Datoria

Articol publicat in:Proza | 31 ianuarie 2013
Autor:

Trântindu-se în canapea, s-a gândit pentru o secundă că se lasă în brațele unei zeițe maro. Și el este un zeu. În halat albastru, pentru că așa s-a nimerit să adoarmă cu câteva ceasuri mai devreme. Acum casa este luminată doar de stâlpul de pe stradă, aplecându-se sfătos peste pervazul lung al geamului împărțit în trei ochiuri asimetrice. Dacă lumina ar fi fost un vampir, nu aș fi pofit-o înauntru, își spune. Sau cel puțin aș fi păstrat un crucifix de argint la îndemână! Dar lumina stâlpului de beton gri nu are colți, mai degrabă se așează peste obiectele din living ca o fecioară sfioasă care se dezbracă întâia oară pentru ochii și pofta iubitului – blând, duios, amânând la nesfârșit clipa totalei revelații. Și adora penumbra aceasta de noapte târzie.

De câteva luni de zile, momente ca acesta au ajuns să facă parte dintr-un ritual. Pruncul se trezește de câteva ori pe noapte să mănânce. Și după fiecare masă, îl așează la loc în pătuțul cu rame negre și pânze cu rățuște galbene pe fond albastru și îl învelește. Apoi iese să fumeze o țigară, savurând transpirația rece a nopții. Inspiră adânc fiecare fum ca pe un elixir înecăcios și amar, până ce ultima fărâmă de jar îi licăre din ce în ce mai aproape de degete. Și, ca și acum, intră înapoi în casă și se așează, pentru câteva momente pe canapea.

Închide ochii și ascultă. Tăcerea vibrantă din cameră pulsează în bătăi înăbușite, ca ticăitul unui ceas bătrânesc acoperit de o pernă. Mirosul familiar și cald al materialelor din cameră… pânza canapelei, lemnul celor două biblioteci, dens și impregnat de soiurile de hârtie de pe rafturi, lemnul ușor al mesei de televizor și al sertarelor de lângă, emanând vag o aromă slabă de Pronto, ceara dulceagă de pe parchet, toate acestea îi inundă nările și îl fac să se simtă acasă. De aceea are nevoie de aceste clipe în fiecare noapte. Acum are răgazul să vadă pe ecranul ochilor închiși zâmbetul copilului în hârjoana de dinaintea culcării, să simtă încă o dată alunecând pe buze sărutul soției înainte să adoamă.

Iluzia că e singur nu îl înspăimântă niciodată. Se poate bucura de tăcere și de întuneric în tihnă, știind că sunt de ajuns zece pași măsurați pentru a se putea întinde, luând în brațe trupul ei cald.

Bătăile în ușă se aud clar, monoton și răspicat, ca textul unei citații de chemare în instanță. Tresare brusc din reveria apropiată de somn, înfrigurat de absurdul situației. O bataie… două… trei… patru… la intervale egale și arogante! După o pauză ale cărei secunde nu se pot număra, exact în intervalul în care ar fi putut adormi cu sentimentul unui vis ciudat împletit cu realitatea… cinci, șase și șapte, aglomerate și definitive!

A șaptea bătaie îl găsește deja în picioare, nu atât din conștiința a ceea ce se întâmplă, ci mai degrabă   dintr-un instinct indefinit al corpului de a reacționa. Îngheață cu picioarele îndepărtate și genunchii îndoiți ușor, ca și cum ar fi așteptat numai să-i arate cineva direcția pentru a o lua la fugă. Liniștea care rămâne în cameră nu mai este acum feciorelnică, poartă în ea amprenta sonoră a bătăilor surde în ușa de metal.

Prima reacție după dobândirea pe deplin a conștienței este o înjurătura zdravănă și abia înăbușită în spatele buzelor strânse, la gândul că s-ar putea trezi copilul.

– Hristosu’ mă-tii astăzi și mâine, se rostogolește printre dinții încleștați, în timp ce mintea preia controlul asupra corpului și dictează o mișcare agitată către ușă.

