Defekt (Fragment de roman)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 4 ( septembrie, 2010 )
Autor:

Eduard Tăutu nu există. Uitați-vă în cartea de telefon, căutați pe Google, verificați registrele de nașteri ale primăriei orașului dumneavoastră. Nu veți găsi nicăieri acest nume. Și totuși el scrie rîndurile ăstea, dacă vă concentrați, îl puteți chiar vedea, mai întîi vag, o umbră aplecată asupra foii de hîrtie, apoi din ce în ce mai clar, mai conturat, un individ pe care vă las să vi-l imaginați fiecare după bunul plac. Se spune că fiecare nume are în spate o întreagă istorie. Istoria existenței sale. Istoria existenței lui Eduard Tăutu este în viitor. Istoria existenței sale este în cuvinte. Cuvinte deocamdată nescrise. Eduard Tăutu: deopotrivă autor și personaj, născut din propria-i voință. Mai mult sau mai puțin.

[…]

7

Stătusem pînă mai tîrziu în noaptea aceea, ne simțeam bine împreună și nimeni nu se-ndura să se smulgă din starea plăcută de nepăsare cu privire la tot ce se-ntîmpla dincolo de ușa apartamentului prietenului meu, dar pînă la urmă Lorin a zis că el se retrage, dar că noi putem să mai stăm, ceea ce am și făcut dar nu pentru mult timp, așa încît pe la două, mica noastră gașca se spărsese deja și fiecare începuse să-și urmărească destinul individual. Eu băusem cam mult (la presiunile Rudei[1], care avusese chef de bere dar cum nu putea niciodată să bea de una singură a trebuit să-i țin companie) așa că probabil ar fi trebuit s-o iau pe jos înspre casă, dar mă simțeam obosit, distanța era destul de lungă, unde mai pui că afară se făcuse dintr-o dată frig, încît pînă la urmă am cedat confortului (și nesăbuinței) și am urcat în mașina cu care venisem. Acum m-ați putea întreba de ce n-am luat un taxi, însă pentru asta cred că am un răspuns perfect logic și întemeiat și anume pentru că la momentul respectiv taximetriștii erau de mai bine de o lună în grevă generală, protestînd împotriva noii (la acea vreme) legi de a dota fiecare taxiu cu un GPS care să indice cel mai scurt drum spre destinația cerută, așa încît nu găseai unul pe stradă iar la ora aceea autobuzele nu mai circulau. Așa că m-am băgat în mașină, am dat drumul la căldură (altă greșală), la radio (încă una) și am demarat. Băut fiind, moleșit de aerul cald care se infiltra prin aeratoare asemenea unui gaz inodor dar perfect letal și distras de muzica de la radio, conduceam mai mult din inerție, incapabil să mai aloc vreun dram de atenție la drumul ce se deschidea parcimonios înaintea ochilor mei așa încît cînd am ajuns la o trecere de pietoni (pe care nici n-am văzut-o) n-am apăsat piciorul (amorțit) pe frînă ci am lăsat pur și simplu mașina să înainteze și care, bineînțeles, neștiind să recunoască o trecere de pietoni de una singură și nici să frîneze de la sine, nu s-a oprit, drept pentru care m-am trezit (aproape la propriu, aș putea spune) că aud o bufnitură și ceva negru mi se aruncă pe capotă, se izbește de parbriz după care se prăbușește pe caldarîm. Vă dați seama că m-am speriat. Pînă la momentul acela nu mai făcusem niciun accident de mașină iar viața mea ca șofer (ca și toate celelalte) se derulase într-o montonie desăvărșită, adică exact așa cum îmi dorisem, netulburate, de vreun eveniment neprevăzut (nu socotesc aici cele două nereușite academice urmate de abandonarea studiilor și refugierea în munți, și nici chiar nașterea Mirunei, întrucît nici unul din aceste așa zise evenimente nu m-a luat, practic, prin surprindere) care să mă scoată de pe orbita confortului meu psihic mult dorit. Nu sînt un tip laș, un tip fricos, unul care să intre în panică și să facă lucruri pe care ulterior să le regrete. Lipsa unui plan timpuriu în viață n-are nimic de-a face cu asta. Prin urmare n-am fugit (deși mai tîrziu m-am gîndit că mai bine aș fi făcut-o dar dintr-o cu totul altă perspectivă) ci m-am dat jos din mașină să văd ce se întîmplase. La momentul acela eram la fel de treaz și plin de energie ca un preot după rugăciunea de dimineaţă. Pe jos, inconştientă, se afla ceea ce mintea mea a clasificat într-o fracţiune de secundă ca fiind o fată tînără şi la fel de frumoasă pe cît fusese de ghinionistă, căci cine mai traversează strada pe la trecerea de pietoni la ora trei dimineața cînd afară e mai pustiu decît în sufletul necredinciosului, şi nu reușește să ajungă pe partea cealaltă pentru că un șofer la fel de ghinionist ca și ea (nu însă și la fel de frumos) în schimb, beat pulbere, amorțit și deja pe jumătate cufundat în lumea viselor bahice, și-a găsit să-și conducă pe-acolo mașina? Norocul meu (dacă se poate numi noroc), dar mai ales al ei, a fost că n-aveam viteză, apăsarea pedalei de accelerație, necesitînd în situația în care mă găseam eu un act suprem de voință, comparabil, avînd în vedere circumstanțele, cu acela de a fi continuat Facultatea de Drept.

