă un astfel de succes internațional.

Lucia Căsăpeanu era pseudonimul sub care apăruse primul volum de povestiri horror scrise de o femeie. Nimeni nu știa cum fusese publicat acesta. Criticile îl defavorizau, iar numărul exemplarelor vândute crescuse abia după ce autoarea terminase primul roman, trei ani mai târziu. „Încercând să imite stilurile autorilor cu greutate din literatura de groază, Lucia Căsăpeanu încearcă fără succes să păstreze atmosfera de tensiune abia creată. Lipsa unei exprimări poetice face ca textul să pară un scenariu de film devenind pe alocuri obositor de urmărit. Cititorul e nevoit să pătrundă, mai întâi, în mintea autoarei pentru a înțelege imaginile care se derulează acolo. […]” spusese același Mihnea Eugen Carol despre romanul ei în timp ce volumul de povestiri „[…] se încadrează în ramura literaturii slabe de divertisment, iar lipsa de experiență este depistată chiar și de cititorul neavizat. […]”.

*
Genul horror și ostilitatea criticului Mihnea Eugen Carol erau singurele lucruri pe care cele două femei le aveau în comun. Pentru Veronica, Lucia Căsăpeanu fusese un idol în activitatea literară datorită vechimii și ideilor transmise de scrierile sale. Acestea erau ingredientele de care avea nevoie ca să atingă succesul, dar timiditatea nu-i permisese niciodată să ia legătura cu ea. Surpriza veni atunci când Lucia îi trimise un e-mail invitând-o să stea de vorbă la o cafea. Veronica acceptă și, în ziua cu pricina, își petrecu mai bine de două ore în fața oglinzii încercând să găsească ținuta care putea lăsa cea mai bună impresie în ochii idolului său.

Cafeneaua în care se întâlniră avea o atmosferă întunecată datorită mobilei de abanos și a parchetului închis la culoare, iar micile ferestre nu lăsau să pătrundă suficientă lumină în încăpere. Părea mediul ideal în care două persoane își puteau împărtăși secretele. Până și atitudinea chelnerului confirma această impresie.

Diferența de vârstă dintre cele două femei depășea un deceniu. Veronica era mai scundă și purta o rochie care ascundea formele imperfecte ale trupului său firav. Părul îi era despletit, iar ochelarii cu ramă subțire îi încadrau ochii albaștri și genele frumos rimelate. Lucia – care nici macăr nu se prezentase cu numele real – purta o pereche de blugi, adidași și un tricou care îi scotea în evidență sânii voluminoși. Statura ei era una impunătoare. Trecând repede peste formalități, vocea ei groasă începu:

– Am vrut să te cunosc fiindcă eu cred că am putea fi surori. Nu ești de aceeași părere? Suntem singure într-o lume dominată de bărbați, iar ei vor lupta să-și mențină supremația.
– Nu știu dacă putem spune că e dominată de bărbați…, începu timidă Veronica, dar replica celeilalte n-o lăsă să-și termine fraza.
– Mihnea Eugen Carol. Nu ți se pare că doar pe noi ne face de căcat în criticile lui? Masculul ăsta domină percepția consumatorilor de horror și, pe deasupra, e și misogin. Nu suportă ca o femeie să aibă succes.
Veronica remarcă numărul singular al substantivului și se întrebă dacă Lucia îi citise romanul.
– E un comunist și-un privilegiat. După revoluție, a reușit și el să prezinte horror-ul în țara asta și acum crede că e cine știe ce mare valoare. Orgoliul lui nu valorează nimic pentru mine. Din păcate cititorii îl ascultă, iar editurile ascultă piața.
Își aprinse o țigară și după ce suflă un nor pe deasupra mesei, își aminti de bunele maniere: o întrebă pe Veronica dacă ea fuma.
– Nu.
– Scuză-mă! Mai trag un fum și gata, apoi duse țigara la gură și trase lacom din aceasta. O strivi cu forță în scrumieră de parcă ar fi ucis o gânganie. Oricum tipul ăsta n-o să ne mai facă mult timp probleme, o să vezi.
– Ce te face să crezi asta?
– Ne facem și noi, fetele, o gașcă a noastră. În ziua de azi numai așa putem răzbate în lumea literară. Ce zici, te-ar interesa o colaborare?
– Vrei să scriem o carte împreună?
– Bineînțeles! Tu ai un stil pe care chiar și Mihnea Carol îl apreciază, iar eu am idei bune. Dacă le combinăm, o să iasă ceva extraordinar care n-o să mai poată fi contestat de niciun misogin.
– Sunt impresionată! Chiar nu m-așteptam să aud asta!
– Atunci ești de acord?
– Sigur că da!
*
Veronica se opri în fața ușii apartamentului și sună. Fusese invitată de Lucia la ea acasă pentru a pune la cale „alianța fetelor”. Imediat ce fu poftită înăuntru, gazda îi spuse să se așeze pe canapea, iar ea se conformă. În camera aceea cu rol de sufragerie nu părea să se mai fi făcut ordine și curățenie de ceva vreme. Pe măsuța din fața canapelei se aflau o scrumieră plină cu mucuri de țigări și un vraf de ziare. Pe unele dintre ele fuseseră încercuite articole, iar din altele fuseseră decupate bucăți. Lângă perete, un corp de bibliotecă încărcat până la refuz era străjuit de câteva teancuri formate din cărțile care nu mai încăpuseră în el. Pe televizorul de lângă fereastră se aflau două bibliorafturi culcate unul peste altul.