Ajuns lângă aceasta se oprește brusc, cu mâna întinsă către clanță. Și totuși, sigur nu a visat? Nu ar fi prima oară când se trezește amețit dintr-un vis, răspunzând încordat la stimuli care nu existaseră decât în mintea sa. Ridică telefonul mobil de pe marginea canapelei, apasă un buton și o lumină artificială și impersonală îi inundă fața. Pe retină se reflectă inversat cifrele de pe ecran – 02:38. Așează telefonul la loc, se întoarce către ușă și se sprijină cu palmele de aceasta. Trage adânc aer în piept și se lipește pe o parte de metalul rece. Închide ochii și cască necontrolat, așteptând leneș puterea să se desprindă și să se târască spre dormitor, spre pat, spre căldura trupului ei, spre odihnă.

O bătaie – gura rămâne imobilizată în mijlocul căscatului, într-o grimasă de prost gust – a doua bătaie – pupilele se dilată și mai mult decât le era necesar pentru a distinge în penumbra din cameră,    pregătindu-se inconștient de întunericul de dincolo de ușă – a treia bătaie – firele de păr de la ceafă se ridică electrizate, impuls rămas în om din perioada în care era animal, când corpul își fremăta blana pentru a părea mai mare – a patra bătaie – în carne sângele începe să se amestece cu adrenalină, un alt mod ancestral de a reacționa, pregătind țesuturile pentru a susține efortul unei alergări sau al unei lupte – și pauză. Apoi iarăși trei bătăi apropiate și mai puțin apăsate!

Nu, nu este un vis! Asta dacă nu cumva există vise în care miroase a salam de Sibiu de la sendvișurile rămase pe masa din bucătărie, în care câteva picături de urină caldă se scurg pe piciorul stâng și în care de afară se aude – amestecat cu un claxon ironic și un lătrat îndepărtat – o persoană care tușește, scuipă și apoi rostește în șoaptă

– E frig!

Se întoarce, își lipește palmele de ușă și își apropie ochiul drept de vizor. Buzele sunt atât de aproape că respirația i se întoarce înapoi în gură, cu o încărcătură acidă și sărată, de metal. Îl privește clipind rar, cam la șapte, opt bătăi ale inimii. Străinul tremură ușor cu genunchii apropiați, jucând de pe un picior pe altul. Mâinile strânse încrucișat peste corp îl fac să semene cu unul dintre acei nefericiți în cămașă de forță. Doar că mânecile sunt mai scurte, lăsând să se vadă dosul palmei roșu și păros, iar geaca de un negru bătrân aduce mai degraba cu accesoriul unui rocker nehotărât, decât cu o cămașă de forță.

– E frig! rostește din nou cu gura abia deschisă iar el, de aici, din spatele ușii, îi aude dinții scrâșnind. În secunda în care retina i s-a apropiat atât de mult de vizor, încât sticla acestuia devine ca o extensie a propriului cristalin, străinul se oprește din tremurat ca și cum întreg trupul i-ar fi intrat în stand-by. Își desface mâinile și degetele încep un joc fin de frecuș,   alintându-se între ele ca și cum ar număra fire de nisip. Își lasă brațele în jos de o parte și de alta a corpului…

degetele joacă  joacă copilași alergându-se fără sens

… își departează genunchii unul de celălalt îndreptând într-un fel picioarele…

joacă joacă un fir de nisip două fire de nisip pe ăsta îl țin pe ăsta ți-l dau ție

… se apropie de ușă în timp ce capul zvâcnește ritmic, scurt, dintr-o parte în alta…

joacă joacă nisipul nu se poate număra e apă ca lacrima de pământ

… se oprește la câțiva centrimetri. El. Pentru că privirea continuă înainte, pătrunzător, sfredelind irisul celui care stă de cealaltă parte a ușii, agățându-se de acesta ca un cârlig de catifea…

joacă joacă ba se poate uite un grăunte doi acum numără-mi tu mie

… și zâmbește, umed și murdar. E ceva sonor în zâmbetul lui, ceva care zgârie și ochiul și timpanul, ca și cum ai freca cu un cuțit tocit peste o gresie mucegăită. Și zâmbește.

– Știu că ești acolo! E prea frig ca să mă poți minți. E frig rău! Înțelegi?

