David (I)

Articol publicat in:Proza | 10 decembrie 2012
Autor:

Nu pot să îmi amintesc cu exactitate când am auzit prima oară despre el, ştiu doar că am încercat să mă apropii de el, într-o tentativă de a-l face să înţeleagă că temerara lui drumeţie a devenit mai mult o obsesie care-l macină tot mai mult şi că riscă să îşi risipească viaţa în căutarea unei fantasme. Eram plecat de câţiva ani ca misionar într-un trib de undeva din Africa ca iezuit, în încercarea de a propovădui cuvintele Mântuitorului în rândul acelor băştinaşi primitivi ce aveau nevoie şi ei de dragostea neţărmurită a lui Dumnezeu. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, cu toate că s-au scurs de atunci mai bine de 30 de ani, iar eu am renunţat de tot atâţia ani la roba de călugăr iezuit şi mi-am găsit liniştea sufletească în braţele frumoasei Kmira. Pe David l-am cunoscut într-o duminică; la sfârşitul liturghiei un bărbat blond cu părul purtat lung, prins într-o coadă, veni să ma salute. Ştiam că numai el poate fi. Am schimbat câteva vorbe iar apoi el şi-a continuat drumul.

Se spunea despre el că Africa îl sălbăticise şi-l acaparase pe un drum care îl va duce în cele din urmă doar la pierzanie. Zvonuri vagi despre el auzisem de la superiorul meu. Povestea lui era plină de semne de întrebare; se zicea că David părăsise Anglia pentru a nu fi urmărit de justiţia britanică ce îl bănuia că săvârşise o crimă. Doar banii şi poziţia socială a familiei sale îl îndepărtaseră de ochii justiţiei.
Am găsit în David la prima noastră întâlnire un bărbat foarte închis, cu o privire tristă. Am observat că întotdeauna mergea cu capul plecat. Părea să poarte o povară ce-l copleşea zi după zi. Cum eram singurii europeni din acele locuri ale continentului negru, am încercat să vorbesc cu el, dar în pofida nenumăratelor mele încercări, nu am putut să-l fac să schimbe decât câteva cuvinte, convenţionale şi acestea.

Am aflat astfel că David era un pasionat vânător, fiu de lord, care preferase să-şi dăruiască întreaga viaţa studiilor despre Africa şi căutării de dovezi ale primilor oameni care apăruseră în Valea Riftului şi apoi se răspândiseră în întreaga lume. Morala vremii îl catalogase ca pe un nebun ateu cu capul în nori care, în loc să rămână alături de familia sa şi să ocupe locul de aristocrat în conducerea Britaniei, umblă prin jungle înconjurat de sălbatici. Tatăl lui, după multe încercări de a-l face să se întoarcă, şi la presiunea tot mai accentuată a opiniei publice ultraconservatoare, hotărî să-l dezmoştenească. David îmi spuse cândva că nu suferise prea mult când aflase aceasta din scrisoarea tatălui său; nu simţise niciodată ambiţia de a duce mai departe istoria familiei şi de a trăi în mijlocul unei lumi ipocrite. Mărturisesc că iniţial nu prea l-am întrebat despre cercetările sale deoarece erau străine de interesele şi convingerile mele şi preferam liniştea dată de cuvintele pline de dragoste ale Nazariteanului; preferam dulcea fericire a ignoranţei decât să alerg după teorii fantasmagorice în care divinitatea nu îşi găsea locul. “Fericiţi cei săraci cu duhul” ca şi deziderat era pentru mine un mod limitat de a mă bucura de viaţa aceasta şi de a mă pregăti pentru fericirea de apoi în atemporalitate.

Părea să caute aproape cu disperare singurătatea şi să fugă de oameni. Vroia să evite orice contact cu ei. Ce ironie! El care căuta originile omenirii din vremuri prăfuite de milenii, fugea de oamenii de azi!

De fiecare dată când necesitatea îi îndrepta paşii spre satul nostru, băştinaşii fugeau aproape îngroziţi şi se ascundeau prin colibe. Doar şamanul, plin de aroganţă şi importanţă, ieşea din coliba lui impunătoare, cu pieptul înainte, parcă dorind să arate tuturor că doar lui nu îi este teamă şi făcea diverse trocuri cu David. Mă obişnuisem cu ciudăţeniile băştinaşilor dar de această dată frica lor m-a intrigat. Am încercat să aflu care este cauza acestui comportament însă, cu toate tentativele mele de a afla ceva, nimeni nu vroia să îmi spună nimic despre Diavolul Alb, cum îl porecliseră.

Când i-am pomenit despre aceste două cuvinte chipul lui, mai inainte relaxat, mi-a părut că s-a întunecat şi un zâmbet plin de ironie s-a ivit. „Prostii”, se limită el să spună.

