David II

Articol publicat in:Proza | 07 februarie 2013
Autor:

La adăpostul peşterii, puterile mi-au revenit. Fetia dormea liniştită, un somn de înger negru exilat din paradis. Am hotărât cu David să ne îndreptăm spre cel mai apropiat oraş, dar ştiam că drumul prin junglă nu avea să fie scutit de primejdii.

Ce avea să îmi rezerve viitorul nu mă interesa în acele momente. Îmi părea că unicul lucru ce contează este prezentul şi că trebuie să fac tot ce ţine de mine pentru a scăpa de urmăritorii noştri şi de a dărui o viaţă civilizată acelui copil.

Eram întradevăr urmăriţi. David, care nu închisese un ochi toată noaptea, îmi confirmase că sălbaticii se adunară şi că erau pe urmele noastre. Doar bezna nopţii ne protejase iar distanţa dintre noi şi ei o puteam pierde dacă nu porneam cât mai repede la drum.

Simţeam că nu îmi spune tot. Îmi ascundea ceva, dar, oricât am încercat să-l trag de limbă, rămânea tăcut şi impasibil. Chipul lui trăda nelinişte şi o puternică stare de tensiune interioară. În ochii lui se citea multă tristeţe dar şi o furie mocnită ce părea să izbucnească în orice moment.

Zadarnic a încercat să mă convingă să duc fetiţa înapoi la semenii ei. Rămâneam ferm pe poziţii, am decis irevocabil în mintea mea să o scap dintre păgâni, să o duc în mijlocul civilizaţiei şi să-i ofer o educaţie şi o viaţă mai bună. Vroiam să o iau diavolului ce stăpânea în acele locuri.

–          Fata doar ne va încetini. Când sălbaticii vor afla că mai trăieşte şi că e cu noi, ne vor vâna cu şi mai mulă furie! îmi spuse el fără să mă privească în ochi, absent.

–          Fata vine cu noi! Vreau să-i salvez sufletul din ghearele diavolului şi să o dăruiesc lui Dumnezeu.

–          Cine eşti tu să ştii ce e mai bine pentru ea? izbucni el furios, ţâşnind spre mine cu pumnii încleştaţi.

–          Sunt trimisul lui Dumnezeu şi pentru asta am datoria să lupt pentru sufletul ei.

Raţionamentul meu îmi părea de nezdruncinat şi simţeam că Dumnezeu e cu mine şi nimic rău nu ni se poate întâmpla.

–          Dumnezeul tău nu are nici o putere în aceste locuri… îmi şopti el, aproape cutremurat de aceste cuvinte. Se prăbuşi, cu faţa între palme… Îmi dădea impresia unui om puternic tulburat. Parcă exprimarea acestor vorbe îi ştereseră vigoarea dinainte. El fusese cel ce ne salvase, dar acum părea un om terminat.

Dar momentul de slăbiciune a lui David nu a durat mai mult de câteva clipe. La fel de brusc cum se prăbuşise în deznădejde, se ridică… Cu o expresie ce nu trăda acum nici o emoţie, în afara hotărârii, îmi spuse să mă pregătesc, să iau fetiţa şi să plecăm dacă nu vreau să pier.

Nu am îndrăznit să îi mai spun nimic. Simţeam că mă pot încrede în el şi eram convins că ne va scoate la liman. Am trezit copila, iar aceasta, fără să se sperie, se agăţă de gâtul meu, strângându-mă cu o forţă aproape nefirească pentru vârsta ei. Tremura un pic, dar vorbele mele o liniştiră. Nu vroia să scoată nici un cuvânt, dar era firesc după ce fusese târâtă între colţii unei fiare.

Am pornit la drum fără să schimb o vorbă cu David. Fără să-l întreb ce plan are. Îmi părea că orice dialog l-ar tulbura şi nu vroiam să risc să rămân neajutorat în mijlocul junglei, la cheremul fiarelor şi a sălbaticilor ce se puteau ivi oricând.

Ne croia drum prin jungla deasă. Era clar că urma un drum numai de el ştiut pentru a evita orice întâlnire cu băştinaşii.. Îl urmăream, dar era greu să ţin pasul cu el. Vegetaţia deasă şi concertul nesfârşit al primatelor ce ţipau din adăposturile lor aeriene îmi făceau imposibilă orice încercare de rugăciune. Nu puteam să rostesc în gând decât: “Doamne ajută-ne!” şi să-mi fac semnul crucii la fiecare semn de primejdie ce-l simţeam.

Simţurile îmi erau oarecum paralizate parţial de acele glasuri de diavoli ce ne înconjurau din toate părţile.

Până şi râsul diabolic al hienelor părea să se audă din urma noastră, dar nu îndrăzneam să mă opresc şi să întorc privirea. Impasibil, David mă târa după el, încurajându-mă să grăbesc pasul. Salvarea mea era doar în faţă. Salvarea mea şi a bietei copile era David şi mă sileam să-l urmez.