8

Fata pe care, în neghiobia mea, o luasem din plin pe capotă mașinii, zăcea acum inertă în brațele mele. Deși se spune că nu trebuie să miști victima pînă la sosirea Salvării, eu am manevrat-o pe toate părţile ca să fiu sigur că nu sîngerează, i-am luat pulsul şi spre bucuria mea am constatat că avea, cu alte cuvinte am vrut să mă asigur că nu e moartă înainte să-mi aducă altcineva la cunoștiință acest fapt. În pofida capacității mele speciale de a da răul la spate, n-am suportat niciodată veştile rele, aşa că prefer să mi le dau singur, dacă tot trebuie să le aflu. Așa că după ce m-am asigurat că-i în viaţă, i-am aplicat două palme, destul de zdravene, care au trezit-o din leşin drept pentru care a început să îngaime ceva ce n-am înţeles dar nici n-am rugat-o să repete. Primele momente după ce victima îşi revine sînt cruciale pentru tot ce va urma după. Aveam de gînd s-o duc la spital dar nu intenţionam să joc rolul spăşit al celui ce-a greşit (în fond, fusese ideea Rudei să bem mai mult decît fiecare din noi puteam duce), așa că i-am spus, pe un ton pe jumătate îngrijorat, pe jumătate relaxat: „Domnişoară, aţi fost probabil lovită de o maşină. Îmi închipui că nenorocitul a fugit de la locul accidentului. Nu vă alarmaţi, nu cred să fi zăcut mult timp inconştientă şi dacă mergem acum la spital sînt convins că veţi fi în afara oricărui pericol.” N-a reacționat cu promptitudine, așa încît a trebuit să-i mai repet mesajul de vreo cîteva ori, ceea ce, mă gîndeam eu în timp ce făceam asta, era numai spre binele meu, căci în felul acesta nu numai că avea să i se întipărească mai bine în minte, dar, speram eu, ar fi putut să-i șteargă și ultimele frînturi de memorie legate de momentul impactului. În cele din urmă, am reușit s-o conving să se ridice de pe jos și, cu oarece dificultăți, chiar s-o bag în mașină. Apoi, după cîteva minute, aceeași maşina care o lovise oprea responsabil în faţa spitalului. Medicului de la Urgenţe i-am servit acelaşi text. Mă întorceam acasă cînd, deodată, am văzut pe trecerea de pietoni o movilă neagră ce părea o fiinţă umană prăbuşită acolo. Am oprit, prevăzător, la cîţiva metri distanţă şi m-am dat jos din maşină, nu înainte de a mă uita în dreapta şi-n stînga după eventuali răufăcători care să fi pus la cale întreaga scenă. Apoi, apropiindu-mă de victimă, am constatat că-i vorba, într-adevăr, de o femeie care, la prima vedere, părea moartă. Totuși, i-am apăsat ușor degetele pe claviculă și, spre suprinderea mea, am constatat că avea puls. Cum telefonul mobil mi se descărcase n-am putut anunța salvarea și deși am așteptat cîteva minute la fața locului, n-a mai trecut nicio altă mașină pe care s-o pot opri. Drept pentru care mi-am luat inima-n dinți și am ridicat victima de la pămînt cu gîndul s-o urc la mine în mașină și s-o duc personal la spital. Mișcînd-o însă, femeia s-a trezit din leșin și, nu după mult timp,  reușea să facă cîțiva pași pe propriile picioare. Am îndrumat-o spre bancheta din spate unde odată așezată, am pornit spre Urgențe. Individul, mai tăhui decît mine, de-abia se trezise din somn şi probabil ar fi crezut orice la momentul acela. Nu m-am arătat dornic să dispar în noapte, nu am ezitat o secundă în timp ce-i istoriseam de-a fir a păr rațiunea prezenţei mele acolo. După ce m-am asigurat că femeia se află pe deplin în responsabilitatea spitalului, m-am suit din nou în mașină și am plecat, ușurat că lucrurile au revenit pe făgașul normal, cu atît mai mult cu cît constatasem cu  bucurie în lumina dimineții timpurii că Golful meu V Plus nu suferise nicio o zgîrietură sau denivelare care să atragă eventual atenția Poliției în caz că doctorul mi-ar fi reținut printr-un miracol numărul de înmatriculare, ceea ce mă cam îndoiam, avînd în vedere circumstanțele. Intenționam să dorm neîntors și să elimin și ultimele rămășițe de alcool din sînge, după care să mă prezint din nou la spital, proaspăt și nevinovat, conducînd de data asta mașina Lizei, ca să văd cum se mai simte tînăra căreia îi salvasem viața. Bineînțeles, Liza nu trebuia să știe nimic despre pățania mea, căci la ce i-ar fi folosit dacă ar fi aflat, nu era ca și cum ar fi putut da timpul înapoi ca eu să mă găsesc din nou în apartamentul bunului meu Lorin, jucînd cărți și bînd bere în compania sa și a mofturoasei de Ruda.

