Demonul Iubirii

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 20 ( ianuarie, 2012 )
Autor:

,,De la femeie este începutul păcatului şi prin ea toţi murim.”

– Ai de ales. Mereu ai avut de ales. Acum trebuie doar să faci acelaşi lucru, spuse Demonul zâmbind.

Felul macabru prin care îşi rânjea colţii la mine mă făcea să tremur. L-am privit încă o dată, cu dinţii clănţănind de frică. Demonul stătea cocoşat, dar într-un fel ce îl făcea, totuşi, să pară impunător, demn. Ochii în întregime negri pătrundeau atât de profund în adâncurile fiinţei mele, încât simţeam durere în cap, apoi în tot trupul. Sentimentul produs mă răscolea, nu îmi dădea pace, însă mă bucuram de ciudata senzaţie.

Abia atunci am conştientizat că de fapt sunt moartă, aflându-mă în Iad şi că totuşi durerea nu dispăruse. Nici disperarea. Nici măcar alegerile ce îmi distruseseră până la urmă viaţa. Iar acum urmau să îmi distrugă până şi eternitatea.

– Ei bine? făcu Demonul privind înfometat înspre mine.

– Nu pot alege Marea de Foc, îmi e prea teamă de durere, aleg să fiu un demon, am spus într-un sfârşit, privind hipnotizată înspre sufletele ce se zbăteau fără scăpare în acea Mare infinită, în acel abis al durerii veşnice.

Oare acele suflete de ce aleseseră atât de prost?

– Ai făcut ce trebuia, vrăjitoareo. Numai nişte biete suflete cred că odată ce ajungi aici, mai poţi scăpa. Marea e toată a lor, a celor ce încă mai cred că El chiar există şi îi va scăpa doar pentru că au ales calea cea mai grea. Suferinţa nu îţi spală păcatele, niciodată. Şi când suferinţa mai e şi voluntară, dar şi veşnică, spuse Demonul făcând nişte ochi mari, accentuând parcă ultimul cuvânt, păi atunci, oamenii ăştia chiar au fost nişte proşti o viaţă întreagă. Îşi merită soarta.

Se întoarse spre mine privindu-mă cu ceva mai multă blândeţe. Însă era doar o părere superficială, de fapt Demonul mă privea cu milă. Aproape că îi auzeam gândurile…

,,Vrăjitoarele… mereu fac alegeri proaste. Se tem de durere, de singurătate, de ele însele ajungând să facă cele mai mari păcate, doar din cauza unor eşecuri peste care nu pot trece. Ce tipar interesant… dar prea des întâlnit la cele ca ea. Eternitatea ca demon o aşteaptă. Va uita viaţa de om şi îi va face pe alţii să sufere, ori va regreta în fiecare secundă a eternităţii Focul etern al Mării. Va implora suferinţa, pentru că după ea tânjea în tot acest timp. La fel ca şi mine. Ca toţi demonii de aici. Sau, aproape toţi.”

Demonul mă atinse pe braţ, strângând tare, poate prea tare. Oare ştia că îi auzisem gândurile? Oricum ar fi fost, alegerea cea mai simplă îmi părea de fapt cea mai bună. Demonii de fapt nu simt milă, nu suferă. Era doar o minciună, încă o amăgire de-a lor.

Încă una doar.

Cu ochii minţii m-am întors în viaţă. Am privit satul în care copilărisem şi în care murisem. Am simţit din nou mirosul acela de tei ce se plimba din alee în alee primăvara. Apoi, de nicăieri, chipul lui mi-a apărut în gând.

Acele trăsături armonioase, acel păr brunet ciufulit şi ochii… ochii verzui care îmi făceau inima să bată atât de tare încât tot trupul mi se încălzea la vederea lui.

Atât de bun, mereu săritor şi mereu vesel.

*

Imaginea s-a distorsionat. Chipul demult vesel se transformă rapid într-un chip furios, iar din ochii verzui ieşeau scântei de foc. Devenea omul de care mă temusem, omul pe care îl urâsem cu toată fiinţa mea, cel pe care îl omorâsem. Fapta pe care am comis-o, păcatul capital, m-a costat viaţa.