Traiul în acel trib nu-mi fusese lipsit de greutăţi. Duşmanul meu de drept era şamanul, o colorată paiaţă ce făcea din fiecare manifestare banală a naturii un semn al zeilor. Un zeu pentru foc, un zeu pentru vânat, un zeu al cerului, un zeu al soarelui. Fiecare fenomen natural avea un zeu, iar şamanul era singurul care putea interpreta voinţa zeului care îl înfăptuise, iar membrii tribului îi purtau un respect adânc şi-i acordau o încredere neţărmurită. El era cel care conducea dansurile tribale în încercări pline de vigoare de a implora zeii să aducă ploaia. În apropierea sezonului ploios, şamanul alături de şeful tribului, sacrifica un bivol sălbatic pentru venirea ploii, iar băştinaşii gustau rând pe rând sângele acestuia. Venirea ploii căpata astfel un caracter miraculos, care, în absenţa şamanului, nu ar fi avut loc. De la bun început acesta m-a duşmănit, simţind că am venit să-i iau locul şi să mă bucur din plin de privilegiile pe care le avea. Până şi şeful tribului îi cerea sfatul în diversele probleme cotidiene şi fără acordul lui ca voce a zeilor nu lua nici o decizie astfel încât, în fapt, adevăratul lider al tribului era şamanul.

Învăţasem repede limba acestora şi începeam să câştig tot mai mulţi adepţi, până într-o seară când, sub auspiciile de lună plină, şamanul execută asupra mea ceva ritual asemănător unuia de exorcizare susţinând că în mine îşi are locaş spiritul rău al nopţii care, în rudimentarele lor credinţe, avea ca scop biruinţa soarelui şi instituirea întunericului deplin peste tot pământul; eu eram un mesager al acestuia şi vroiam să-i îndepărtez pentru întotdeauna de obiceiurile strămoşilor. Am fost lăsat astfel de unul singur iar puţinii mei adepţi începeau să se îndepărteze de mine. Cu urletele lui dezlănţuite, într-o limbă pe care nu o înţelegeam, îmi părea că acest vrăjitor roşu rosteşte o serie de imprecaţii menite să mă intimideze.

În tot acel vacarm al şamanului, atenţia mi-a fost deturnată de ţipetele de spaimă ale femeilor. În micul sătuc doi lei îşi făcură apariţia, stârnind multă panică şi în rândul animalelor din ţarc. Războinicii cu suliţele lor se îndreptară spre locul unde bănuiau a se găsi în acel moment leii, însă mai apărură înca patru leoaice care cazură chiar în spatele acestora.
Parcă era o adevarată ambuscadă premeditată a fiarelor iar razboinicii prinşi între cele două grupuri de lei, care se apropiau periculos de rapid, îşi pierdură cumpătul. Şase dintre aceştia îşi aruncară suliţele şi o luară la goană. Cei rămaşi încercară o firavă apărare dar atacul fulgerător al leilor îi prinse descoperiţi, pradă uşoară. Până atunci nu mai văzusem ce îngrozitoare pot fi acele fiare ce sfâşiau trupurilor bieţilor războinici.

Rămăsesem buimăcit, incapabil de a schiţa un gest de ajutor, inapt de a pune mâna pe o suliţă şi a o arunca asupra acelor ucigaşi de oameni. Spaima pusese stăpânire asupra mea şi nici măcar cuvintele din Ave Maria nu mi le mai aminteam. Răgetele leilor erau parcă glasuri din iadul eliberat, iar ţipetele îngrozite ale războinicilor mâncaţi de vii începeau să se stingă. Ceilalţi se ascunseseră în micile lor colibe, crezând că vor fi la adăpost, dar eu continuam să rămân paralizat langă un arbore. Auzeam glasul şamanului care mă striga. L-am căutat cu privirea până când am văzut că e deasupra mea, cocoţat în bananier. Vroia să mă salveze, îmi aruncă o liană, dar eu continuam să strâng în mână crucea şi să nu mă clintesc deloc.

Eram hipnotizat de spectacolul macabru al carnagiului din faţa ochilor şi nu am zărit nici măcar pe unul dintre masculi, care se apropia de mine în salturi. Un răget din iad ieşi din pieptul acestuia când era la doar zece paşi de mine. Se apropie încet, mişcându-se în jurul meu, dar nu simţeam acum nici o frică; eram pur şi simplu fascinat de măreţia acestei fiare. Era un mascul bătrân, un colos cu nişte colţi imenşi care se tot rotea în jurul meu, îmbătat de sângele de om. Aveam impresia că sunt un şoarece luat în zeflemea de o pisică. Strângeam tot mai tare crucea la piept, din instinct, fără să respir ori să mă mişc. Credeam că trecuseră ore bune de când leul îmi dădea târcoale, neîndrăznind să mă atace. La un moment dat, îşi pierdu interesul şi plecă spre ceilalţi lei care, între timp, sătui de sîngele de om, săriră în ţarcul bivolilor şi făcură prăpăd şi între ei. Doar o leoaică intrase într-o colibă unde sfâşiase femeile şi fugise înspre junglă având între colţi o biată copilă de nici doi ani.

