Demonul din cutia neagră

Articol publicat in:Proza | 28 martie 2013
Autor:

Demonul din cutia neagraÎi arătasem Kayrei biletele la meciul de sâmbăta aceea. Mai mult, am insistat spunând că dacă ea are alte planuri cu mine, sunt gata să renunţ. Nevastă-mea s-a dovedit generoasă şi a declarat cu gingăşie că nu are nimic împotrivă să mă distrez şi eu cu băieţii din când în când.

Minunat! Că doar şi ea se distra cu doctorul ei…

M-am rezemat de speteaza canapelei şi am continuat să-i răspund cu însufleţire, să mă interesez plin de solicitudine de problemele pe care i le crea concediul neaşteptat al cosmeticianei, să pun întrebări despre doamna Helga, să aflu noutăţi despre bichonul isteric al Lidei, să mă pronunţ asupra faptului că Nico şi-a ales culoarea verde pal pentru rochia de mireasă…

Dar, în tot acest timp, în forul meu interior fumam un trabuc, sorbeam din paharul de tărie şi mă felicitam pentru cât de frumos aranjasem lucrurile.

A doua zi, mi-am sărutat nevasta în uşa apartamentului şi am plecat promiţând că nu voi întârzia după meci la bere, ci voi veni direct acasă. Nici nu era nevoie să întârzii: totul era pregătit, Leo mă aştepta. Aveam o sumă de bani disponibilă pentru a cumpăra discreţia Leonei, iar în cazul în care nu voia să fie fată de înţeles, luasem la mine cuterul pentru oase. Sabin îmi povestise că era un mic instrument care întotdeauna avea efectul psihologic scontat asupra fetelor nărăvaşe. Când vedeau lama argintie rotindu-se şi auzeau bâzâitul acela care pătrundea în creier se arătau dispuse să accepte orice. Ei, Sabin, Sabin! De unde le ştia pe toate băiatul ăsta?

M-am întâlnit cu amicii la Sala Polivalentă. Cerusem un apel de trezire pe telefon la ora 19,30. Când a sunat, am răspuns şi m-am prefăcut că vorbesc cu un client. Am mimat nervi până la cer, le-am explicat că e foarte important şi trebuie să plec, dar că fac totul să revin cât pot de repede.

Am  zburat cu maşina până în cartierul Nord unde locuia Leona, însă nu am parcat în faţa intrării sale. Mi-am lăsat geaca pe banchetă şi am îmbrăcat un hanorac cu glugă. Am băgat în buzunar cuterul şi am pătruns în imobil prin spate.

Dacă aş fi fost ceva mai puţin tulburat, uşa întredeschisă a apartamentului m-ar fi pus pe gânduri şi nu aş fi intrat.

– Leo! Eşti aici?

M-am învârtit prin apartament fără să reuşesc s-o descopăr. Nici nu apucasem să mă simt ridicol ţinând cuterul în buzunar însă fără victimă, când i-am văzut picioruşele dincolo de canapea. M-am apropiat să privesc. Zăcea pe burtă, cu mâinile întinse şi un lichid vâscos, aproape negru îi neclăise ceafa, frumosul ei păr negru şi se scursese pe covor…

Nu mi-am putut desprinde ochii câteva minute, oroarea mă fascina. Cine ar fi putut să-i facă aşa ceva Leonei? Eu nu avusesem nicio clipă intenţia, dar absolut nicio clipă! Voiam doar s-o sperii ca să înceteze cu şantajul.

Inima mi-a bubuit în piept de parcă până atunci ar fi fost aţipită. Un val de sânge fierbinte mi-a inundat extremităţile şi m-am împleticit spre ieşire. În trecere m-am împiedicat de măsuţa pentru ziare, dumnezeule! de câte ori o rugasem s-o mute, am spart o vază care trona pe ea şi am ieşit din casă în fugă. Cât se poate de greşit, acum îmi dau seama. Am alergat până la maşină, am urcat, am condus cu viteză pe câteva străzi, apoi am oprit şi am zvârlit hanoracul într-un tomberon, din mers. Am ajuns la Sală tocmai la minutul 24 pe când echipa de psycobol Ştiinţa Chimia Vâlcea zdrobea în lupinguri apărarea echipei germane.

Publicul fierbea, amicii mei fluierau, strigau şi-şi agitau chipiele, iar asta a făcut, din  fericire, ca  urletul meu să pară la locul lui.