– Te servesc cu ceva? O cafea, un suc? Am și alcool, dacă vrei.
– Ăăă… Un pahar cu apă, te rog!

Lucia dispăru pentru câteva secunde, apoi se întoarse cu o tavă pe care se aflau două pahare, o sticlă de apă minerală și una de votcă. Răsturnă cu mâna ziarele de pe masă pentru a face loc tăvii și începu să toarne băuturile. Continuă:

– Putem comanda o pizza dacă ți se face foame. Zilele astea nu prea am timp să gătesc.
– A, nu trebuie să te deranjezi. Nu cred c-o să stau chiar atât de mult.
– O să stai cât va fi nevoie.

Replica aceasta o intimidă pe Veronica. „Cât va fi nevoie”? Avea de gând să înceapă lucrul chiar din acea după-masă?
– Te-ai gândit despre ce va fi cartea? întrebă ea.
– Pentru noi! zise Lucia în timp ce-i înmână paharul. Ciocniră și băură. O să fie povestea noastră, despre noi două.
– Despre… Noi? Credeam că vrei să scriem ceva de groază.
– De groază o să și fie, dar, înainte să-ți spun, trebuie să fiu sigură că ești de partea mea și că n-o să dai înapoi. Pot avea încredere în tine?

Veronica o privi cu seriozitate. După o scurtă pauză spuse:
– Da. Dar nu înțeleg ce…
– Perfect! Vei afla totul la momentul potrivit. Deocamdată va trebui să ne cunoaștem, să ne obișnuim una cu cealaltă.
Discutară prietenește despre tot felul de lucruri și, pe măsură ce se însera, nivelul sticlei de votcă scădea. La un moment dat, Lucia goli scrumiera în coșul de gunoi și o puse înapoi pe măsuță, acoperită de funingine și răspândind un mirosul de scrum. Trecuse la un pachet nou în timp ce povestea fel și fel de lucruri neimportante din viața ei. Plictisită, Veronica încercă să găsească o scuză pentru a pleca, dar cealaltă n-o lăsă deloc să vorbească. Într-un final, reuși s-o întrebe unde e toaleta și obținu câteva minute de intimitate. Când reveni cu gândul de a-și lua rămas bun și a se despărți, află că Lucia comandase deja pizza.

– Nu trebuia să faci asta!
– Stai liniștită că plătesc eu. Ești invitata mea.
– A, nu-i vorba de asta, dar e deja târziu și ar trebui să ajung acasă.
– Cum, așa repede? Poți să dormi și aici, să știi. Mâine e sâmbătă. O să ne prindă noaptea povestind.
– Mai am niște treabă și dimineață chiar trebuie să fiu acasă, încercă Veronica să se scuze.
– Bine, dar stai măcar până vine pizza. Mâncăm și pe urmă poți să pleci. Uite, bea și tu un pahar de votcă, zise Lucia și se apucă să-i toarne băutura.
– Nu, eu nu beau…
– Tu nu bei, nu fumezi… Tu nu faci nimic! spuse femeia ușor iritată, dar când zări expresia Veronicăi, continuă pe un ton mai blând: hai, te rog! Măcar paharul ăsta și-o să-ți spun cum mi-am publicat eu volumul de proză.