*

Tot ce îşi dorise vreodată inima mea fusese căldură. Fusesem o orfană ce nu avusese niciodată nici măcar un strop de iubire. Dar la un moment de răscruce din viaţa mea, a apărut el şi m-a salvat de mine însămi. Nu avea de ce să facă asta, nu trebuia să mă vrea. Nu o fiinţă atât de tristă ca mine, atât de prinsă în propria suferinţă la care nu era capabilă să renunţe. Suferinţa fusese tot ceea ce avusesem vreodată. Doar de ea mă bucurasem şi nu concepeam existenţa mea fără. Ar fi fost imposibil să scap de acea durere continuă din suflet. Probabil fără ea, nu aş mai fi fost eu.

El voise şi reuşise să mă facă fericită. Atunci pentru prima oară în viaţă am crezut că există Dumnezeu şi că el fusese un cadou divin.

Timpul şi viaţa au fost însă crude cu mine. El m-a părăsit. A spus că nu mă mai iubea. Viaţa care îl aştepta la curtea regelui l-a făcut să mă uite, să mă dea la o parte. Nu am mai meritat efortul. Aşa că a plecat, lăsându-mă cum m-a găsit: singură, înfricoşată şi capabilă să îmi iau viaţa fără niciun regret.

Îmi făcusem un scop din a-l recâştiga în ciuda respingerilor lui repetate. Răceala cu care mă trata era de-a dreptul înfricoşătoare, aşa că am renunţat, pentru că oricum începusem să îl urăsc pentru felul în care mă trata. Nu mai semăna deloc cu bărbatul de care mă îndrăgostisem, bogăţiile de care se bucura din partea nobililor îl transformaseră într-un om care putea să iubească numai monedele din aur.

Îl uram atât de tare, atât încât simţeam cum explodez. Ura reprezenta singurul lucru ce se mai găsea în mine. Nici durere nu mai simţeam. Doar ură.

În plus de asta, trăiam singură, fără nimeni care să mă ajute, care să îmi spună cuvinte liniştitoare. Nimeni nu mă cunoştea, nu voia să aibă de-a face cu mine. Oamenii mereu se feresc de ceea ce nu cunosc. E mai sigur aşa, cred ei. Sau poate că sunt prea prinşi în propriile lor drame sufleteşti…

*

După un timp durerea a revenit în forţă ca şi cum niciodată nu ar fi plecat. Mi-am dorit cu atâta ardoare ca rănile sufleteşti să fie precum cele fizice. Atunci când rănile sunt prea grave, trupul cedează. Cu cele sufleteşti altfel stau lucrurile. Doare, doare tare încât îţi doreşti să îţi fie rănit trupul fatal, nu sufletul. Moartea măcar însemna să nu mai exist şi aş fi îmbrăţişat-o cu atâta pasiune, atâta dorinţă… dar nu. Nu încă.

Trebuia ca şi el să sufere.

Imediat ce am gândit acest lucru, în coliba în care locuiam a apărut parcă de nicăieri o formă. Mai întâi translucidă, ca o fantomă, apoi s-a prefăcut într-o fiinţă din carne şi oase, la fel ca mine. Ochii erau singurii care mă făceau să cred că fiinţa nu-i un om, ci ceva malefic, dincolo de înţelegerea mea, pentru că erau negri cu totul.

– Sunt Demonul Răzbunării, zise el cu o voce gravă. Am venit să te ajut.

Mă uitam siderată la bărbatul înalt, solid ce apăruse din nimic. Nu mai văzusem pe cineva ca el. Pielea lui avea culoarea neagră, iar părul scurt era alb complet.. În ciuda trăsăturilor nefireşti, era frumos într-un mod fabulos, miraculos. Nu am putut să ignor îmbrăcămintea sa. Veşmintele demonului nu păreau din lumea mea, cădeau perfect pe trupul lui, de parcă avea o a doua piele, mai neagră, mai lucioasă. Nu puteam să îmi dau seama ce material putea să fie acela. Nu putea să fie în niciun caz bumbac sau cânepă, nici măcar in. Încălţările erau chiar mai stranii decât veşmintele, pentru că păreau din metal gros, cât trei degete. L-am privit din cap până în picioare cu poftă, de câteva ori, până am simţit că mă satur, fără să încerc să îmi ascund uimirea. Nu mă simţeam speriată, emoţia pe care o simţeam era mai degrabă vecină cu bucuria, cu extazul, cu fascinaţia, toate odată amestecate ca într-o licoare magică. Niciodată nu mă mai simţisem atât de bine, atât de… de….