*

Uitasem de cutia neagră a Leonei. Nici nu ştiam sigur dacă o are sau nu, dar nimic n-ar fi părut prea mult la pasiunea pe care o nutrea pentru gadgeturi.

Leo te făcea să crezi că ai de-a face cu o pasăre a paradisului, atât de exotică mi s-a părut chiar şi în oraşul nostru vestit prin personajele sale. Nu era doar tânără şi frumoasă, se îndrăgostise de mine! Îmi vine să-mi dau pumni când mă gândesc ce frumuşel am căzut şi eu victimă vanităţii masculine de-a se imagina unic! Tot ce-mi susura ea în urechi credeam.

Când am cunoscut-o, tocmai urcam plin de avânt pe strălucitoarea pantă a afirmării profesionale. Începusem ca dealer de maşini. Nu sunt închipuit, dar ştiu că sunt prezentabil şi am ceva care le face pe femei să se simtă neajutorate şi fragile în prezenţa mea. Iar această calitate era un avantaj net în domeniul meu, în oraşul meu unde hackerii erau săraci lipiţi (pentru ochii fiscului) şi prietenele lor erau cele care cumpărau maşini scumpe. În ziua când şeful de la show-room m-a bătut pe umăr şi mi-a zis: „George, tu ai fi în stare să vinzi un Speedy S Crok unei pensionare!”, am ştiut că sunt pe cai mari.

Trepat, am reuşit să strâng suficienţi bani ca să-mi plătesc studiile la Academia de Poliţie. Nu, în niciun caz nu intenţionam să devin poliţist, visul meu era să lucrez la secţia de criminalistică, însă nu am reuşit să răzbesc. Mi-am luat o licenţă de detectiv şi am deschis o firmă particulară. Nu trebuie să spun că eu şi cei doi loseri pe care i-am angajat ne ocupam aproape exclusiv cu depistarea partenerilor infideli, cu strecurarea de mesaje de ameninţare pe sub uşa amanţilor/amantelor care nu mai doreau continuarea relaţiei sau cu găsirea căţeilor dispăruţi de la domiciliu. Mă consolam gândind că şi Hercule Poirot a făcut ceva de genul ăsta cu un pechinez care se dădea drept Leul din Nemeea…

Oare poate cineva să înţeleagă ce stimulent reprezentase pentru mine Leona?

Da.

Cei doi angajaţi ai mei au înţeles foarte bine, întrucât frumoasa divă le împărtăşea şi lor, cu generozitate, din favorurile pe care le crezusem destinate mie exclusiv. Astfel prezentându-se situaţia, după veşnicia de supărare, dezamăgire şi doliu sufletesc de două săptămâni, am decis că e cazul să pun ordine în viaţa mea şi m-am orientat spre muncă, muncă, muncă – era un teren mănos să fii detectiv particular într-un oraş al trădărilor. După nici un an am renunţat la apartamentul din cartierul Ostrov,  în care locuisem cu bunicii, şi m-am mutat în centru, într-un duplex luxos, deşi ratele m-au făcut să sughit o vreme. Important era, ca întotdeauna în afaceri, că nimeni nu bănuia adevărata mea stare materială şi treceam drept un grangure de prima mână. Am luat şi mai mult avânt când am fost desproprietărit de câteva hectare de pământ pe care le deţineam în judeţ. Le cumpărasem pe nimica toată, la pont, iar acum statul construia exact pe acolo tunelul de translaţie est-european. Eram un om făcut!

Tot ce-mi lipsea era o nevastă – garanţia seriozităţii pentru un afacerist – dar n-a întârziat să apară.

Frecventam un club elegant unde mergeam neînsoţit, căci a duce o fată la club era ca şi cum ai fi dus lemne în pădure.

Într-o seară s-a aşezat lângă mine o roşcată cum nu mai văzusem. M-a măsurat cu un aer expert care m-a făcut să mă simt evaluat. Nici urmă de fragilitate sau neajutorare în privirea aceea! Era Kayra.

Întrucât domnişoara corespundea tuturor standardelor pe care le formulasem în gând referitor la viitoarea consoartă, după o lună locuiam împreună, iar după două eram căsătoriţi.Ce-i drept, nici eu nu planificasem ca evenimentul să se petreacă atât de curând, însă în scurt timp aveam să-mi dau seama că dacă nevastă-mea lua o decizie, o ducea neîntârziat la îndeplinire.

