David III

Articol publicat in:Proza | 14 martie 2013
Autor:

pestera-cerbuluiNe cufundam tot mai mult în bezna adâncă. Tăcerea din jur, netulburată nici măcar de zborul unor lilieci treziţi din somnul lor leneş, îmi risipea orice putinţă de a a-mi păstra calmul. De zeci de ori am vrut să-l strig pe David şi să-l opresc din drumul lui neobosit, însă îmi auzeam gândurile ce-mi spuneau să mă încred în continuare în cel din faţa mea.

Într-adevăr viaţa noastră era în mâinile lui David.

Nu-mi plăcea această situaţie. Dintotdeauna am simţit că pe acest pământ sunt responsabil pentru acţiunile ori inacţiunile mele, iar acea stare de fapt în care viaţa mea  era la cheremul lui David îmi crea multă nelinişte.

Liliecii ne priveau fără să se sinchisească de prezenţa noastră. Un veac părea că s-a scurs din drumul nostru rapid prin acea beznă când la un moment dat David se opri şi-mi spuse că ne apropiem. Ne apropiem de ce? Aş fi vrut să-l întreb… Totuşi mi-am spus să am răbdare căci toate mi se vor lămuri.

Prin acea beznă am zărit un licăr de lumină. Apoi o lumină orbitoare ne izbi. Mi-am ferit faţa dar David îşi continuă drumul, netulburat. Într-un târziu m-am obişnuit cu acea lumină  şi am privit în jur: era o aşezare omenească şi spre surprinderea mea trei femei au apărut în întâmpinarea noastră.

Una dintre ele părea a fi dintr-un trib pe care îl întâlnisem în una din tentativele mele de propovăduire a învăţăturii creştine. Din păcate am fost alungat de acest trib ce era mult prea ancorat într-un primitivism feroce.

Purta însemnele acestui trib, acele amulete mi-au rămas în minte pentru întodeauna. L-a îmbrăţişat pe David şi am rămas surprins că acesta a sărutat-o cu o pasiune flămândă ce trăda o dragoste adâncă.

O altă femeie îmi luă copila din spate şi o duse într-un loc numai de ea ştiut, dispărând printr-un coridor săpat în stâncă.

Ne-am aşezat la o masă unde ne-am ospătat cu o delicatesă locală: carne friptă de antilopă. Cum eram mort de foame, m-am năpustit asupra mâncării cu o poftă teribilă. Nu întrebam nimic, doar ascultam conversaţia dintre David şi acea femeie.

Era un alt David. Jovial, comunicativ şi bine dispus. I-a povestit întreaga întâmplare şi, fără să se sinchisească de prezenţa mea, cu ea pe genunchi, o îmbrăţişa şi o săruta.

Dintotdeauna cumpătarea a fost unul din principiile vieţii mele. Ţineam posturi severe, mă obişnuisem cu puţină hrană şi eram încredinţat că dacă deţin o virtute, aceasta este cu siguranţă cea a cumpătării, măcar din acest punct de vedere… Dar lihnit de foame eram – la fel de lacom ca orice alt om.

Când i-am întâlnit prima oară ochii mai negri decât noaptea şi dinţii de fildeş pur, m-am cutremurat în adâncurile fiinţei mele. Mă simţeam ca în tinereţea mea fragedă când priveam din odaia mea femeile ce treceau pe lângă mănăstire…Fiind tulburat de prezenţa lor fugeam de fiecare dată să mă confesez şi astfel ispita dispărea şi mă linişteam privind chipul zugrăvit al Mântuitorului.

Mâna mea dreaptă căuta instinctual crucea de la piept, dar nu o mai aveam… Am rămas cu ochii pironiţi asupra acelui chip de înger ce-mi tulbura întreaga fiinţă. Privirea ei fixă şi zâmbetul ei angelic, ce-i dezvelea acei dinţi minunaţi de fildeş pur, îmi păru a fi adevărata poartă spre paradis. Nu m-am putut stăpâni. I-am zâmbit şi eu.

Am fost smuls din contemplare de vocea ei ce mă întreba dacă mai doresc ceva. M-am bâlbâit, neputând să rostesc vreo vorbă şi am simţit flăcări în obraji.

David izbucni într-un hohot sănătos ce reuşi să domolească bubuitul inimii mele.

– Te-a prins Kmira în mrejele sale, călugăre! îmi zise el.