– Cum mă poţi ajuta? l-am întrebat cu poftă pe demonul ce mă privea încruntat, având mâinile încrucişate pe pieptul musculos.

Aştepta întrebarea. Imediat păru să se detensioneze, ca şi cum la început nu era sigur dacă făcuse bine că venise. Acum mă privea fix, zâmbind într-un fel pe care nu l-am înţeles la vremea aceea. Se apropie de mine.

Am făcut un pas înapoi şi m-am împiedicat de singurul scaun ce se afla în colibă. M-am trezit pe jos, abia atunci dându-mi seama de cum arătam. Cămaşa de noapte era pictată cu funingine, părul probabil îmi stătea în toate părţile, fiind nepieptănat de prea multe zile ca să îmi mai amintesc sau ca să îmi mai pese. Dar acum demonul mă privea într-un mod ce mă făcea să mă ruşinez. Nu am găsit forţa cu care să mă ridic.

Se apropie şi se lăsă pe vine în faţa mea. Mă privi în ochi curios, apoi îşi plecă capul uşor într-o parte neluându-şi ochii de la mine.

Pielea mi se zbârli pe braţe, pe tot corpul, fiorul electrizându-mi mintea totodată. Se ridică exact când voiam să îmi las privirea în jos, mă apucă de mână şi mă trase în sus ca să mă ridic.

– Te pot învăţa cum să scapi de durere, de ura pe care o simţi pentru cel ce ţi-a amăgit inima. Îl putem face şi pe el să sufere în felul ăsta, zise demonul zâmbindu-mi cu toţi dinţii albi, neverosimil de drepţi şi frumoşi. Părea perfect.

– D-d-dar c-cum? am reuşit eu să-l întreb printre bâlbâieli.

M-am speriat când demonul începu să râdă. Părea că rage şi că urlă în acelaşi timp, dar se distingea clar că era un râs. Unul diavolesc, înspăimântător, dar râs.

– Uite aşa, zise el şi în următorul moment îmi atinse fruntea cu două degete.

Am avut o viziune cu ce urma să fac. Totul se derulă cu o viteză uimitoare, nemaivăzută. Când în sfârşit mi-am revenit, demonul dispăruse. Tot ce a rămas în urma lui a fost un miros de fum greu. Imediat ce l-am sesizat am început să tuşesc incontrolabil. Am ieşit cât de repede am putut din colibă. Aerul rece al iernii m-a calmat, oarecum.

Fiind îmbrăcată doar cu o cămaşă de noapte, am putut să simt frigul cum muşcă din mine, cum se cuibăreşte în oase. Acolo a rămas de atunci, din acea zi.

Nu îmi păsa de zăpada de afară, de fapul că picioarele îmi îngheţau, aveam nevoie să simt cum trupul fragil de om îmi este doborât de furia iernii, de ger, de propria nebunie.

Am deschis gura şi din ea ieşiră sunete cu care nu eram deloc familiarizată. Şi totuşi râdeam. Asta era. Un râs aproape identic cu al demonului. Nu mă puteam opri nici măcar după această constatare. Râdeam. După, am început să simt în ochi o senzaţie atât de bine cunoscută. Privirea mi s-a înceţoşat. Lacrimi au început să cadă, să mi se prelingă pe obraji şi pe gât până ajungeau pe cămaşa murdară.

Râdeam şi plângeam în acelaşi timp. Fără să mă pot opri. Fără să mai gândesc.

*

Când am intrat înapoi în casă, fiindcă frigul mă învinsese în cele din urmă, am găsit pe masă ceva ce nu îmi aparţinea, dar pe care îl văzusem în viziune. Atunci am înţeles. Chiar în seara aceea trebuia să mă răzbun şi să scap de ură şi suferinţă.