Kayra avea o fire înşelătoare ca o zi de aprilie. Putea fi calmă şi ordonată zile întregi, pentru ca apoi, într-o bună dimineaţă, să se trezească plină de vervă şi nebunie ca un foxterier care a băut berea stăpânului. Atunci făcea cumpărături delirante, arunca lucruri prin tot apartamentul încercând să vadă cum îi vin noile achiziţii, uita să ne hrănească pe mine şi pe Fifica, bea cam mult şi petrecea nopţile plângând că şi-a ratat viaţa.

În asemenea perioade nefaste eu rămâneam peste program la birou să compun scrisori pentru amanţi care-şi neglijau iubitele, să postez cu disperare anunţuri pentru căţei dispăruţi şi încercând să-mi determin angajaţii să iasă pe teren la filări.

Apoi mi-am adus aminte de Leona.

Apoi m-am aruncat în braţele ei.

Şi apoi, drăguţa de ea, a început să mă şantajeze.

 

Au fost câteva luni de zile în care am muncit pe brânci ca să pot satisface nevoia de bani a două femei care se plictiseau fiecare în felul ei. Am convins un domn blazat să se întoarcă la fosta iubită care ameninţa cu suicidul, am reuşit să cuminţesc o nevastă urmărită de soţ, am găsit vreo două maşini furate, (dintre care una pe fundul lacului de la baraj), plus reuşita emoţionantă a reîntregirii unor familii cărora le-am recuperat potăile. Şi tot nu aveam bani destui!

Când nişte relaţii de la poliţie mi-au cerut colaborarea într-un caz de crimă, am primit cu entuziasm. În sfârşit aveam să devin apreciat şi cunoscut pentru valoarea mea! Aveam să urmăresc, să prind şi să arestez criminali periculoşi. O, da!

Nici nu bănuiam cât de curând urma să mi se împlinească visul, cât de curând aveam să-mi amintesc de zicala cu „ai grijă ce-ţi doreşti…”

O tânără animatoare de la Spit Fire fusese găsită în parc. Se părea că petrecuse noaptea pe bancă, în agonie. Legiştii spuneau că a fost otrăvită cu o substanţă puternică şi destul de rară. Cu siguranţă era o răzbunare. Cum ajunsese în parc? Cum luase otrava? De ce nu chemase pe nimeni?

Ancheta nu înainta deloc.

Apoi mai era cazul unei femei, dintr-o altă categorie socială, ceva mai cuminte. O vânzăzoare de la mall. Foarte drăguţă. Fusese drogată şi apoi ucigaşul îi retezase venele. Exclus suicidul, deşi asta voia să pară.

Am încercat să inventez scenarii, să mă pun în pielea victimelor, am citit dosarele, am reluat la cercetare toate probele cu acceptul special al şefului de la departamentul criminalistic. Îmi doream cu ardoare să rezolv măcar unul din cazuri! Întârziam până seara târziu la birou, umblam aiurit, devenisem morocănos.

– Tu ai o prietenă! mă diagnostică nevastă-mea într-o noapte pe când încercam să mă strecor neobservat în dormitor. Aprinse brusc veioza de pe noptiera ei şi mă scrută cu ochi reci.

Am tresărit speriat ca un spector adormit la teatru.

–          Nici pomeneală, dragă, e doar o cunoştinţă veche!

–          Vii târziu acasă, eşti aiurit, nu mă asculţi când îţi vorbesc, ţi-ai cumpărat două costume noi şi ai început dintr-o dată să te parfumezi. Prezinţi aproape toate simptomele preliminare…

Oh, doamne sfinte, oare auzise? Eram un tâmpit, un iepure laş tremurând în izmene! Gata să mă dau de gol la cea dintâi acuzaţie… Nevestele aruncă astfel de nade din când în când tocmai spre verificare…

Am liniştit-o, am râs de bănuielile ei, am alintat-o, am…

Însă din clipa aceea trebuia să fiu foarte, foarte atent. Kayra mă ţinea în colimator.

Nebunia avea să înceapă chiar în zilele următoare.

–          Ştiai că una din victime era prietenă cu nevastă-ta? îmi aruncă Paul pe când survola nişte pagini de socializare.

–          Nnnuu… Care din ele?

–          Animatoarea…hi hi… râse Paul fără să înţeleg de ce.