Sigur că înțelege, înțelege din tremuratul lui de mai devreme, înțelege pentru că ușa miroase a frig și înțelege pentru că pielea i s-a deschis peste tot încercând să respire. Ce nu înțelege este ce caută nebunul acesta la ora aceasta la ușa lui. E de la sine înțeles că mintea aderă imediat la varianta cea mai la îndemână, e un sistem normal de auto-apărare. Fără el, dacă ar fi să credem tot ceea ce ne e frică să credem, am urla de dimineața până seara. E un nebun sau bețiv, își spune, care a greșit adresa. Celelalte variante sunt deranjante, iar mintea lui… ei bine mintea lui pur și simplu nu are chef de deranj la ora asta.

Trage adânc aer în piept, îl ține acolo ca pe o sursă magică de cofeină, își îndepărtează fața de metalul rece și deschide ușa.

– Ce doriți? Pe cine căutați?

Zâmbetul umed se lărgește și mai mult, ca linia orizontului într-un răsărit murdar.

– Păi dacă-ți spun ce doresc, slabe șanse să mă mai inviți înăuntru, nu-i așa, pui?! Și cuvântul acesta din urmă sună ciudat, ca un zgârci smuls de pe oase de colții unui câine hămesit.

– Cred că ați greșit adresa, sau mă confundați! încercând să-și stăpânească fiorul dizgrațios.

– În primul rând hai să lăsăm politețea deoparte, apropiindu-și palmele și frecându-le una de alta, că nu ne stă bine să ne luăm cu dumneavoastră după atâta timp. Doar nu ne cunoaștem de ieri de azi. În al doilea rând – chiar și cu palmele lipite căutând căldura una celeilalte, degetele își regăsesc jocul tulburel – ai de gând să mă inviți înăuntru să discutăm liniștiți ca doi prieteni vechi și civilizați, sau mă lași să îngheț aici în continuare?

– Vă rog frumos, chiar cred că ați greșit a…

Degetele freamătă nebune…

joacă joacă nisipul fuge mai repede pune-te în calea lui și fă-te roșu

… și capul icnește scurt la dreapta, revenind apoi la loc precum o coardă ciupită de chitară.

– Chiar cred, în continuare, că putem vorbi liniștiți, fără să o deranjăm pe scumpa ta soție sau să îl trezim pe dulcele tău copil! și zâmbetul boloborosește până aproape de urechi. Nu-i așa, pui?

Iarăși pronunția aceea ciudată, de data aceasta semănând cu o fereastră veche, cu ramă de lemn, închisă împotriva vântului. Și, profitând de clipa lui de nedumerire, străinul se strecoară ca o respirație urât mirositoare printre ușă și el, aruncă o privire albicioasă peste lucrurile din cameră și se așează pe canapea. Corpul se mulează pe suprafața textilă adunându-se cât mai mult în el, și palmele se plimbă fiecare pe câte un picior, de la genunchi în sus.

El rămase în ușă, neavând timp nici măcar să se întoarcă cu privirea, suspendat și inutil ca o idee proastă. Și totuși, pentru o fulgerătoare clipă, are senzația că știe ce urmează să se întâmple, că totul venea de undeva de departe și de demult.

– Dar eu nu te cunosc! rostește mai mult ca o explicație pentru sine însuși, închizând ușa.

– Oo, ba daaa! Doar că ai uitat un pic, numai un pic! răspunde străinul apropiind palmele de gură și răsturnându-și respirația, acum caldă, în ele.

Aprinde lumina de la întrerupătorul de lângă ușă și se apropie de mijlocul camerei. Îl privește, mai întâi, de la picioarele pline de nisip până la mijloc, apoi mai sus, peste geaca bătrână, și se oprește la față. Cercetează cu atenție căutând în ridurile adânci și întortocheate, ca un desen în spumă de cafea, încercând să găsească acolo ceva familiar, ceva cunoscut, un element cât de mic care să rezoneze cu ceva ce ar fi trebuit să își amintească. Dar nu reușește.