*

L-am găsit noaptea, pe el, pe strada pe care odinioară obişnuiam să ne plimbăm, îmbătaţi de iubire. M-a văzut şi, din nu ştiu ce motiv, s-a speriat; probabil că demonul îşi pusese pecetea asupra mea, şi victima a ajuns, cumva, să o simtă. A început să fugă. Exact ca în viziunea mea, l-am prins într-o fundătură.

– Ce faci? Opreşte-te!!! striga el din toţi rărunchii, încercând să scape din strânsoare.

Îl ţineam cu un singur braţ, dar îmi puneam în el toată ura şi disperarea pe care le simţeam, toată forţa pe care mi-o dăruise demonul.

Am făcut exact cum văzusem că trebuie să o fac. După ce în urma unui ultim impuls l-am sărutat apăsat pe buzele ce deveneau din ce în ce mai albe, l-am trântit la pământ şi m-am urcat peste el.

I-am deschis gura cu forţa şi am tras de limbă iar dintr-o mişcare rapidă, am reuşit să i-o retez cu pumnalul demonului. Sângele şiroia peste mâinile mele, peste el. Ţipa în continuare aşa că i-am îndesat propria limbă în gură. După sunetele pe care le scotea, părea că s-a înecat de la sânge şi de la bucata de carne care îi bloca gâtul. Se zbătea sub mine, privind cu nişte ochi mari, înecaţi de teroare, ştiind că priveşte însăşi Moartea în ochi.

– Asta pentru că ai spus că mă iubeşti. Nu vei mai spune nimănui, niciodată asta! Pentru toate minciunile pe care le-am înghiţit! ţipă o voce stridentă la bărbat, vocea mea.

I-am sfâşiat cămaşa şi am început să îi crestez pielea de pe piept. Sângele şiroia călduţ pretutindeni şi nu mai vedeam ce tai. Am simţit cum panica mă cuprinde, dar imediat ceva venit parcă din exterior m-a făcut să îmi revin. El se tot zbătea, bolborosind şi scoţând ultimele sunete din viaţa lui.

În cele din urmă, abia se mai putea mişca, tot ce simţeam era respiraţia lui rapidă, sacadată. Atunci i-am retezat două coaste şi am atins cu mâna ceva ce bătea, ce ţinea încă trupul în viaţă, pompând ultimul sânge. Am tras şi am scos ceea ce căutam.

Trupul deveni inert, ochii nu mă mai priveau pe mine, ci undeva în gol, spre nefiinţă.

Inima încă bătea, iar atunci mi-am înfipt dinţii în ea. Se simţea tare, abia o puteam muşca. Am strâns tare şi am reuşit să sfâşii o bucată mare de carne caldă, având un gust puternic de fier, de sare şi de încă ceva ce nu puteam să îmi dau seama ce poate să fie, un gust bizar, gustul victoriei. Am mestecat cu hotărâre, privind trupul plin de sânge şi ochii încă deschişi. Am scuipat bucata de carne jumătate mestecată pe faţa lui, între ochi.

L-am privit pentru ultima oară pe cel pe care cândva îl iubisem, dar care îmi frânsese inima. Acum totul era corect. Nici el nu mai avea una. Nici el nu mai avea viaţă.

*

Doar că demonul nu apăruse. În viziune apărea ca să îi ia trupul şi să-şi recupereze pumnalul. Nu apărea, iar câinii din împrejurimi lătrau tare vrând să mă dea de gol parcă.

Am fugit spre casă, murdară de sânge şi lăsând urme pe zăpadă. M-am ascuns în colibă, tremurând din cap până-n picioare.

*

Demonul n-a apărut. Nici chiar în ziua când sătenii mă găsiseră şi mă acuzaseră de vrăjitorie, nici chiar când rugul fusese aprins şi când am început să ard. Nici chiar atunci, când îmi dădeam duhul ţipând, simţind cum carnea mi se topeşte pe tot trupul.

*

Cu toate astea, nu credeam că demonul mă minţise sau că mă păcălise. Făcuse exact ceea ce trebuia să facă, să îmi aducă răzbunare în suflet. Durerea şi ura nu aveau cum să dispară şi fusesem de la bun început conştientă de acest lucru, doar că mă minţisem pe mine. Într-un fel ştiam că aşa trebuie să se sfârşească.