I-am spus pe un ton autoritar să plece la secţie să vadă dacă am primit aprobarea pentru studiul unor probe de la departamentul de Genetică şi am intrat pe net în locul lui. Tare mi-ar fi plăcut să sparg contul Kayrei! Îmi doream asta cu ardoare de mai mult timp, dar era, din păcate, o infracţiune. Cu toate acestea, era afişat la lumina zilei că ea şi Eva Aioanei erau „friends”. Dar cu cine nu era „friends” Eva, draga de ea şi dumnezeu s-o ierte? Că avea câteva mii de followeri… În mod normal, poliţia ar fi trebuit să-i interogheze pe toţi. Trebuia găsit un filtru pentru a reduce lista. Eva murise otrăvită cu o substanţă rară, da? M-am gândit cam cine ar putea obţine aşa ceva cu mare uşurinţă. Un chimist, un farmacist, un cadru medical? Am aplicat filtrul de căutare şi am descoperit o chestie interesantă. Eva cunoştea mulţi chimişti, o droaie de farmacişti şi nenumăraţi medici, dar numai unul singur, numai unul era un prieten comun cu cealaltă victimă, Crista, vânzătoarea!

Hm, simţisem de la început că există o legătură între cele două crime, instinctul meu nu putea să dea greş! În cazul Evei fusese otravă, în cazul Cristei morfină… Iar acest personaj dubios, acest doctoraş pe nume Silviu Constantinescu le cunoştea pe amândouă…

Le-am studiat atent profilurile afişate pe siteul de socializare, deşi eram conştient că acolo fiecare se înfăţişează nu aşa cum este în realitate, ci aşa cum ar vrea să fie perceput de către ceilalţi. Eva, animatoarea, dorea din toată inima să pară o intelectuală: posta cărţi, evenimente teatrale, muzică clasică, mă rog, chestii total opuse cu ceea ce ai fi putut găsi în cuşca aurită în care dansa ea sumar îmbrăcată seară de seară.

Doctoraşul se dădea drept vindecătorul dedicat chemării sacre: anunţuri despre simpozioane, referate pe care cică le citise în aule cu public somnoros, noutăţi în cercetarea medicală.

Până la urmă, cred că sărăcuţa Crista era cea mai sinceră dintre toţi: nu era decât o vrăbiuţă. Pe pagina ei găseai reţete paşnice pentru masa de duminică, poze duioase cu animăluţe, niscai haine la care ar fi putut doar să viseze şi, desigur, nelipsitele citate de dragoste cu îngeraşi şi inimioare de genul „Am pus suflet, cu toate că ştiam că voi fi rănită!”etc…

M-am dus din nou pe pagina nevesti-mii. Prea seacă, prea liniştită ca să poată fi reală! Nici măcar nu avea o poză de profil… Oare era Kayra atât de lipsită de imaginaţie? Oh, setările de confidenţialitate! Precis avea acolo chestii la care le era permis accesul doar unor anumite persoane…

Exact atunci mi-a căzut cerul în cap! Silviu Constantinescu era prieten şi cu nevasta mea! Imbecilul! Oare chiar se cunoşteau? Sau era doar o amiciţie virtuală?

Mă pregăteam să le întocmesc profilul psihologic, când Paul reveni cu un aer victorios:

–          Am primit aprobarea pentru secţia de Genetică. Mi-a comunicat comisarul Pandelescu în persoană, deşi zicea că aşteaptă de la noi mai degrabă muncă pe teren, că şoareci de laborator are destui, ca să-l citez precis… I-am spus că în opinia mea aceste două cazuri sunt legate şi a declarat că sunt băiat deştept, a părut interesat de firul meu. făcu el plin de încântare, iar mie îmi veni să-i sparg nasul. Cine dracu îi ceruse lui Paulică să-şi exprime opinia?

Dar, conform unei legi vechi de când lumea, dacă lucrurile puteau merge prost, atunci aveau să meargă, iar chestiile nasoale au continuat pentru mine. Timp de câteva zile am tot încercat s-o întreb pe Kayra despre amicul ei Silviu Constantinescu aşa încât abordarea mea să n-o enerveze şi să stric tot. Însă până să-mi fac curaj, aproape c-am dat peste ei. Orice soţ inteligent îşi anunţă venirea acasă dacă vine inopinat. Eu am încălcat regula şi am plecat într-o zi de la serviciu cu vreo două ore mai repede fără s-o previn pe Kayra. Am tras maşina în garaj, am oprit motorul, mi-am adunat hârtiile care mi se răspândiseră pe banchetă şi mă pregăteam să ies când am auzit maşina Kayrei în garajul de alături. Tocmai voiam s-o strig, să-i fac o surpriză, poate aveam să luăm prânzul în oraş dacă era în toane bune, când o aud vorbind cu cineva. Vorbind… mai precis gângurind. Se alinta aşa cum o ştiam şi conversa cu un „puiuţ”, cu „îngeraşul ei mititel”, căruia – zicea ea – stetoscopul îi dădea un  aer grozav  de sexy!