9

A doua zi însă, m-am trezit mai tîrziu decît aș fi crezut, noroc că era duminică și nu trebuia să mă duc la ore. Liza nu era acasă, dar îmi lăsase un bilet ca să știu unde o găsesc (la o pregătire pe care o făcea de cîteva luni cu băiatul unui patron de spălătorii auto, motiv pentru care își permisese să urce un pic prețul per ședință – da, am uitat să precizez că și soția mea e profesoară, de engleză, dar ea, spre deosebire de mine, și-a dorit de mică să fie profesoară, voi reveni în curînd asupra acestui aspect) iar Miruna, scumpetea noastră de fată la care toată lumea, mai puțin eu, ține ca de ochii din cap, era absorbită cu niște goașe ce aveau în final să formeze o mini-pictură de prostă calitate pe care însă mama ei avea mai tîrziu să i-o ridice în slăvi de parcă autoarea ei ar fi fost o a doua Georgia O’Keeffe. I-am spus că tata avea treabă în oraș, dar că nu intenționa să stea mult, am evitat s-o sărut dar ea a insistat (un obicei care mă scoate din minți), după care m-am urcat în mașină și-am pornit spre spital să văd cum se simte cealaltă “fată” pe care o lovisem pe trecerea de pietoni într-un trecut ce părea, dintr-o dată, dacă nu foarte îndepărtat, atunci sigur foarte confuz.

În timp ce mă-ndreptam spre spital încercînd să rememorez scena accidentului și minunîndu-mă de neverosimilitatea ei absolută, nu-mi trecea prin minte că scena ce mă aștepta la spital, avea s-o întreacă în incredibilitate pe cea de cu seară, ce spun eu, avea prin comparație s-o desființeze complet pe cea din noaptea accidentului, s-o reducă la cea mai cruntă banalitate posibilă, un accident ca oricare accident care nu se soldase nici măcar cu decesul victimei care, atunci cînd am intrat în salon, stătea, pe jumătate întoarsă cu spatele la mine, în brațele unui bărbat cu păr bogat și grizonat, cam la șaizeci de ani, bine făcut, dar nicidecum gras, și care în tinerețe fusese cu siguranță feblețea multor femei, și pe care cînd l-am văzut am înlemnit, căci individul nu era nimeni altcineva decît tatăl meu, la pieptul căruia, în postură clasică de amantă ce caută alinare, se gudura domnișoară peste care dădusem cu o seară înainte. Știu, fraza e lungă și obositoare dar credeți-mă, numai la stil nu mă pot gîndi acum cînd îmi amintesc momentul. Am auzit clar cum îi gîngurea ceva la ureche, ca o pisică aparent afectuoasă dar care, de fapt, nu vrea decît să-i dai de mîncare, și dacă nu m-aș fi aflat într-un salon de spital în care o sumedenie de alte femei boleau conștiincios în paturile lor, aș fi zis că sînt martorul indiscret, voaiorul pervers, al unei scene de maximă tandrețe între doi îndrăgostiți, preludiul unei scene erotice ce urma să înceapă din clipă în clipă și la care, sincer, nu vroiam să iau parte, nici măcar ca privitor de pe margine.