Nu ştiu câte ore s-au scurs, dar picioarele îmi erau obosite iar copila, speriată de drumeţia noastră prin acel infern de urlete, nu se putea opri din plâns, chiar dacă David i-a dăruit o bucată de ciocolată. Nu vroia să mănânce nimic. Am încercat să o liniştesc vorbindu-i cu blândeţe, iar suspinele ei deveniră tot mai rare.

Deodată în faţa lui David, de nicăieri, se ivi o maiestuoasă panteră neagră. Mi-a îngheţat sângele în vene rămânând paralizat. Nu erau mai mult de trei metri între David şi acea fiară a iadului cu nişte colţi uriaşi… Gura ei părea o gaură spre infern.

Între noi şi iad era doar David. Cu toate că eram înarmat, nu îndrăzneam să mă mişc fără încuviinţarea acestuia.

Pantera părea să ne studieze, dar între ea şi David nu era decât un salt. Un salt ce putea fi mortal… Dar spre norocul nostru totul s-a sfârşit în mai puţin de un minut.

Fiara sări înspre David şi îl prăbuşi la pământ. În acel moment am crezut că soarta noastră era pecetluită, dar strigătul lui David mi-a aprins iar speranţa.

Era un strigăt al victoriei! Teribila fiară pierise de maceta ce-i străpunse inima neagră, însetată de sânge. David reuşise să o ucidă. Am prăvălit fiara, ce era mai grea decât o stâncă, de pe trupul salvatorului nostru. Plin de sânge, îşi scoase maceta din pieptul fiarei şi-mi aruncă o privire dispreţuitoare spunându-mi:

–          Unde a fost Dumnezeul tău, călugăre?

Obrazul stâng îi era sfâşiat, plin de sânge ce şiroia, dar teribila fiară, căci abia acum îi puteam percepe adevăratele dimensiuni, căzuse pradă lui lui David. Saltul ei îi aduse moartea. Privindu-l pe David cum se uita cu detaşare la acel monstru ce i-ar fi putut aduce sfârşitul, am realizat că nu se teme deloc de moarte.

Privea cu o detaşare ironică: a omului stăpân peste întreaga natura ce are convingerea că nimic nu-i este imposibil. Am zărit pe chipul lui un zâmbet vremelnic de sarcasm îndreptat împotriva mea.

Dacă mi-a fost ruşine de mine în acele momente? Întradevăr nu schiţasem nici un gest de apărare, nu sărisem deloc în sprijinul lui David… Îi simţeam ironia şi vanitatea dată de triumful nesperat. Eram slujitorul lui Dumnezeu, nu un vânător cu sânge rece…

Dar David îmi spuse:

–          Mă bucur că nu ai tras, călugăre! Mai mult ca sigur că m-ai fi nimerit pe mine şi am fi pierit toţi!

Şi izbucni deodată într-un hohot de râs sănătos. Era triumful vieţii asupra morţii în acest râs zgomotos al său, ce iniţial părea dement, dar apoi m-a molipsit şi pe mine şi am început să râd cu o poftă nebună. O poftă nebună de viaţă! Până şi copila s-a oprit din plâns şi îi simţeam pumnii micuţi cum îmi izbeau spatele, cerându-mi să o las jos. Râdea şi ea. Un râs cristalin, de îngeraş…

Atunci am ştiut că David are dreptate: Dumnezeu nu era cu noi, eram într-o împărăţie a fiarelor, fără judecată divină, fără reguli, în care nu puteam supravieţui doar prin rugăciuni. Fără să-mi dau seama, nici măcar nu m-am închinat, nici măcar nu am mulţumit Domnului că scăpasem cu viaţă.

Aici natura domina. Ea era diavolul şi singura noastră apărare era instinctul de conservare. Nu rugăciunea. Nu semnul crucii.

Privindu-l din nou am citit în ochii lui mult optimism. Zâmbetul lui ironic pierise la fel de brusc cum se ivise. Se apropie de fetiţă, se aplecă şi-i mângâie părul creţ, zâmbindu-i: “Eşti în siguranţă!“.Biata copilă, după toate prin câte trecuse, sări în braţele lui David şi-i ceru, cu un glas firav, ciocolată…

Am realizat că vom ieşi cu bine din această încercare şi că David e îngerul nostru păzitor care ne poate apăra împotriva oricui şi a orice. Eram cu adevărat fascinat de acest om despre care ştiam atât de puţine lucruri, dar în care avusesem încredere de la început şi îmi pusesem viaţa în mâinile lui fără să stau pe gânduri.

Îşi spălă sângele de pe obrazul sfâşiat, dar rana era doar superficială, fiara ratase ţinta… Ne-am odihnit câteva clipe dar am pornit din nou la drum. David nu vroia să ne prindă întunericul fără să ajungem la adăpost. Am iuţit pasul, încărcat de forţe proaspete…

Nu ştiam încotro ne îndreptăm. Ştiam că ţinta călătoriei noastre era la peste 120 de kilometri, după spusele lui David, dar unde aveam să ne adăpostim, numai el ştia.

Devenise mai comunicativ şi începu să-mi spună o serie de anecdote ce-mi stârneau râsul.