O presimţire sumbră îşi împrăştie fumul negru prin toate cotloanele minţii mele. Era cu el! Cu doctoraşul! CU CRIMINALUL!

Dar faptul că era cu un posibil criminal mă speria mai puţin decât ideea că era cu un alt bărbat, cu un bărbat pe care ea îl găsea sexy din cauza unui maţ atârnat la gât! Kayra mea! Nu se putea să-mi facă una ca asta.

Am tăcut mâlc, am sperat că nu va observa că maşina mea e în garaj, ceea ce s-a şi întâmplat. Cei doi au coborât, au luat liftul şi am presupus că au urcat în apartamentul meu. I-am lăsat zece minute şi am urcat după ei. Voiam un flagrant! Voiam scandal! Voiam să-i pot prinde ca să-i spun după aceea, pe când îmi va cere iertare în genunchi, iar el va fi arestat: „Ai preferat un infractor! Ai preferat un criminal!” Şi aveam s-o părăsesc, s-o fac s-o doară, să mă regrete şi aveam s-o iert când se va întoarce la mine plină de pocăinţă…

Savuram gustul acestor imagini şi am intrat în apartament dând uşa de perete. Dormitorul era pustiu, la fel celelalte camere, chiar şi terasa… Deci plecaseră undeva… Din garaj plecaseră în altă parte. Atunci de ce mai veniseră până aici?

Pe când îmi puneam aceste întrebări şi mă simţeam oarecum dezamăgit, mă apelă Leona. Ca de obicei, avea nevoie de bani. Eram suficient de nervos ca să-i spun să-şi vadă de treabă, iar ea m-a ameninţat că răbdarea sa e la limită (răbdarea ei, auzi, domnule!) şi că va avea o mică discuţie cu nevasta mea, aşa ca între fete. În clipa aceea am hotărât că trebuie să pun capăt şantajului cu orice preţ.

Am ieşit la o terasă unde l-am întâlnit pe Sabin, fost coleg de liceu, şi el m-a învăţat că fetele se sperie de cuterul de oase.

Am planificat totul pentru sâmbăta cu meciul. Era momentul potrivit să închei afacerea cu Leona, trebuia să fiu fără pată şi fără prihană pentru ca infidela Kayra să vadă ce-a pierdut.

*

La sfârşitul meciului eram mai transpirat decât oricare dintre cele paisprezece jucătoare. În ciuda lupingurilor spectaculoase şi a scorului care fusese răsturnat de câteva ori, în mintea mea nu era decât imaginea Leonei cum zăcea moartă în dosul canapelei. Oare câte obiecte atinsesem? Că m-am dus fără mănuşi, nu voiam să fac nimic, decât s-o sperii. Mi-am amintit de-o povestire în care criminalul era obsedat că a lăsat amprente şi să apucă să şteargă obiectele pe care presupune că le-a atins. Şi şterge şi tot şterge până este găsit la locul faptei. Ce îngrozitor! Să mă duc să şterg măsuţa de cafea? Să adun cioburile? Dar clanţa uşii? Pusesem mâna pe ea? Şi apoi, poate mi-a căzut un fir de păr din cap… Ha, ha! M-a apucat râsul. Chiar o luasem razna. Păi în casa Leonei erau urmele mele peste tot… La câte ore dulci petrecusem acolo…

M-am târât cu maşina spre casă, neştiind ce să fac. Era mai bine să mă ţin de cuvânt, cel puţin Kayra va putea spune că am fost acasă, aşa cum amicii mei vor spune că am fost la meci. Poate că lucrurile nu stăteau atât de rău… Mai puţin partea cu dezvăluirea relaţiei mele ilicite. Ce va spune nevastă-mea? Desigur, voi putea să-i arunc în faţă aventura sa cu Silviu-Cel-Cu-Stetoscopul-Lung…

Cred că aveam o faţă de cal după cursa de la Ploieşti când ea mi-a deschis uşa toată numai zâmbet.

–          Pui mic, a fost frumos meciul?

Puiul mic, adică eu, a căzut literalmente într-un fotoliu, fără să ştie ce interpretare să dea acestei atitudini expansive care de mult timp nu-i mai era aplicată lui.