*

Gândurile Demonului privind alegerea mea se dovediră a fi corecte după câteva secole. Suferinţa era din ce în ce mai mare, crescând cu vârsta mea. Uitasem într-adevăr cum e să fii om, şi da, provocam durere celor ce ajunseseră în Iad după o viaţă condusă de carnal, de vicii şi de răutate. Dar regretam alegerea făcută.

După tot răul făcut, aş fi meritat din plin Marea de Foc. Printr-o ironie cumplită, chiar şi ca demon îmi primisem ceea ce meritam. O existenţă, dacă poate fi numită astfel, ce se află dincolo de raţiune şi de nebunie, ce va dura veşnic, fără a exista posibilitatea de a se termina vreodată.

Un demon va rămâne demon pe vecie. Tot ceea ce îmi rămâne să fac e să pedepsesc, să schingiuiesc, să tai şi să spintec, iar când sunt chemată pe Pământ, să distrug iubirea, şi să valorific doar carnalul.

Distrug frumuseţea de demult a iubirii şi o rezum la atât de puţin încât persoana infectată ajunge să simtă cum lumea se prăbuşeşte, cum iubirea aceea de care vorbeşte Dumnezeu, nu e decât un basm.

Omul îşi face un scop din dragoste, tocmai de aceea am devenit cel mai de temut demon din Iad, alături de Demonul Răzbunării, şi asta pentru că le iau oamenilor ceea ce ar trebui să îi facă mai buni, mai înţelegători unii cu alţii, uniţi, să le dea speranţă în vremuri grele.

Iubirea devine un mit, iar asta datorită mie.

*

Mila, suferinţa nu dispar niciodată. Demonii sunt în străfundurile fiinţei lor nişte oameni speriaţi, amăgiţi şi blestemaţi pe viaţă să facă ceea ce li s-a făcut şi lor. Niciodată însă nu vom putea schimba asta.

Blestemaţi să facem rău şi să suferim pentru fiecare om în parte.

Rău şi durere.

La nesfârşit.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

9 comentarii »

  • Ioan baceanu said:

    Greu de a spune ceva dupa parcurgerea randurilor sensibile de mai sus. Pentru a intra in profunzimea continutului de mai sus este nevoie sa mai parcurg de cateva ori textul pentru a evalua fiecare cuvand si semn de punctuatie astfel incat sa fiu in masura sa percep sentimentele si mesajul autoarei acestui text.
    Ma bucur sa stiu ca exista o persoana atat de sensibile ca autoarea acestor randuri in aceasta lume rea si grabita.
    Iti multumesc ca mi-ai dat posibilitatea sa lecturez acest text.

  • Cat said:

    Foarte frumos si foarte intens. Felicitari!!!
    Off-topic: esti foarte frumoasa 🙂

  • mircea san said:

    Raluca are talent. Scrie bine si cu miez. A abordat un subiect
    dificil, ceace este meritoriu. Este evident cã trebuieste sã continuie! In orice caz trebuieste sã-si diversifice subiectele. Pentru a-si controla posibilitatea de a aborda pozitiv „sentimente” diferite.
    Neîndoios meritã Felicitãri. Si îndemnul de a continua!!

  • Ralenne (author) said:

    Multumesc pentru aprecieri Ioan Baceanu si Mircea San!

    Si Cat… Multumesc, esti prea draguta, sincer ;))

  • Cat said:

    Eu vorbesc doar adevarul, intreg adevarul si nimic altceva decat adevarul 😀

  • Aurelia Chircu said:

    Mi-a placut mult, rrumoasa povestea. 🙂

  • Luna februarie | Gazeta SF said:

    […] intermediul celui de-al doilea text, denumit “Demonul iubirii” şi semnat de Raluca Băceanu, intrăm în contact cu o lume a tenebrelor, o lume abisală, a […]

  • Cele mai bine proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Demonul iubirii” de Raluca […]

  • buni şi activi 4 « Scriptorium said:

    […] Băceanu, cu prozele Demonul iubirii, Uscăţivul, Renaşterea, Dictatura raţiunii, filosofia morţii, Basmul pe […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.