Ca la un semnal, o dată cu fuga acelei leoaice, toţi leii îşi părăsiră prada şi se năpustiră spre mica junglă. Doar leoaicele continuau să se ospăteze dintr-un bivol uriaş.

În jurul meu urmele carnagiului începeau să se facă ivite. M-am năpustit spre muribunzii care strigau după ajutor. Gemetele lor mă treziră la realitate. Am încercat să îi ajut, am strigat şi eu după ajutor, dar nimeni nu îndrăznea să iasă din adăpost.
Mi-am îndreptat privirea spre şaman şi i-am spus cu o voce plină de încredere să coboare, căci pericolul dispăruse, dar la răgetul unei leoaice, care se luă la harţă cu alta pentru o halcă mai bună de carne, îi dispăru tot curajul şi rămase cocoţat. Toţi războinicii care supravieţuiră carnagiului erau într-o stare mai apropiată de moarte decât de viaţă. Am încercat să văd pe care îi mai pot ajuta, dar cu membrele sfâşiate şi intestinele afară, soarta lor era pecetluită.

Deodată, liniştea de mormânt instalată peste sat, întreruptă doar de răgetele de la ospăţul fiarelor, fu spulberată de o împuşcătură. M-am culcat la pământ, dar, rămânând cu privirea spre ţarcul bivolilor, am zărit o leoică prăbuşită urlând de durere, iar celălalte fiare se îndreptau grăbite, năucite de spaimă, spre junglă, gardul fiind doborât de saltul lor. M-am ridicat repede ştiind că pericolul trecuse. Curând l-am zărit pe David cu o puşcă în mâna alergând înspre mine.
*
Între timp, liniştea se aşternu peste sat, iar băştinaşii începeau să iasă din ascunzătorile lor. Fiecare îşi căuta familia, iar la vederea măcelului femeile începură să se tânguie şi să zbiere. Mulţi bărbaţi fuseseră răpuşi de lei, și până şi şeful tribului era rănit de moarte. Cele trei soţii ale acestuia încercau să-l aline, dar fără folos, acesta dându-şi sufletul în chinuri groaznice. Nu puteam să-i ajut cu nimic. Şamanul coborâse din bananier şi privea urmele măcelului cu multă tristeţe. Se îndreptă spre mine, căzând în genunchi, şi începu să-mi sărute crucea, zicându-mi în lacrimi că acum crede în Iisus. Urmându-l, toţi supravieţuitorii se puseră în genunchi. Am rostit o rugăciune, nici nu mai ţin minte care, iar apoi le-am spus să îngroape cadavrele.

Omul este o fiinţă care are nevoie de minuni pentru a crede. Inconştienţa mea, lipsa mea de reacţie în faţa acelor fiare, fusese minunea de care ei aveau nevoie pentru a crede în Dumnezeu. Doar cele trei neveste ale şefului de trib continuau să îl jelească. Potrivit credinţei lor, acestea trebuiau să-l urmeze în moarte, fiind îngropate de vii alături de el. Aş fi vrut să opresc acel obicei păgân, acea insultă împotriva vieţii date de Dumnezeu, şi speram să le pot convinge de inutilitatea unui astfel de gest.

David se întoarse de la leoaică şi îmi spuse că auzise răgetele şi alergase cât de repede putu spre sat, dar ajunsese prea târziu. Îmi povesti că urmărise leii de săptămâni bune şi probabil că din cauza foamei recurseseră la un asemenea gest. Turmele de bivoli nu ajunseseră încă, iar întreaga savană era pârjolită de soare şi fără nici un pic de hrană pentru carnivore. Îşi exprimă de asemenea teama că felinele s-ar putea întoarce şi că ar fi util un atac preventiv, poate ar reuşi să salveze copila răpită.

– Biata copilă e mai mult ca sigur în Rai acum. Mai bine ai rămâne să aperi satul. Nu au rămas decât câţiva bătrâni şi puţini razboinici. Satul e fără apărare!

Dar degeaba. Argumentul meu rămase fără efect. David vroia să pornească în urmărirea lor, să profite de teama acestora, şi să le nimicească una câte una. Nu am putut să-l opresc.