Momentul de siderare a făcut treptat loc unei stări de vădită nedumerire, aș zice chiar negare a realității ce tocmai se derula în fața ochilor mei, drept pentru care, în loc să ies tiptil din salon, sperînd că scurta mea apariție să nu fie raportată mai tîrziu celor doi, am făcut un pas înainte, apoi încă unul și încă unul pînă ce m-am apropiat îndeajuns de ei ca prezența mea să poată fi remarcată. Taică-meu, care în tot acest timp păruse a nu băga de seamă ce se întîmplă în jurul lui, se îndreptă de spate și se întoarse spre mine (crezînd,  probabil și datorită faptului că mă îmbrăcasem în alb, că sînt doctorul), cu un surîs pe jumătate afabil pe jumătate arogant (da, există și surîsuri arogante în caz că n-ați știut). Însă în momentul cînd m-a văzut, de fapt cu o fracțiune de secundă înainte de a mă vedea propriu-zis pe mine, fiulul lui de doi lei pe care trebuia să-l întrețină și la vîrsta de treizeci și cinci de ani, zîmbetul i-a dispărut subit de pe față, fiind înlocuit de o căutătură agasată, foarte familiară mie căci mi-o aplicase de o sumedenie de ori în decursul numeroșilor ani în care fusese nevoit să mă suporte, și care, fără ca acum să-mi fie adresată în mod express, se potrivea numai bine cu atmosfera tensionată dintre noi, inevitabilă ori de cîte ori ne aflam unul în proximitatea celuilalt.

10

O altă metodă de a te asiguranu vei experimenta în veci sublimul sentiment de împlinire dat de mulțumirea supremă de a-ți fi găsit menirea pe pămînt este să-și reprimi la nesfîrșit acel talent, acea pasiune, acea aplecare către un anumit lucru, arie, domeniu etc. spunîndu-ți că acum nu-i momentul sau că momentan nu-ți poți permite sau că mai întîi trebuie să faci bani și apoi să te gîndești la pasiunile tale. Eu personal, n-am avut ce reprima, nefiind vizitat, cum spuneam, de nicio dorință mistuitoare de a face ceva în viață, dar asta nu înseamnă că toți sînt ca mine. Dimpotrivă. Sînt convins că există destui oameni pe planeta asta care își tot repetă obsesiv de cîțiva ani încoace că într-o zi au să se-apuce de pictat, scris, fotografiat, explorat, șofat, pilotat avioane etc. etc. dar din varii considerente au amînat pînă acum acest lucru și probabil c-o vor ține într-o continuă amînare pînă cînd nu vor mai avea ce să amîne căci timpul li se va fi terminat și pe datorie nu se poate da. Așa că, vă spun acum, NU vă mai inventați pretexte pentru a nu începe ceea ce vă doriți să începeți, credeți-mă, sînteți demult pregătiți pentru asta doar că vă lipsește acel mic imbold, fără de care nu se poate, dar care nu e mare scofală, necesită doar un dram de disciplină și dăruire, și porniți-vă odată la drum dacă nu vreți să ajungeți în situația mea, la care revin acum, aceea ce a afla într-o bună zi că taică-tău are o amantă cam cu patruzeci de ani mai tînără decît el iar tu nu poți face nimic ca să schimbi asta.

Și la o adică, de ce-aș vrea să schimb ceva în viața lui? m-am întrebat ulterior, odată întors acasă, de ce aș resimți legătura asta ca pe un fel de trădare (ce, eu nu l-am trădat, în viziunea lui, de atîtea ori?), ca și cum nemulțumit de fiul său necorespunzător din atîtea puncte de vedere, ar fi simțit nevoia să-l înlocuiască cu o fiică (cel puțin din punct de vedere al vîrstei) care să-i fie recunoscătoare mereu, care să nu se revolte, care să nu-i dea peste nas, care să n-aibă nimic de comentat la el atîta timp cît are grijă de ea, care să-l iubească necondiționat, sau în orice caz cu mai puține condiții decît îi impunea Eduard. Sau poate lucrurile nu erau nici măcar atît de complicate. Poate că bătrînu’ încă avea chef de futut și-și găsise una care sî-l placă. Sau poate că o luase și el razna, ca atîția alții la vîrsta lui, și acum intenționa să-și cheltuie toată averea pe curul fraged al tinerei lui amante care avea să-i răsplătească generozitatea cu buzele ei pline pe care și-le va aplica conștiincios peste tot unde și de cîte ori va dori satirul. Gîndurile meschine ce străbat mintea unui om fără o menire în viață, fără un plan bine sau mai puțin bine, pus la punct. Pentru că dacă aș fi avut unul, cu siguranță că la vremea ceea nu mi-ar mai fi păsat nici cît negru sub unghie de viața lui taică-meu și l-aș fi lăsat în plata Domnului cu amanta lui cu tot.

