Dependenţă

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 13 ( iunie, 2011 )
Autor:

— Hai, ia, ştiu că mori să mai iei una.

— Nu mai spune!

— Pe bune…

— Dar am mai luat…

— Cînd ai luat?

— Adineaori.

— Hai, mai ia una. Mai ia două.

— Nu cred că-mi face bine…

— Ce vorbeşti? Eşti mort fără.

— Ei, hai să nu exagerăm.

— Ce? N-am dreptate?

— Şi cu procesele mele de conştiinţă cum rămîne?

— Procese de conştiinţă ai oricum. Hai, nu te mai codi atîta. Ştii că nu poţi să scrii un rînd dacă nu iei.

— Pot să scriu, poate nu la fel de bine, dar pot.

— Pe naiba. Hai, ia.

— Şi unde-am s-ajung dacă tot iau?

— Ai s-ajungi genial!

— Linguşitoareo!  Geniu n-ajungi! Geniu te naşti!

— Hai, domnule, nu mă face să mă milogesc. Serveşte-te.

— Mai tîrziu poate.

— Mai tîrziu cînd? Nu e deja tîrziu?

— Ce vrei să spui?

— Păi, de cînd te tot holbezi în ecranul monitorului? Să fie vreo trei ore de-acum. Şi cît ai scris? O pagină! O pagină în trei ore! Eşti lent, domnul meu. Total neproductiv. Nu prea-ţi dă ghes inspiraţia! Cînd a fost talentul ultima oară pe la tine? Am impresia că s-au cam rărit vizitele, nu-i aşa? Ca să nu mai spun că n-a stat niciodată peste noapte. Cîteva ore cel mult, după care, gata, pa, good-bye, auf Wiedersehen. See you in a month!

— Hei, tacă-ţi fleancă!

— Aha! Vezi, adevărul doare, prietene. Hai, ia o pătrăţică de-aici, poate mai scrii un paragraf.

— Cum îţi permiţi să vorbeşti în felul ăsta cu mine?

— Auzi la el, cum îmi permit? Am stat pe lîngă cei mai mari artişti ai lumii. În comparaţie cu ei, tu, prietene, eşti zero.

— Da? Mulţumesc. Preferam linguşeala de adineaori. Şi de cînd eşti tu în măsură să faci evaluări critice?

— Din totdeauna. Ţi-am spus, am stat pe lîngă cei mai mari artişti ai lumii. Crezi că nu s-a prins nimic de mine până acum?

— Da? Şi cu ei tot aşa vorbeai?

— Păi, ce crezi? Vă cunosc slăbiciunile la perfecţie. Nu puteţi scoate ceva ca lumea din voi decît dacă vi se spune cît de slabi sînteţi. Cu cît sînteţi desconsideraţi mai tare, cu atît deveniţi mai buni. Asta dacă mai întîi reuşiţi să treceţi peste impulsul de a vă sinucide. S-ar zice că n-aţi auzit niciodată de gîndirea pozitivă.

— Permite-mi să pun la îndoială veridicitatea concluziilor tale.

— Da? Şi-atunci de ce, cînd îţi spun c-ai s-ajungi genial, mă respingi?

— Pentru că n-ajungi genial, ţi-am mai spus. Plus că toată chestia asta cu geniul mi-aminteşte de cineva.

— Ţi-aminteşte de cineva, pe dracu’. Te-am stîrnit cu lipsa de productivitate. La aia ai marşat. Lasă că ştiu eu. Încurajările în branşa voastră sînt ca un fel de blestem, nu? Cu cît vă ponegriţi mai tare, cu atît şansele de reuşită sînt mai mari! Ce zici de asta, atunci: dacă gîndurile ar avea miros, dacă inspiraţia ar emana parfum, dacă să ai talent ar însemna să miroşi toată ziua a Versace, atunci în urma ta ar puţi tot timpul a bălegar!

— Nu ţine.

— Foarte bine, atunci. În fond, de ce-ar trebui să-ţi pese ce zic eu? Sînt doar o amărîtă de ciocolată. De cînd e important ce crede o ciocolată?

— Te pomeneşti că te-ai ofensat. Ofensatoarea s-a ofensat.

— Dacă iei o pătrăţică, îmi trece.

— Ce şmecheră eşti. Nu iau, că mă-ngraş!

— Te-ngraşi? Ce să-ţi spun. Cochetule! Da’ ce eşti tu, metrosexual? Şi dacă te-ngraşi, ce? Ce contează asta? Important e ce laşi în urma ta.

— Păi, parcă spuneai că ce las eu în urmă e bălegar, nu?

— Zi mersi dacă-ţi iese fraza, băi glumeţule. Poet minor şi trist ce eşti! Cu gîndirea asta n-ai să-ajungi nici măcar în antologii. Nici în reviste n-ai s-ajungi.

— Dar sînt în reviste. Sînt şi-n antologii. Plus că am scris un roman, nu uita!