Kayra se întoarse cu o sticlă de şampanie şi două cupe. Sticla transpiră instantaneu, îmi făcea concurenţă.

–          Hai, spune, a bătut Chimia, nu-i aşa? pufni Kayra abia stăpânindu-şi hohotul de râs.

–          Da… îngăimai cu voce pierdută. Mi-e cam rău, scumpa mea, eu cred că m-aş culca…

–          Vai de mine! Dar nu sărbătorim?

–          Ei, ce să zic… Nu sunt eu mare fan…

–          Dragule, nu vorbesc de meci. Sărbătorim intrarea ta în breaslă.

–          Kayra, chiar mi-e rău, nu putem lăsa pe altă dată?

–          Arăta nasol sărăcuţa, nu-i aşa?

De la vârsta de şapte ani, în clipa aceea a fost a doua oară în viaţa mea când mi-a ieşit şampania pe nas.

–          Ce? Cine? încercai să mă arăt mirat cu ochii cât cepele şi tuşind cu disperare.

–          Leona!

Îi jucau ochii în cap, se vedea că se distrează de minune. Ne-am privit câteva clipe, ea încercând să pară serioasă, eu tremurând.

–          Ce dracu se întâmplă, Kayra?

–          Iubiţel, ce-i al meu, e numai al meu. Pricepi?

Pe undeva printr-un colţ îndepărtat al minţii mele înfierbântate începu să se facă lumină.

–          Tu? Tu ai…

–          Da, îngeraş. Eu am… Ai grijă de acum înainte. Eşti numai al meu. Iar dacă nu te cuminţeşti, voi duce domnilor poliţişti cutia neagră a Leonei. Unde se vede bine de tot cum ai intrat în apartamentul ei. Ce nu îmi convenea din înregistrare am şters. Fii liniştit, mă pricep să şterg banda aşa încât să nu poată recupera nimic nici măcar băieţii isteţi de la criminalistică. Ce zici? Te faci copilaş cuminte?

–          Tu, tu vorbeşti? Ce naiba faci cu doctorul acela criminal? Te-ai molipsit de la el! Ştii că a ucis două femei?

–          Ce texte! Ce melodramatic sună! Nu te jenezi să spui fraze atât de jalnice?

–          Şi tu te vei face cuminte! ţipai ameninţând-o cu arătătorul ceea ce o făcu din nou să moară de râs. Promite-mi acum pe loc că încetezi relaţia cu doctorul. E un criminal şi am să-l arestez! supralicitai eu viitorul meu ca detectiv.

Kayra mă privea pe sub gene şi săruta buza paharului. Merita o bătaie…

–          Îţi promit soţiorul meu drag că am pus punct relaţiei cu doctorul. În momentul acesta zace mort în propria casă cu un bilet de adio lângă el. Scrie că îşi regretă faptele. Ce fapte? Asta rămâne ca tu să dovedeşti, vei fi un erou, vei fi găsit criminalul. Adevărul e că tipele alea două mă scoteau din sărite, iar el le tot făcea curte… Ce-i al meu, e numai al meu… Acum, eu cred că unde a omorât două, merge şi a treia, i-o poţi pune în cârcă şi pe Leona, mai ales că stetoscopul lui e aruncat pe undeva prin dormitorul ei, hi, hi…

Stăteam în fotoliu cu respiraţia tăiată. Oare chiar spusese ceea ce mi se păruse mie că înţeleg?

–          Vom fi un tandem grozav, puiule! ciripi nevastă-mea. Dacă ţii neapărat, poţi să rămâi detectiv, dar se plăteşte bine pentru eliminarea persoanelor indezirabile. De-asta spun, bine-ai venit în branşă!

Am sorbit din şampanie şi m-am gândit că ar fi lipsit de tact să o contrazic. Era foarte probabil să aibă dreptate… Mă simţeam de parcă aş fi fost afară, în ger, înfăşurat într-un cearşaf ud, însă am zâmbit timid şi am luat hotărârea să n-o mai supăr niciodată pe Kayra.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • vasvari alexandru said:

    Ma bucur pentru tine, Diana. Ai intrat in epoca succeselor neintrerupte.

  • Recomandările lunii aprilie | SRSFF said:

    […] doua proză pe care v-o recomand este Demonul din cutia neagră, de Diana Alzner, o autoare care stăpâneşte arta scrisului, cunoaşte ştiinţa dialogului şi […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.