Lucia descoperise punctul slab al invitatei sale și fu mulțumită când văzu efectul. Veronica luă paharul și sorbi, apoi îl puse pe masă.
– Inițial a fost respins de mai mulți editori. Știam că va fi greu pentru că atunci lumea nu folosea Internetul ca acum, nu existau reviste online și nu oricine avea calculator. Trebuia să mergi cu teancul de hârtie din ușă-n ușă și să știi cum să vorbești. Vorba vine, nu era chiar așa, dar înțelegi ce vreau să spun. În cele din urmă am dat de unul care mi-a spus în față că e dispus să-mi publice volumul dacă mi-o pun cu el. Îți vine să crezi?
„Și ce-ai făcut?” era Veronica tentată să întrebe, dar se abținu, căci nu voia să-i stârnească vreo reacție. Lucia se apropie de ea și, luând-o în brațe, îi spuse la ureche:

– Tu ești sora mea! Ție vreau să-ți spun totul, apoi încercă s-o mângâie pe sâni și s-o sărute.
– Dă-mi drumul! Ce faci? protestă Veronica și se smulse din stânsoarea femeii. Eu plec chiar acum!
Se uimi pe sine cât de decisivă îi fusese replica și ce efect avu: când își luă poșeta și se îndreptă spre ușă, Lucia nu încercă s-o oprească.
*
Două zile mai târziu, timp în care Veronica întoarse pe toate părțile întâmplarea din casa Luciei, primi prin curier un buchet de trandafiri și un plic sigilat. Îl deschise și citi biletul:

Dragă Veronica,

Te rog să mă ierți pentru ce am făcut! Recunosc că m-am lăsat purtată de val și te asigur că n-a fost intenția mea să-ți creez o stare de disconfort. Așa mi se întâmplă înainte să încep scrisul. E un fel de eliberare a demonilor, căci, odată ce mă apuc de treabă, nu mai cedez în fața slăbiciunilor.
Sper să accepți acești trandafiri ca un simbol al scuzelor mele și să nu mai fii supărată pe mine. Lasă-mă să-ți fiu din nou soră!

L. C.

Veronica se întrebă de unde i-ar fi putut cunoaște adresa, apoi își aminti că, atunci când se retrăsese în toaletă, poșeta ei rămăsese în sufragerie. Stătuse în compania unei femei care credea că toți bărbații sunt misogini și probabil era lesbiană. Oare la ce ar fi trebuit să se aștepte mai departe?
*
Hotărâtă să nu rupă prietenia, chiar și numai din interes artistic, Veronica onoră următoarele invitații. Scriseră trei capitole despre o societate post-apocaliptică în care femeile deveniseră proprietatea bărbaților și erau supuse la tot felul de perversiuni. Două dintre ele, surori, luară decizia de a se răzvrăti împotriva supremației masculine. Ideea Luciei de-a împărți rolurile părea să aibă rezultate bune. Lucia se plimba prin cameră și dădea glas ideilor sale în timp ce Veronica le reproducea cu propriile-i cuvinte, apoi le tasta pe laptop. După fiecare ședință, își făcea o copie personală pe un stick.

În timpul unei astfel de vizite, Lucia îi dădu vestea cea mare: luase legătura cu Mihnea Eugen Carol pentru a-l informa despre cartea la care lucrau împreună, iar el, interesat de acest proiect, le invitase la casa lui de vacanță pentru a discuta.