Am îngropat morţii, i-am îngrijit cum am putut pe supravieţuitori până ce întunericul căzu peste sat. A doua, zi împreună cu şamanul, am reparat gardurile din jurul satului, am adunat bivolii rătăciţi şi uşor uşor am redat speranţa băştinaşilor. Cadavrul fostului şef continua să rămână în coliba acestuia, înconjurat de soţii şi numeroşii copii. Le-am acceptat ritualul, sperând că după ce îl vor jeli lucrurile vor reveni la normal. Începeam să mă îngrijorez în privinţa lui David, dar rugăciunile îmi dădeau tărie şi speranţă. Fostul meu duşman, şamanul, mă însoţea peste tot, umil, renunţând la vechea lui ocupaţie. Băştinaşii stăteau pe jos, în jurul colibei fostului lor şef, plini de respect.

Deodată, femeile ieşiră purtând pe braţe cadavrul celui ce le-a fost soţ şi îl duseră, plin de bijuterii, într-o groapă, însoţite fiind de copii. Tot satul le urma în linişte, dar şamanul se retrase, nici nu-l observasem unde dispăruse. Am vrut să spun rugăciunile cuvenite dar una dintre femei, cu o furie de harpie, m-a îndepărtat.

Sătenii continuau să privească întreaga scena: cele trei femei se aşezară în groapă, lângă cel care le fusese soţ, ghemuite, îmbrăţişându-l, iar copiii acestora începură să arunce cu ţărâna peste ele. Am încercat din nou să-i opresc dar de data aceasta şamanul apăru din spatele meu şi spuse simplu: tabu. M-am îndreptat spre copii să-i opresc dar sătenii nu mă lăsară să fac nimic. Bietele femei fură îngropate de vii iar eu nu putusem face nimic să le opresc! Până şi crucea pe care o ridicam, în speranţa că se vor opri, îi lăsa rece. Într-un târziu fiecare se îndreptă spre coliba lui iar eu speram ca o dată cu venirea întunericului să le pot dezgropa. Am început să mă rog în mica capelă, cu fostul şaman în spate.

După ce satul adormise, am ieşit încet şi m-am îndreptat spre morminte în speranţa că femeile nu se sufocară încă. M-am apropiat de mormânt şi am început să sap aproape disperat, cu unghiile, cu ce puteam… Deodată un braţ puternic mă înşfăcă şi mă aruncă ca pe un biet neajutorat. Era şamanul, din nou inveşmântat în roşu, plin de putere ca în trecut, însoţit de câţiva copii.

Tabu! Tabu! Şamanul continua să strige acelaşi cuvânt, plin de furie, şi am simţit că am în el acelaşi duşman. Satul întreg se trezi din nou la viaţă şi asistă la spectacolul oferit de şaman care din nou invoca zeii şi era stăpân. Dansul lui, mai violent ca niciodată, trezi în sufletele sătenilor ură faţă de mine. Încălcasem o lege fundamentală şi nu mai aveam nici o salvare. Până si crucea mea fu aruncată de şaman în foc. Începu să mă lovească, să mă ardă, să mă taie, iar eu, legat de un stâlp nu puteam decât să mă rog. Simţeam că soarta mea este pecetluită.

M-am trezit a doua zi, cu o durere la ceafă. Nu puteam nici să mă ridic, iar privirea îmi era înceţoşată, neputând să văd unde mă aflu. Am recunoscut vocea lui David care îmi spuse să mă liniştesc şi să nu ma mişc, şi că sunt în siguranţă. Am leşinat şi nu m-am trezit decât după câteva ceasuri.

– Credeam că te vor ucide, auzii vocea lui David. Măcar de data aceasta am ajuns când trebuie şi am reuşit să-i îndepărtez de mine. Sălbatici nenorociţi!

Vocea lui mă calmă instantaneu. Am reuşit să mă ridic şi i-am povestit tot ce se întâmplase, cum le-am încălcat legea, iar şamanul hotărâse să mă pedepsească şi să îşi recâştige locul pierdut. Mare mi-a fost bucuria când salvatorul meu mi-a spus că a reuşit să salveze şi copila, care nu fusese devorată de lei. Ba chiar mai mult ucise pe unul dintre masculi şi astfel putuse să scoată pe fetiţă din mijlocul lor. Mare minune că aceştia o acceptară în mijlocul lor! Biata copilă scăpase cu viaţă!

Dar chinurile mele erau doar la început…

Etichete: ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • aurelia chircu said:

    Foarte interesant. Voi citi in continuare Spor!

  • Ionut Buda (author) said:

    Multumesc pentru incurajari!

  • Andreea Sterea said:

    Placerea e de partea mea 🙂

  • Bianca Ene said:

    Imi place stilul tau. Continua sa scrii , chiar este foarte bine realizat si astept continuarile cu nerabdare!

  • Ionut Buda (author) said:

    Multumesc! Voi continua sa scriu si sa te surprind:)

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.