Străinul se lasă privit, mestecându-și zâmbetul, ba chiar întoarce ușor fața dintr-o parte în alta, aruncându-și pe rând obrazul în bătaia perdelei de lumină, ca un manechin cu experiență și plictis. Degetele se freacă de textura nisipoasă a blugilor…

joacă joacă cine nu e gata îl iau cu lopata și-l îngrop in nisip

Ei?! îl iscodește străinul. Nimic? Ce-i drept, era cam întuneric când ne-am întâlnit.

– Când?

– Când, când! La fel de bine ai putea să te întrebi și unde, și de ce, și cât e ceasul, și cât ți-e nasul și totuna ar fi! Mai bine pune de o cafea.

Cu mintea diluată, ca și cum ar fi respirat anestezic, cu gândul rătăcind între senzația unui vis absurd și sentimentul unei farse fără noimă, aprinde lumina de la bucătărie. Ia un ibric de pe uscătorul de vase și îl pune sub robinet. Zgomotul șuvoiului de apă care se revarsă pare obscen în peisajul acesta. Pune ibricul deasupra plitei și aprinde focul. Flacăra pulsează într-un val de căldură pe care îl resimte sub bărbie. Aruncă un ochi în diagonala camerei și realizează că din unghiul acela străinul nu are cum să îl vadă.

– Nu înțeleg!

– Nici nu ai cum!

Zâmbetul umed se lărgește atât de mult încât parcă se întinde și el alături, pe canapea.

– Atâta timp cât nu cauți unde trebuie!

Cu gesturi delicate și precise, ca un chirurg meloman, scoate un cuțit din suportul de lîngă chiuvetă. Rămâne preț de câteva clipe cu el în mână, privinduși reflexia alungită diform, jumătate de chip, cu ochiul la marginea buzelor ca în insomniile lui Picasso. Îl așează încercând să nu facă niciun zgomot înapoi, și îl ia pe cel din dreapta. Se privește și în acesta. Acum i se vede chipul cu totul. Ținându-l la spate, traversează bucătăria și îl pune pe marginea mesei, cu mânerul atârnat, îndreptat spre intrarea dinspre living. Apoi ia de pe etajeră mobilul de serviciu, îl deblochează, tastează 112 și îl așează în celălalt colț al mesei, fără să apeleze. Astfel, din orice parte ar fi mai aproape, poate pune mâna pe unul dintre cele două obiecte.

– Dar nu te…

– Ba mă cunoști, dar îți e greu să îți amintești. Sau poate că nu vrei! și degetele au înghețat pentru o secundă…

 joacă joacă nu mă mai joc m-am speriat mă sufoc

Pășind la fel de încet, revine în capătul îndepărtat al bucătăriei, de aici trece în hol, de unde privește prin ușa crăpată a dormitorului. Bagă capul înăuntru și adulmecă cu privirea trupul ei amestecat cu așternuturile. Privește apoi de-a lungul peretelui, deasupra pătuțului cu rățuște albastre. Pruncul doarme adunat la mijloc, trupul lui păstrând încă proaspătă memoria poziției în care a stat nouă luni. Închide ușa într-un gest nesfârșit, clinchetul clanței pierzându-se înfundat în toc. Își face cruce tremurând, ca în nopțile târzii de iarnă în care bunica nu-l lăsa să se urce în pat înainte de rugăciune, și revine în bucătărie.

Ce să îmi amintesc? Nu am ce să îmi amintesc…

– Ba ai, pui – o pisică își înfige ghearele într-o ceașcă de porțelan și trage.

Tonul devine grav.

– Doar că nu cauți acolo unde trebuie.

Respirația, și așa firavă, se inundă de un miros ciudat, sulf amestecat cu brânză stricată.

Revine în living, unde aerul pare mai respirabil și se așează în colțul opus al canapelei.

– Ascultați-mă, domnule, nu știu cine sunteți, nu știu ce vreți să îmi amintesc, la naiba! Nu știu cum dracu sunteți la ora aceasta în casa mea. Și vă mai fac și cafea! Ultimele sunete au ieșit amestecate cu un hohot sinistru de râs.

– Haide, te-am rugat să lăsăm politețurile deoparte! Sunt aici pentru că trebuie să iau ceva de aici. Iar cafea îmi faci pentru că te-am rugat eu!

Zâmbetul parcă se scurge pe galbenul feței pline de riduri.