Simţeam că e o adevărată sentinţă definitivă şi că nu face altceva decât să traducă în concret ceea ce simţeam. O vroiam, o vroiam lângă mine!

Kmira părea a fi mai ruşinată decât mine şi am coborât privirea, tulburat şi eu de ce simţeam.

Doar râsul sonor al lui David mă smulse tulburării mele şi am continuat să mănânc. Cu poftă. Simţeam în mine o poftă de vicii, o poftă de a trăi.

Jocul celor doi iubiţi nu m-a mai tulburat. A gândi, a simţi este totuna cu a fi, îmi spuneam. Îmi refuzasem dinainte tot ce însemna viaţă, ori viaţa era darul divinităţii. Mi-am impus să funcţionez cu o conştiinţă etică desăvârşită. Fără să mă gândesc acceptasem totul, găseam o imensă bucurie închinându-mi viaţa lui Dumnezeu.

Dar Kmira şi David tulburaseră conduita mea etică absolută ce refuza să accepte că nu ştiam decât dinainte ştiutul. Nu am greşit nicidată faţă de Dumnezeu, dar nici nu am putut greşi.

I-am privit din nou pe cei doi şi atunci am înţeles, fără să-mi dau seama că gândurile mele iau fiinţă prin rostire:

– Toată viaţa am greşit. Am păcătuit faţă de viaţă. Am greşit prin faptul că m-am pus în situaţia de a nu greşi vreodată refuzând din start orice manifestare a vieţii pe care nu o cunoşteam. Am fugit de tot ce înseamnă trăire, am fugit de mine!

David mă privi cu seriozitate şi atunci  mi-am dat seama că am dat glas gândurilor mele. Cu o simplitate debordantă mi-a spus:

– Atunci nu mai greşi, călugăre! Trăieşte!

Vorbele lui au risipit letargia de plumb din mine în care am zăcut întreaga viaţă. Un torent de fericire mi-a inundat întregul trup, o destindere generală îmi copleşi întreaga fiinţă. Simţeam gustul plăcut al libertăţii mele. Făcusem toată viaţa ceea ce am crezut că trebuia. Nici nu am ştiut ce îmi plăcea până m-am oglindit în ochii Kmirei. Totul se fisura acum, mă întorceam la mine, la adevăratul eu, nu la călugărul ce trăise întreaga viaţă în ignoranţă.

După ce am mâncat, David m-a condus prin ceea ce spunea a fi domeniul lui. O peşteră cu o reţea de tuneluri prin care te puteai rătăci dacă nu le cunoşteai temeinic.

În această peşteră şi-au găsit adăpost şi acele femei, iar una dintre ele purta copilul lui David. Mi-a povestit fără să-l întreb:

– Când am venit prima oară în Africa am vrut să găsesc un loc bine ascuns în care să mă pot mişca după bunul meu plac. Răcoarea şi labirintul acestei peşteri m-au atras de prima dată şi astfel am decis să rămân aici. Ferit de fiare şi de sălbaticii care, cu toate că ştiau de acest loc, se fereau să se apropie, darămite să şi intre. Din câte am aflat, în credinţa multor triburi din această zonă, aici a fost locul unde au poposit şi şi-au găsit odihna veşnica strămoşii lor veniţi din ceruri. Drept să-ţi spun, în cercetările mele am întâlnit foarte des acest motiv al “strămoşilor veniţi din cer”, şi îmi părea a fi doar o chestiune subiectivă, iraţională, ca de altfel orice credinţă. Nu puteam decât să profit de acest loc şi astfel l-am amenajat destul de bine după cum vezi.

Privind în jur nu puteam decât să-i dau dreptate. Mai multe încăperi slujeau fiecare câte unui scop practic. Era întradevăr un adevărat conac pentru acest ţinut sălbatic.  Nu am putut să nu-l întreb de cele ce locuiau cu el iar David mă privi cu un zâmbet uşor forţat, dar apoi se întristă:

– Pe Hara am găsit-o aproape moartă. Purta pe spate loviturile de nuia a celor din trib care au alungat-o pentru că nu îi dăruise un copil soţului său. Fusese învinuită, după cum te-ai convins, pe nedrept, şi supusă judecăţii întregului trib. Fusese pedepsită cu mai multe runde de lovituri cu nuiaua, după care a încercat să se întoarcă la părinţii ei, dar tatăl ei o bătu şi el şi astfel nu i-a mai rămas nimic de făcut. Am găsit-o eu, între viaţă şi moarte…

Vizibil tulburat a grăbit pasul şi nu a mai rostit nimic. Mi-a arătat întreaga peşteră şi într-un sfârşit am ajuns la ieşire, mascată şi ea de vegetaţia luxuriantă. La nici cincizeci de paşi de ieşire am zărit un ţarc împărţit de câţiva porci. În partea dreaptă a ţarcului o bucată de pământ servea ca şi grădină de legume.