Ce-ar fi să faci prezentările în loc să-mi arunci privirile ăstea tăioase, mi-am început eu discursul, în gînd, și pe care n-am mai apucat să-l rostesc cu voce tare pentru că imediat ce și-a dat seama pe cine are în față, privirea dușmănos-agasată a tatălui meu s-a transformat într-o consternare adîncă pe care nici cel mai bun avocat din oraș (adică chiar el, dacă-ar fi fost întrebat) n-ar fi fost în stare s-o camufleze drept altceva.

Ea e Scarlett, stagiară la firmă, îmi răspunse, fără să-l mai întreb și pe un ton destul de încurcat, taică-meu, luîndu-și cu totul mîinile de pe ea, și azi-noapte un dobitoc, foarte posibil același individ care ulterior a adus-o la spital, a lovit-o chiar pe trecerea de pietoni. Tocmai încercam să aflu mai multe amănunte, despre cum arăta mașina, dacă-și mai amintește fața bărbatului care a transportat-o la spital, orice m-ar putea ajuta să-l depistez pe nenorocit. Din păcate însă Scarlettt nu-și mai amintește mare lucru, lovitura i-a cauzat o amnezie anterogradă care sper să-și piardă din putere pe măsură ce timpul va trece. Dar tu, băiatul meu, spuse el ironic, tu ce cauți aici? Vizitezi pe cineva din salon? Pînă la sfîrșitul întrebării își revenise aproape complet ceea ce însemna că nu mai aveam prea mult timp la îndemînă.

Eduard, m-am prezentat, îmi pare bine… și evident rău de cele întîmplate. Aăăă, da, m-a rugat Liza să-i vizitez o colegă care și-a rupt piciorul dar cred c-am greșit salonul. Sau poate c-a fost între timp mutată în altul. Ce chestie să dau peste tine aici. Oricum mă bucur să te văd. Chiar vroiam să trec într-una din zilele ăstea pe la voi. Poate venim toți trei. Claudia ce mai face?

Cum de nu mă gîndisem că urma să fiu întrebat despre motivul prezenței mele la spital? Noroc că avusesem inspirația să mă tund și să-mi rad barba (ciocul meu drag, pe care-l îngrijeam conștiincios de aproape un an, și pe care speram ca taică-meu, în indiferența lui notorie pentru persoana mea, să nu-l fi remarcat niciodată), în caz că victima mea avea să-mi facă probleme.

Claudia cum o știi, îmi răspunse vag enervat taică-meu, adică, mi-am tradus eu imediat, instabilă emoțional și mereu în sevraj. Nu știu dacă e o idee bună să veniți în perioada asta. Sînt foarte prins la serviciu, plus că acum a apărut și problema asta.

Da, probabil că nu. Ei, oricum mi-a părut bine să te văd și multă sănătate, domnișoara …Scarlett.

Mulțumesc, răspunse încet aceasta și se uită la mine cu o pereche de ochi albaștri cărora ușoara oftalmie, dar și amărăciune, nu reușea să le răpească din frumusețe.


[1] Menționată, iată, pentru a treia oară, Ruda și-a făcut apariția în viața mea pe la vîrsta de 10 ani, deși ea este mai mare decît mine cu cîțiva. Singurătatea anilor copilăriei cumulată cu interdicția de-mi oferi singur plăcere, au dat naștere acestei prezențe, care, cu infinită generozitate, m-a ajutat ori de cîte ori am avut nevoie de ea. Cu timpul, și viața ei a devenit din ce în ce mai complicată, degradîndu-se independent de voința mea. Sfaturile ei, altădată invaluabile pentru înțelegerea modului de a gîndi al femeilor – Ruda e fost, de altfel, și prima femeie cu care am făcut dragoste, inițindu-mă în tainele amorului – ar putea fi azi categorisite drept  o insultă la adresa raționalității. Chiar și așa, în virtutea ajutorului oferit în trecut, nu m-am îndurat să mă descotorosesc de ea și uneori o mai chem cu mine la diverse chermeze unde  de fiecare dată bea de stinge. Totuși, nu mai fac dragoste cu ea.
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.