– Bun, lăsăm politețea deoparte. Atunci spune-mi, te rog, cine naiba ești?

Încearcă și el să zâmbească dar pe fața lui nu se citește decât încrâncenarea unui copil care își contrazice pentru întâia oară învățătoarea.

– Și dacă spun că odată, demult, mi se spunea David, te ajută?

– David?!

După o scurtă reconstituire mentală a cercului apropiat de cunoștințe…

– David și mai cum? David din partea cui?

– David și atât. Oricum, așa mi se spunea în copilărie. Acum nu îmi mai spune nimeni așa. Acum mi se spune Culegătorul. Dar sunt convins că nici numele acesta nu te ajută câtuși de puțin.

– Bine, David Culegătorul! Și pentru ce ești la ora aceasta în casa mea? Ascultă, dacă trebuia să fie vorba despre o farsă, este una foarte proastă. Sau tu ai jucat-o foarte prost, nu știu, dar oricum nu mă simt deloc amuzat. Așa că o să te rog foarte frumos să te gândești mai bine dacă nu cumva ai adresa greșită sau… sau nu mă interesează de fapt. Asta ca să nu fiu nevoit să chem poliția, ca să lase și ei politețurile deoparte.

Hohotele străinului au venit brusc de undeva din interior, rostogolindu-se în cameră ca o avalanșă stridentă de viori dezacordate.

– Tu chiar nu îți amintești, așa-i?

– Ce să îmi amintesc omule? Tu nu înțelegi că nu te cunosc, nu mă cunoști, undeva e o greșeală? Nu am cum să îmi amintesc ceva ce nu s-a întâmplat probabil niciodată. Mă confunzi!

– Mai gândește-te, încearcă să-ți aduci aminte…

– Nu am la ce să mă gândesc!

– Ascultă-mă, bine, spune străinul și sunetele se desfac liniștit și grav din gura lui, ca niște așchii de marmură desprinse din bloc.Trebuie să te liniștești și să încerci să îți amintești. Nu te mai păcăli cu gândul că am nimerit greșit. Ești Vlad Iordache, ai 39 de ani, te-ai căsătorit foarte târziu pentru că foarte mult timp nu    te-ai putut apropia de nicio femeie, până ai găsit-o pe cea care doarme acum în dormitor și care te-a cucerit prin faptul că nu ți-a impus niciun termen limită. Îți plac fripturile în sânge, îți place să citești și să bei gin tonic cu lămâie și gheață. Nu suportți mirosul de levănțică și nu aprinzi nicio țigară până ce nu i-ai golit capătul de tutun și ai răsucit hârtia de acolo între degete.

Probabil că a respirat de patru sau de cinci ori în timpul acestor cuvinte, fiecare respirație absolut necesară pentru a susține tensiunea din interior. Părul  s-a ridicat brusc pe mâini și pe picioare și un val de răceală l-a îmbrățișat fără timiditate. Inima se mărește și împinge sângele cu o frică nebună de a seca.

Străinul, în schimb, este calm. Doar degetele…

joacă joacă leapșa pe culori eu sunt roșu

– A, și încă ceva, zâmbește străinul. Nu te excită în mod deosebit sânii mari. Ție îți e de ajuns să fie doi, să înceapă și să se termine pe piept!

Și râde turbat, cu buzele umede destrăbălându-se deasupra dinților și saliva scăpărând printre aceștia în lumina galbenă, ca ochiul unui bolnav de hepatită.

– Asta ca să nu mai pierdem timp! Te cunosc, și te cunosc foarte bine. Și TU mă cunoști, doar că refuzi să mă cauți în căpșorul ăla frumos al tău, acolo unde trebuie. Eu sunt acolo. Dar… înțelege…

Și tonul devine iarăși grav ca un solo contrabas.

– Nu ai cum să descoperi monstrul de sub pat, răsfoind albumul de vacanță!