– Uneori mi-e dor de Europa, se mărgini David să-mi spună.

Ne-am plimbat prin jur. O linişte profundă părea că s-a aşternut între noi când, luându-ne prin surprindere, am auzit strigătul Harei.

David ţâşni pe lângă mine, iar eu, abia ţinând pasul cu el, îl urmam cu frica în inimă.

Celălalte femei erau înspăimântate. Kmira mă privi cu o implorare mută. Aş fi vrut să o strâng la piept şi să-i spun că totul va fi bine, dar o jenă instinctivă m-a oprit.

David îmi aruncă o puşcă şi ne-am continuat drumul. Afară ne aştepta o privelişte devenită clasică pentru mine.

M-am liniştit instantaneu.

Era doar şamanul.

Gătit din nou în tradiţionalul său costum de vrăjitor african. Rostind din nou imprecaţii şi rotindu-se într-un dans cu o logică numai de el ştiută.

Am ridicat puşca să ochesc. Dar braţul lui David îmi coborâ puşca şi-mi spuse să aştept.

– Să aştept ce? Îl trimitem definitiv la strămoşii lui şi am scăpat de o problemă! am rostit eu.

M-am speriat de pragmatismul rece al cuvintelor mele. Puteam lua viaţa unui om atât de uşor doar ca să trăiesc eu?

David mi-a arătat cum în jungla deasă  mai mulţi sălbatici ne pândeau. Am încercat să-i număr, dar îmi era imposibil şi nu am vrut să risc să fiu lovit de vreo săgeată.

– S-au strâns mai mulţi. Ne-au luat urma mai repede decât mă aşteptam, din nou, dar deocamdată cred că nu avem motiv să ne îngrijorăm. Să-l lăsăm deocamdată să-şi facă spectacolul.

Apoi s-a depărtat de mine. Am continuat să privesc spectacolul oferit de şaman. Cu toate că îl mai văzusem mă fascina. Părea de data aceasta a fi cu totul altceva. Mult mai violent. Mult mai captivant. Lângă el se iviră alţi doi sălbatici, tot şamani, care se alăturară acestui ritual.

Deodată tobele au început să bubuiască şi valea se umplu de… sute de sălbatici!

Erau toţi războinici.

Simţeam că mi se înmoaie picioarele. Dacă aveau să ne invadeze peştera, nu aveam nici o şansă!

Am fugit după David să-l avertizez şi am găsit drumul fără nici o problemă. I-am spus că suntem asediaţi. Nu puteam înţelege cum şamanul a reuşit să adune în atât de puţin timp toate triburile din jur. Pericolul reprezentat de noi îi unise pe aceşti războinici negrii. Orice vrăşmaşie locală dintre triburi încetase.

David era deja pregătit. Un adevărat arsenal se înfăţişa privirii mele. Aveam arme şi muniţii din belşug dar eram doar doi oameni.

– Nu vor îndrăzni să intre în acest loc. Ţin prea mult la credinţa lor… Mai degrabă ne vor sili să ieşim. Totuşi e mai bine să ne asigurăm.

Am aşezat câte un grilaj de fier la fiecare dintre ieşiri, pe care le-am fixat cu nişte bolovani mari. David părea a fi pregătit din timp pentru o astfel de situaţie. Până şi femeile erau acum cu câte o puşcă în mână, cu sângele rece, pregătite să se apere.

Într-un fel, cu toate că eram conştient de pericolul de afară, nu am putut să nu mă amuz de această imagine a bietelor femei înarmate. Au găsit adăpost la David, fiind alungate de tribul lor, cum aveam să aflu mai târziu, iar acesta le pregătise să se descurce singure, să se apere singure.

Kmira se postase la intrarea din peşteră şi ne ţinea la curent cu se întâmpla afară. Bubuitul tobelor creştea în intensitate iar strigătele de luptă ajungeau până la noi. Se pregăteau de război.

Nu ştiam cât va ţine tot acest ritual dar mă simţeam încrezător şi eram gata să-mi vând scump pielea. Privind-o pe Kmira ştiam că va fi a mea…

Etichete: ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.