– Dacă am reușit să-i atragem atenția înainte de a termina cartea, spuse Lucia, e clar că avem toate șansele să primim o recenzie favorabilă. Îți dai seama? Tocmai el o să ne facă reclamă!
În ziua când cele două autoare urmau să plece la casa de vacanță a renumitului critic, Lucia veni cu mașina s-o ia pe „sora” ei.
– Nu știam că ai mașină de teren, spuse ea.
– Nu-i a mea, am închiriat-o.
– Acum îmi dau seama că nu mi-ai spus niciodată cu ce te ocupi.
– N-are importanță asta, dar dacă tocmai vrei să știi, sunt farmacistă, spuse femeia în timp ce luă geanta de voiaj din mâinile Veronicăi și o puse repede în portbagaj.
Cu toate că încercă să împiedice acest lucru, tânăra femeie văzu acolo, pe lângă bagajele lor, o pătură în care erau înfășurate niște unelte de grădinărit și o canistră.
– Astea sunt toate ale tale?
– Am luat niște benzină suplimentară că nu vreau să facem pana prostului prin locurile alea retrase. Urcă! Avem mult de mers.
În timpul drumului, Lucia fu foarte tăcută – lucru care nu-i stătea în fire – și refuză propunerea Veronicăi de a conduce. Tânăra încercă să-și omoare timpul imaginându-și cum va decurge întrevederea cu criticul literar. După ce intrară pe drumul forestier, Lucia opri, coborî și cercetă terenul de parcă ar fi căutat vreun semn care să-i indice calea. După câteva momente se întoarse cu o expresie de mulțumire pe chip. Se urcă în mașină, studie harta pe care își marcase traseul, și porni mai departe. Veronica o întrebă dacă nu voia să-și anunțe telefonic gazda că se aflau pe drum.

– N-am cum că nu e semnal acolo.
– Cât de retrasă e casa asta? Nu-i semnal, nu sunt benzinării…
– E în mijlocul naturii. La ce te așteptai? Cineva ca el își permite luxul ăsta. Vine aici cu un morman de cărți, iar când se întoarce în oraș, încep să curgă recenziile.
Când ajunseră la destinație era aproape întuneric. Lucia opri mașina la o distanță destul de mare față de casă și spuse că accesul autovehiculului era îngreunat din cauza copacilor. Proprietatea se afla în pădure. Își luară gențile din portbagaj și porniră spre clădire pe jos.
Veronica văzu cum partenera ei scoase ceva din geantă, apoi o lăsă pe prag și bătu la ușă. Câteva secunde mai târziu se auziră niște pași apropiindu-se și o voce gravă întrebă:
– Cine-i acolo?
– Lucia Căsăpeanu, scriitoarea.

Cheia se răsuci în broască, iar din spatele ușii își făcu apariția Mihnea Carol cu o lanternă în mână.
– Ce cauți tu aici? întrebă el în timp ce o țintui cu raza de lumină.
Lucia îl apucă de braț și-l înjunghie în piept în timp ce Veronica urlă de spaimă. Una după alta, loviturile îl zdrobiră pe bărbatul care scăpă lanterna și se prăbuși.
– Ce-ai făcut? zbieră femeia din fața casei. Oprește-te! Dumnezeule! Ce-ai făcut?
– Taci și du-te să vezi dacă mai e cineva în casă! ordonă Lucia cu lama însângerată a cuțitului în mână. Mișcă-te, nu mai sta acolo!
– Nu pot să cred! L-ai omorât?
– Vrei să-l înfig și-n tine? Intră-n casă!

Cu pași tremurânzi și fața ascunsă în palme, Veronica păși peste cadavru și intră. Lucia apucă trupul de un braț și-l trase astfel încât să permită închiderea ușii. Încuie și băgă cheia în buzunar, apoi cercetă toate încăperile. După cum bănuise, Mihnea Carol locuia singur în acea casă. Se întoarse la partenera ei și încercă s-o liniștească, dar aceasta se așezase îngrozită într-un colț, cu picioarele răsucite sub ea, și cu mâinile acoperindu-i fața de parcă astfel putea refuza comiterea crimei.
– Uită-te la mine!
– L-ai ucis… De ce-ai făcut asta?
– Uită-te la mine! porunci Lucia și trase mâinile de pe chipul Veronicăi. Totul e-n regulă, da? Ești bine. Amândouă suntem bine. Ți-am spus că o să am grijă să nu ne mai facă nimeni necazuri. Acum putem scrie liniștite.
– O să fim arestate! O s-ajungem la închisoare!
– N-o s-ajungem la închisoare. Scăpăm de cadavru și plecăm acasă. N-o să ni se întâmple nimic rău. Da?
Veronica dădu repetat din cap, deși încă era șocată. Lucia șterse cuțitul de sânge pe hainele bărbatului, apoi descuie ușa și aduse geanta ei de voiaj înăuntru. Băgă arma într-o teacă pe care și-o prinse la brâu și scoase o folie mare din plastic și o rolă de bandă adezivă.
– Întinde asta pe jos, îi spuse Veronicăi în timp ce-i înmână folia împăturită.
Femeia o apucă și începu să facă ce i se spusese.
– Acum ia-l de picioare și hai să-l așezăm peste folie.
– Nu, eu nu-l ating…
– Hei! Asta face parte din povestea noastră. N-am stabilit c-o scriem împreună? Haide!
Cele două apucară cadavrul și începură să-l înfășoare în plastic.
– Strânge-o bine ca să nu se scurgă sângele, zise Lucia și începu să lipească folia cu bandă adezivă. După aceea se duse iar la geantă și scoase de acolo un prosop, niște cârpe și o soluție de curățat.
– Ia asta și șterge peste tot unde ai pus mâna, zise ea întinzându-i o cârpă, apoi începu să șteargă cu prosopul urmele de sânge. După aceea turnă soluția de curățat peste cealaltă cârpă și frecă iar podeaua.