Tăcerea se așterne brusc peste cameră, ca o pătură groasă de blană. Și în tăcerea aceasta un gând începe să pulsese ritmic în el. Pui… de când nu am mai auzit cuvântul acesta și de ce sună atât de deranjant de fiecare dată? E acolo, e undeva în mine, știu că e de aici, dar vine de atât de departe… imagini subtile se nasc în mintea lui dar nu trăiesc mai mult de câteva miimi de secundă, nu îndeajuns pentru a putea fi focalizate, crâmpeie de forme, sunete și culori, ca o proiecție nesigură pe fumul unei țigări. Țigară?! O, ce bine-ar merge una acum. Pui… și degetele nestatornice ca ale unui pianist bătrân… și zâmbetul lui umed… știu toate acestea! Îmi vorbesc într-o limbă pe care o cunosc. Din mine sunt, dar de unde? Și totuși gândul își întețește pulsul. Și nu poate fi decât un răspuns. Dar mintea lui, vă amintiți, nu este pregatită pentru variante obositoare.

– De unde… vocea iese greu și într-un fir subțire, ca un izvor sugrumat între stânci… De unde știi de soția mea și de copilul meu?

– Știu totul despre tine, din noaptea în care     ne-am cunoscut. Și pe urmă, e în interesul meu. Vameșul trebuie să știe averea gospodarului, nu?!

Noaptea. A zis noaptea în care ne-am cunoscut. Gândul bate ca o tobă cu membrană de ciocolată amară în cap și proiecțiile încep să se cristalizeze, peretele de fum pe care se așează prinde contur. Noaptea.           Într-adevăr era noapte, și aerul rece și umed, și luna inutilă ca un felinar murdar.

Se ridică și se îndreaptă spre bucătărie, unde apa fierbe nebună în ibric. Oprește focul și privește în oglida tulbure până la fund, de unde a doua reflecție îi clipește incestuos. Închide ochii și caută… undeva înăuntru… și demult.

Respirația șuieratoare a străinului, ca un șarpe prins sub picior, inundă camera cu un miros amestecat de pământ reavăn, crengi umede și frunze mucegăite, excremente de pisică. E ceva în el, ceva nestatornic ca echilibrul într-un vis urât, și degetele…

joacă joacă se apropie clipa părinții te cheama acasă sărută castelul acesta de nisip

Averea mea… nu e nimic de preț.

– Cele mai de preț lucruri sunt cele care rămân întipărite în ochi, în ultima privire. Acum ești bogat, mult mai bogat decât atunci când ne-am cunoscut. Atunci nu te aveai decât pe tine, și un strop de libertate. Acum îi ai pe ei, și capul îi fuge spre dormitor, ca o pisică fără gheare alunecând pe gheață. Și în lumea asta, pui – dinți amețiți de sânge se freacă spasmotic între ei – averea nu se măsoara în ceea ce ai, ci în acelea cu care rămâi după ce ți-ai plătit datoriile.

Era noapte, într-adevăr, pulsează gândul înlăuntrul său. Și aerul rece, dar mie nu îmi era frig, pentru ca ea era caldă. Și își ținea o mână pe a mea și cu cealaltă se juca în părul meu. Și totul era bine, era exact așa cum trebuie să fie. Și se auzea o muzică. Și ea se alinta. Ca o pisică. Dar nu era pisică, pisicile nu au păr blond. Ea avea părul blond și ochii căprui. Știa că sunt căprui, deși în noaptea aceea nu îi vedea. Și nu torcea, dar se juca în părul lui și îi lua din când în când mâna dreaptă și i-o săruta, și îi spunea Dă mai tare, pui, ador melodia aceasta!  Da, ea îi spunea pui, dar nu suna așa, nu cum sună din gura străinului acesta.

Totul era acolo, înăuntru, ca o subtitrare decalată dar mintea… mintea încă refuza să accepte.

– Am venit să iau ce este al meu! Ceea ce este de drept al meu. Trebuie să fi știut că te vei confrunta cu clipa aceasta, în toate nopțile în care nu știai de ce nu poți adormi, în toate diminețile în care aveai ochii roșii și gâtul uscat, trebuie să fi simțit asta. Chiar și ieri dimineață, te-ai trezit brusc și tușeai. Ei bine, am venit!

Pășește ușor, ca atunci când este perfect conștient de pragul de tăcere sub care copilul se poate trezi. Se duce spre pervaz căutând cu mâinile, din instinct, pachetul de țigări și bricheta, ascunse în spatele perdelei. Ia țigările în mâna stângă și bricheta în dreapta și le strânge, de parcă cele două obiecte însumate ar fi punctul lui de sprijin. Apoi le pune la loc. Nu fumează în casă.