— Da, l-ai scris, dar cine crezi c-o să-şi amintească de tine peste cincizeci de ani?

— Potrivit teoriei tale, acum vrei să mă-ncurajezi?

— Nu, acum chiar m-ai enervat.

— Să nu faci niciodată confuzie între valoare şi permanenţă, tocmai am citit asta undeva. Şi mi se pare corect.

— Păi asta-i gîndire pozitivă. Numai că de data asta, culmea, nu-s eu de-acord.

— Şi-atunci cum ar suna, după părerea ta, un răspuns adecvat?

— La ce?

— La propria-ţi întrebare: „Cine o să-şi amintească de tine peste cincizeci de ani?”

— Nu ştiu. Îmi închipui că: „Nimeni” ?

— Şi-atunci ce sens are să mă-mbuib cu ciocolată, să mă-ngraş ca apoi să mă mustre conştiinţa, iar peste cincizeci de ani oricum să nu mă mai ştie nimeni?

— Păi nu poţi să fii sigur. E ca la ruleta rusească. Glonţul uitării, cartuşul căderii în anonimat poate sau nu să fie pe ţeavă. E un risc cu care va trebui să trăieşti. Plus că pentru cine vrei tu să arăţi bine? Pentru Cornelia?

— Da’ de unde ştii tu de Cornelia?

— Ce importanţă are? Sfatul meu: nu te face de rîs mai mult decît oricum te faci afişîndu-te cu ea. Ce dracu’, vrei să spună lumea că a ajuns să-ţi dicteze ea ce să faci în viaţă? Şi-aşa observ c-ai început să porţi cămăşi roz şi tot felul de pulovere fistichii. Nu ştiu ce ţi-a trebuit. Sînteţi total incompatibili, e atît de evident. Ea tînără, fîşneaţă, sexi dar fără prea mulţi elemenţi la etaj, dacă-nţelegi ce vreau să spun, iar tu eşti trecut de prima tinereţe, însă cu pretenţii neuronale, intelectual, scriitor. Plus că se ştie, bărbaţii nu trebuie să arate bine. Cum era vorba aia, bărbatul trebuie să fie puţin mai frumos decît dracul?

— Nu ţi se pare că ai cam multe păreri pentru o bucată de ciocolată?

— Ţi-am spus. Am stat pe lîngă figuri importante ale istoriei. Am văzut multe, am auzit multe. Tu eşti o excepţie. În fine, nu te judec eu acum. Dar zău acuma, Cornelia? Nu merită, pe bune. Gina ce-avea? Te-ai despărţit de Gina care arăta foarte bine şi în plus o ducea şi capul. Unde mai pui că scria! Scria, omule! Ca şi tine. Sau poate tocmai faptul că scria… asta nu-ţi convenea la ea. Te enerva că nu puteai fi tu creatorul în casă, nu-i aşa? O femeie care să zămislească şi altceva în afară de copii, gîndul ăsta nu-ţi dădea pace, ai? Trebuie să recunoşti că era talentată!

— Ea scria poezie…

— Şi ce? În poezie nu trebuie să ai talent?

— Trebuie, dar cine mai  dă o ceapă degerată pe poezie în ziua de azi?

— Domnu’ prozator, dacă îmi amintesc eu bine, dumneavoastră nu tot cu poezie aţi debutat?

— Ba da şi tocmai asta zic, cine mă băga în seamă atunci?

— Dar ce, tu scrii neapărat ca să fii băgat în seamă? Scrii numai ca să se poată scrie despre tine? Of, vanitatea asta vă omoară pe toţi.  E de ajuns să nu primeşti un mail important într-o zi că eşti terminat. O invitaţie, o solicitare a prezenţei onorabilului, distinsului şi stimabilului. Chiar că eşti patetic. Gina îţi era net superioară, moral dar şi artistic. Ştii, cele două nu trebuie să fie în opoziţie, aşa cum pari tu să consideri.

— Ce vrei să spui?

— Păi cînd ai început s-o-nşeli, imediat după ce ţi s-a publicat romanul, aia ce-a fost?

— O coincidenţă?

— O coincidenţă? Ce vorbeşti, măria-ta? Oare nu trăiai cu impresia că ai fi cumva îndreptăţit să faci chestia asta, ca şi cum ţi s-ar fi cuvenit această mică favoare în comparaţie cu marele talent răsfrînt asupra omenirii de către Marele Creator? Ca şi cum ar fi fost un drept implicit al celui care are succes? Mă rog, nu că tu ai fi avut, în adevăratul înţeles al cuvîntului. Cîteva recenzii favorabile nu înseamnă succes.

— Nu ştiu ce vrei să spui.

— Nu-i aşa că valoarea scriiturii compensează caracterul infect al omului? Nu-i aşa că puterea artei poate suplini o eventuală slăbiciune a fiinţei?