Când termină, scoase din geantă două lanterne frontale, își puse una, pe cealaltă i-o dădu Veronicăi, și începu să strângă restul de obiecte. Apucară cadavrul de la capete și merseră cu el târât spre mașina de teren. Îl așezară pe bancheta din spate, își băgară gențile în portbagaj și porniră în noapte. După vreo oră de condus, Lucia opri în locul pe care-l cercetase înainte și-i spuse celeilalte să coboare. Scoase din portbagaj pătura în care erau înfășurate două cazmale și luară fiecare câte una. Cu frontalele aprinse și o lanternă de camping în mână, se depărtară câțiva metri de mașină și începură să sape. Tânăra nu mai scoase nicio vorbă de când părăsiră casa. Era complice la planul țesut de Lucia Căsăpeanu, cea care nici până acum nu-i spusese numele real. Se temea de ceea ce s-ar fi putut întâmpla mai departe și, în același timp, o uimea ușurința cu care o ajuta pe criminală.

Două maldăre de pământ stăteau de-o parte și de alta a mormântului când vocea groasă a Luciei rupse tăcerea:
– Gata, e destul de adâncă. Hai să aducem cadavrul.

Ieșiră din groapă și se apropiară de mașină. Veronica știa că arma se afla în continuare la brâul celeilalte. Totul semăna cu o poveste dintr-un roman de-al ei, dar nu despre asta era vorba? Nu era asta povestea lor pe care o scriau împreună?
Târâră cadavrul până la groapă și-l aruncară înăuntru, apoi Lucia aduse din portbagajul mașinii canistra de benzină și o cutie de chibrituri care-i zornăiau în buzunarul jachetei. Veronica nu încercă să înțeleagă ce se petrecea în mintea criminalei. Era clar că suferea de o afecțiune psihică și știa că nu va putea ghici niciodată ce va face în continuare. Cel mai bine era să se supună. O privi cum așeză canistra lângă marginea gropii și se aplecă să-i scoată dopul. În acel moment cazmaua o lovi în cap și femeia căzu peste grămada de pământ proaspăt săpat. Cealaltă se aplecă asupră-i și-i scoase din buzunare cheile și portofelul, apoi o împinse, iar aceasta se prăvăli peste cadavrul înfășurat în folia de plastic. Ridică hârlețul și începu să arunce pământul înapoi în groapă, acoperind, încetul cu încetul, urmele unei duble crime. Chiar dacă nu murise încă, femeia urma să se asfixieze. Lucia stabilise foarte bine adâncimea, căci, la final, două cadavre aveau să putrezească acolo în loc de unul singur.