Era noapte, așa e, și ea caldă, și eu fericit. Din ce în ce mai fericit, pe măsură ce una dintre mâinile ei cobora de la ceafă spre piept, și mă atingea la răstimpuri, catifelat și electrizant ca un brici de mătase.

Se întoarce cu spatele spre geam, închide ochii și respiră adânc. În sala de judecată a propriei minți, martorii vociferează, probele sunt mult prea puternice. Judecătorul este de neclintit și sentința curge firesc. Mintea trebuie să se conformeze. Nu mai merge scuza cu oboseala.

Deschide încetul cu încetul ochii și în clipa aceea vede! Din unghiul acesta privirea iese chinuit în diagonală, prin spațiul dintre living și bucătărie. În ecranul lucios al televizorului, reflecția străinului din canapea plutește diform. Fața nu mai este a unui om cu zâmbetul umed, este doar o amestecătura de carne, colți și oase zdrobite, încălecate într-un zâmbet întunecat. Pielea umedă și zbârcită zvâcnește de parcă sângele ar fi fost turnat pe o pâlnie în carne, și în loc de degete sunt gheare care spintecă în făgașuri adânci…

 joacă joacă nisipul e clepsidră și curge dintr-o gură în alta

Cu inima ascunsă de spaimă în colțul sufletului, se întoarce tremurând în living și privește fix către canapea. Străinul zâmbește deasupra gecii negre de rocker nehotărât.

În urma lui, în bucătărie, flacăra de sub ibric se stinsese și gazul continua să iasă, slobod și tăcut ca un câine de pază bătrân și viclean.

Era noapte, într-adevăr, și ochii ei oglindeau simandicos aceeași lună. Muzica îi acoperea pe amândoi ca o eșarfă din abur de lapte, îi încălzea și îi făcea jucăuși. Cel puțin pe ea. El stătea cu mâinile strânse pe volan și urmărea coturile înlănțuite ale drumului de asfalt. Capul sprijinit pe tetieră, îi zâmbește fără să o privească și se inundă în propriul trup ca într-o apă proaspătă și excitată. Își ia o țigară din pachetul de pe bord, o lovește de volan scuturând tutunul din vârf, rotunjește capătul de hârtie într-un vârf țuguiat. O aprinde, trage un fum și o scoate cu capătul aprins pe geam. Mâna ei coborâse de mult de pe piept, se joacă acum pe pântec, își ascunde degetele printre doi nasturi ai cămășii și desenează cu unghiile pe dedesubt. Mușcă cu unghiile din pielea albă de acolo, răscolindu-o în cercuri mici. El dă muzica mai tare și trage la răstimpuri din țigară. Mâna ei, ca un apostol iscusit, iese de sub obroc și coboară și mai mult… și mai mult… e atât de aproape… el tremură ușor în așteptare… și mâna se așează blând, ca o rouă caldă peste petale de carne. Corpul preia controlul și fără să își dea seama, închide ochii. Atunci s-a întâmplat.

Două picături de transpirație se aleargă pe fruntea lui, desenând o cărare amețită și rece. Străinul zâmbește la fel. Și tace.

– Ce vrei?

– Să înțeleg că ți-ai amintit?

– Ce vrei? croncăne în bărbie nervos.

– Atât de departe ai scuns totul încât nici tu nu mai știai să ajungi acolo?

– Ce vrei? Și vorbește mai încet! Jur pe toți sfinții că dacă soția mea se trezește și aude ceva…

– Nuuu, pui – o fereastră se sparge sub apă! Nu e cazul de amenințări.

– Ce vrei? Dacă vrei bani nu am cum la ora aceasta. În casă nu am mare lucru, mâine pot trece pe la bancă, mai pot vorbi cu niște prieteni și poți fi fericit o perioadă frumușică.

– Fericit sunt deja! Acum! Nu după bani am venit.

– Dar după ce? Cine ești, vreo rudă, vreun prieten? Vrei să mă duc și să declar totul? Să se facă dreptate? Nu pot la vârsta asta.