Umbrele nopţii începeau să se lase peste jungla ce părea să se trezească la viaţă abia acum. Doar acum vacarmul era la maximum. Urletele hienelor se înmulţeau şi iadul părea complet.

Cu toată oboseala marşului forţat, am mărit ritmul din nou şi înaintam tot mai greu prin hăţişul tot mai des. Neobosit, David izbea cu maceta tot ce ne stătea în cale.

Până şi un diavol sub chip de şarpe uriaş ce înghiţea o antilopă s-a înfăţişat privirii noastre. Am rămas uimit cum acea tîrătoare înghiţea efectiv bietul animal ce încă era viu şi se zbătea. O altă gaură spre iad…

Am părăsit acel spectacol macabru uimit de ce a lăsat Dumnezeu pe acest pământ. Cu toate că eram de atâţia ani în Africa, abia acum înţelegeam şi vedeam adevărata imagine a lumii.

Am fost interrupt din gândurile mele de glasul şoptit dar ferm a lui David:

–          Apleacă-te la pământ şi nu te mişca! Nu scoate un sunet!

Ne-am făcut una cu pământul, camuflaţi de vegetaţia luxuriantă şi m-am silit să privesc în jur, pe cât îmi era posibil, pentru a descoperi ce pericol sesizase David.

În cele din urmă am zărit în bezna profundă, subţiată doar de razele palide ale lunii ce se chinuiau să străpungă perdeaua de vegetaţie, siluetele a trei războinici din satul de unde fusesem silit să evadez.

În urma lor, duşmanul meu. Şamanul!

Cel puţin nu ştiau că eram conştienţi de prezenţa lor.

–          Ori ei, ori noi! îmi şopti David. Trebuie să-i ucidem acum! Indiferent de riscuri. Pregăteşte-te să tragi!

Autoritatea lui mi-a ucis orice glas al conştiinţei. Ştiam că trebuie să fiu iute. Mi-am încărcat puşca şi am ochit. La semnalul acestuia am tras. Două focuri fără să clipesc!

Doi dintre urmăritorii noştri au cazut seceraţi de ploaia plumbului morţii. Urletul unui muribund mă trezi la realitate şi abia atunci am realizat ce am făcut: luasem viaţa unui om!

David ţâşni din adăpostul nostru şi mai trase un foc după şamanul ce fugea mâncând pământul. Bezna îl făcu să rateze iar şamanul scăpase.

Înjură cu o furie teribilă. Apoi se îndreptă spre muribund şi descărcă un plumb în capul acestuia.

Această execuţie sumară, lipsită de orice compasiune, mă revoltă. Dar totodată realizam că sunt un ipocrit. Şi eu eram un ucigaş. Ucisesem in legitimă apărare? Am decis pe loc să amân orice dezbatere morală asupra acţiunilor mele. Vroiam să trăiesc.

David de apropie în grabă de noi şi-mi spuse  că nu mai avem nici o clipă de pierdut.

–          Vănătoarea a început şi noi suntem vânatul!

Vânat… Viaţă… Atunci am conştientizat că iubesc viaţa mai mult decât pe Dumnezeu şi că jurămintele pe care le-am făcut când am primit roba de călugăr s-au sfârşit. Dar nu mă simţeam deloc vinovat! “Trebuie să trăiesc, trebuie să mă bucur de viaţă, trebuie să dau şansa acestei copile să trăiască în civilizaţie!”

Frânţi de oboseală, mergeam aproape din inerţie până când, după alte trei sau patru ore, ne-am adăpostit într-un arbore falnic populat de zeci de maimuţe pe care le-am alungat fără mari probleme. Am închis ochii la adăpostul acestui sanctuar aerian. Am adormit instantaneu, un somn de plumb, fără vise, fără remuşcări, fără să mă închin cum o făceam de când mă ştiu.

Abia se iviră zorii şi David mă trezi. Am luat un mic dejun sărăcăcios şi am pornit din nou la drum. Aceeaşi problemă cu jungla tot mai deasă îmi părea că ne face să înaintăm ca nişte melci.

Stăteam prost şi cu muniţia. Simţeam o euforie ce-mi inunda întregul trup  şi mă făcea intangibil.

Într-un sfârşit m-am bucurat când David mi-a zis:

–          Nu mai avem mult până la vizuina mea.

Şi am ajuns la vizuina lui. Am coborât într-o vale camuflată de junglă, udată de un fir ce se scurgea leneş. M-am năpustit asupra apei, însetat. Ne-am răcorit. Ne-am spălat. Eram în siguranţă!

Apoi David ne conduse printr-un labirint de vegetaţie spre ceea ce părea a fi o crăpătura într-o stâncă. Spre mirarea mea, era o peşteră mare cu o adevărată reţea subterană de tuneluri. Tributar aceleiaşi încrederi, l-am urmat fără să-l întreb nimic. Am luat-o prin primul tunel din dreapta noastră intrând tot mai mult în adânca beznă.

 

 

 

 

 

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.