Când mormanul de pământ acoperea mormântul, Veronica strânse toate obiectele în portbagaj, apoi se urcă în mașină. Porni înapoi spre orașul din care plecase înainte să devină o criminală. Se făcuse deja dimineață când parcă autovehiculul și urcă în apartamentul Luciei. Se întinse pe canapea și rămase astfel timp de câteva ore, dar nu reuși să adoarmă. Când se ridică, își puse o pereche de mănuși chirurgicale pe care le găsi într-un sertar – oare „sora” ei chiar fusese farmacistă sau deținea acele mănuși din cine știe ce motiv? – și începu să caute prin toate lucrurile. Luă tot ce i se păru că avea legătură cu cele întâmplate: bibliorafturile în care colecționase tăieturile din ziare și unele articole tipărite de pe Internet, laptop-ul, o agendă păstrată în șifonier și un plic cu bani. Nu avea vreun motiv anume pentru care-i luase și pe aceștia. Pur și simplu credea că i se cuvin pentru tot ce îndurase în ultimele douăsprezece ore. Înainte să plece, șterse mobila și clanțele cu o cârpă, apoi coborî la mașina închiriată. Băgă toate obiectele în geanta Luciei, conduse până pe o stradă oarecare unde abandonă autovehiculul, și, în cele din urmă, se întoarse acasă.
*
Informațiile obținute din lucrurile fostei sale partenere o ajutară pe Veronica să înțeleagă cum fusese crima pusă la cale. Locul unde se afla casa din pădure, faptul că Mihnea Eugen Carol divorțase și locuia singur, dar și obiceiul acestuia de a se retrage în singurătate, fuseseră colectate din ziare și reviste – detaliile unei vieți care alimentaseră nevoia de subiecte a presei. Majoritatea scrierilor semnate de Lucia Căsăpeanu își aveau rădăcinile în fapte reale. Ziarele se dovediseră o veritabilă sursă de informații pentru poveștile ei, dar și alte detalii aflate probabil de la știrile televizate erau trecute în agendă și comentate, răsucite, transformate astfel încât să satisfacă nevoia de oroare a scriitoarei. Dintre toate acestea, cel mai valoros lucru era cartea la care lucraseră împreună. Nu era terminată, dar acum avea ideile necesare pentru a o putea duce singură la capăt. După formarea complotului, cele două surori, împreună cu alte femei, reușiră să elimine bărbații care conduceau acea societate post-apocaliptică folosindu-se de sex ca de o armă. Totuși succesul revoltei necesitase sacrificiul surorii celei mari. În timpul scrierii ultimelor capitole, Veronica începuse să înțeleagă cine fusese idolul ei și cum fiecare interacțiune cu acesta o ajutase să-și dezvolte imaginația.

Scriitoarea minți atunci când poliția se interesă de o posibilă conexiune între ea și cele două cadavre descoperite în pădure, dar își mărturisi faptele la scurt timp după ce-și termină romanul. Lansarea acestuia se petrecu ulterior pronunțării sentinței: douăzeci de ani de închisoare pentru crimă cu premeditare. Aflată în spatele gratiilor, primise prin poștă zeci de exemplare din partea fanilor care o rugau să le înapoieze volumele cu autograf. Ea îi onorase pe toți bucurându-se de faima pe care i-o aduseseră acele evenimente sumbre din viața ei. Deși o criminală, fusese numită cea mai bună autoare de horror din țară, iar romanul său era considerat unul de succes.

Doi ani mai târziu, interviurile acordate cu ocazia lansării noului său volum – Viața unei scriitoare ucigașe – și uriașa cifră a exemplarelor vândute îi suplimentară vizibil contul bancar. Cu toate că nu-și mai făcea probleme financiare pentru perioada când urma să părăsească închisoarea, timpul petrecut în celulă și fantoma idolului său îi oferiră energia creatoare după care tânjise întotdeauna.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • Suspans, nr. 29 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Critică letală de Tuberiu-Virgil Popescu. Share this:Like this:LikeBe the first to like this. De auroredenevers • Posted in Uncategorized 0 […]

  • Scriptorium octombrie | Gazeta SF said:

    […] “Critica letală“, prima şi singura proză din numărul 28 al revistei Suspans pe care o avem în considerare, este un text interesant, care poartă semnătura lui Tiberiu-Virgil Popescu. Având de înfruntat o critică misogină, singurele două autoare de horror de pe meleagurile noastre se decid să formeze o alianţă şi să scrie împreună. Însă lucrurile capătă o turnură tragică în momentul în care una dintre ele se decide să scape de critica neoportună, moment în care avem parte şi de câteva răsturnări de situaţie. Stilul sec, jurnalistic, se pretează de minune acţiunii, autorul izbutind să creeze o atmosferă specifică genului. La final cred că s-ar mai fi putut insista puţin, însă povestea nu este rea nici în forma în care se găseşte acum. […]

  • mai buni şi activi 3 « Scriptorium said:

    […] Virgil Popescu, cu povestirile Câinii fantomă, Îngerul cu coasa şi Critica letală, toate publicate în revista Suspans. Niciuna dintre prozele autorului nu a ajuns în topul celor […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.