– Dreptatea… o hotărăsc eu! și era ceva definitiv în modul în care a rostit cuvintele acestea.

– Bine, dar ce vrei? Nu mă duce cu vorba doar pentru a pune cât mai mult pe masă. Spune-mi direct suma și eu îți spun dacă se poate. Și dacă da, în cât timp!

Străinul își îndreaptă spatele și își cuprinde fața în mâini.

– Ți-am spus, doar! Am venit să iau ceea ce mi se cuvine. Nimic mai mult! Dar… se lasă din nou pe spate, palmele revin pe genunchi și degetele…

joacă joacă mami mami nu găsesc lumina și nisipul miroase a îngeri

            – … nimic mai puțin!

Gazul care nu mai încape deja în bucătărie se scurge lipsit de culoare în living. Mirosul este puternic și înțepător, numai că mintea lui nu mai poate procesa și informațiile acestea. Totul se petrece acum în interior.

– Bine, și ce consideri domnule David Culegătorul că ți se cuvine ție, din ce am eu?

– Totul!

Se ridică tremurând, se duce în camera alăturată și își ia pachetul de țigări de pe pervaz. Se întoarce, scoate o țigară și aruncă pachetul de perete.

– Ce înseamnă… totul!

Cuvintele ies greu, ca mirosul din morminte. Îl privește pe străin sau, am putea să spunem acum, pe David, cu ochii sticloși și tulburi. Se așează pe canapea. Scutură tacticos tutunul din capăt, așează țigara între buricele degetelor și o rotește melancolic. Apoi o bagă în gură.

În secunda în care scânteia brichetei s-a ridicat într-un sărut dement cu gazul din cameră, străinul a tăcut. Dar în ochii lui, undeva în spate, în adânc, pe fundul acelui lac maro, dincolo de riduri, dincolo de carnea bătrână mirosind a hoit, se odihnea un cuvânt…

– Totul!

Anvelopele își tocesc nervurile încercând să se agațe de asfalt. Mașina balansează dintr-o parte în alta ca un patinator beat, până ce se oprește în cele din urmă, de-a curmezișul. O privește frecându-și mâinile de fața înecată în sânge, deschide portiera și aleargă împleticit înapoi. Trupul lui David plutise câțiva metri în aer și acum zăcea desfigurat sălbatic deasupra unui morman de nisip. Ochiul din drepta era îngropat în grăunți, cel din stânga privea gol undeva înspre mare. Piciorul stâng atârna fără să miște, în timp ce dreptul se lipea nefiresc de șira spinării. Glezna răsucită scotea la iveală alb și roșu, cartilaje, carne și sânge care nu știa încă, să se odihnească.

Mâinile întinse de o parte și de alta se răstigneau pe nisip precum Hristos pe pânza unei icoane. Palmele murdare tăceau. Dar degetele… degetele dansau spasmotic între firele de nisip…

joacă joacă am ieșit să ne jucăm e cineva pe aici

Flăcările galbene și roșii mușcă pofticios din pânza albastră a pătuțului, ca o vulpe hrănindu-se cu o bucată de cer. Rățuștele se topesc una câte una, instantanee hidoase ce se dizolvă în secunda în care prind contur. Trupul ei nu apucase să se trezească, strivit de bucata de perete care zburase din spatele aragazului. Duhnește a roșu, a carne fragedă pusă pe grătar, carne de om cu condimente de pânză și plastic.

Lacrima din ochiul lui nu apucase să iasă cu totul. Zăcea acum pe jumătate uscată, laolaltă cu mormanul de carne încinsă.

Ochii lui, sfârâind, continuă să se mire.

– Mă urăști? întreabă David.

– Da! răspunde ultima fărâmă de ființă din mormanul de carne.

– Bine-ai venit în lumea mea! rostește împăcat Culegătorul…

 

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Scriptorium februarie | Gazeta SF said:

    […] Suspans, iată că ne reîntâlnim cu Dadal Cristinel şi-n luna ianuarie, povestirea acestuia, “Datoria”, încheind şirul prozelor pe care le vom comenta în acest număr al Scriptoriumului. Prin […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.