— Nu ştiu. Nu m-am gîndit niciodată la opoziţiile astea. De unde-ai scos chestiile astea?

— Încercam să mă pun în locul tău. Vouă, artiştilor, vă trec tot felul de gogomănii prin cap.

— Vrei să ştii de ce m-am despărţit de Gina? Chiar vrei să ştii? Nu-i vorbă că putea să zămislească şi altceva în afară de copii sau că mi-era superioară. Pur şi simplu femeia aia mă inhiba, ajunsesem să nu mai pot scrie un rînd în prezenţa ei. Nu-mi dau seama cum s-a întîmplat asta. La-nceput scriam amîndoi în acelaşi timp, în aceeaşi cameră, chiar. Şi ne iubeam la nebunie. La propriu, vreau să spun. Făceam dragoste ca apucaţii. Pe unde se nimerea. La orice oră, în orice poziţie. Făceam dragoste şi scriam. Toată ziua. Zile-n şir. Pînă într-o zi cînd am observat o mică schimbare în ceea ce priveşte calitatea scrisului meu. Apoi şi în ceea ce priveşte cantitatea. Apoi, mica schimbare s-a mărit. Era ca şi cum cu cît făceam sex mai mult, cu atît „reuşeam” să scriu mai puţin, de parcă toată energia sexuală investită în partidele noastre de amor o anihila pe cea creativă, dar asta nu era valabil decît în cazul meu. La ea lucrurile stăteau exact pe dos. Cu cît făcea dragoste mai des, cu atît scrisul ei devenea mai bun şi mai voluminos. Un paradox interesant pe care am vrut să-l dezvolt într-o povestire dar bineînţeles că n-am fost în stare.

— Şi-atunci cum se face c-ai început s-o-nşeli imediat după ce ţi s-a publicat primul roman?

— Eram disperat. Romanul îl terminasem mai demult, dar a durat pînă să găsesc o editură care să mi-l publice. Însă odată apărut, trebuia să m-apuc de următorul. Aşa prevedea contractul.  Şi cum aveam să scriu un nou roman dacă ea îmi sugea toată energia creatoare?

— Şi-atunci ai început s-o-nşeli, ca să ai un motiv să vă despărţiţi?

— Exact.

— Ceea ce a funcţionat, presupun.

— Cu tot tămbălăul aferent.

— Şi energia creatoare ţi-a revenit.

— Da. Nu chiar de la-nceput, dar mi-a revenit.

— Şi Cornelia?

— Cornelia este preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru faptul că scriu din nou.

— Cum adică?

— Nu te uita c-arată bine. Unii mă invidiază. Amantă tînără şi focoasă… Nu te lua după aparenţe. La pat e zero. Nu pot să-mi explic cum e posibil că o femeie atît de sexi să fie atît de fadă în pat, dar asta e realitatea. Nu m-am mai culcat cu ea de luni întregi. Pur şi simplu mi-e silă. Nu ştiu cît o s-o mai pot duce cu zăhărelul. Acuşi are să creadă c-o-nşel, ceea ce nu m-ar deranja dacă s-ar întîmpla. Acum o săptămînă m-am întîlnit cu Gina. La o lansare de carte. Bănuiam că are să fie acolo, fiind bună prietenă cu autoarea. Aşa că m-am dus şi eu. Vroiam s-o văd, chiar vroiam. N-o mai văzusem de cînd ne despărţiserăm. Recunosc că mi-era dor de ea. Arăta bine. Distinsă, elegantă, plină de graţie. M-aş fi culcat cu ea acolo, pe loc. Întotdeauna m-a atras genul ăsta de femeie. Mă rog, cu mine nu s-a purtat ea tocmai elegant, dar o-nţeleg. Nici acum nu mă crede c-am părăsit-o pentru că-mi bloca inspiraţia. Mai ales după ce-a auzit de Cornelia.

— Bun, şi totuşi cum îţi explici că scrisul ţi-e din nou poticnit? Despărţirea de Gina, revenirea inspiraţiei, poate că totul a fost o pură întîmplare.

— Aş vrea eu.

— Şi-atunci?

— Păi, e tot din cauza Ginei. După lansare am vorbit preţ de cîteva minute. Eu am încercat să par degajat, ea nu, de altfel la scurtă vreme a şi plecat, probabil prezenţa mea acolo, faptul că interacţionasem, a tulburat-o mai mult decît se aştepta şi, neputînd să mă mai suporte, a plecat, dar nu înainte de a mă blestema…

— De a te blestema? Ha, ha, ha. Cum să te blesteme?

— Nu ştiu cum. Cumva. Dar n-am nicio îndoială că m-a blestemat. Pentru că din seara aceea, după ce m-am întors acasă, n-am mai fost în stare să scriu aproape nimic. E ca şi cum am fi din nou împreună. Numai că nu sîntem.

— Nu-mi prea vine să cred.

— Ba să-ţi vină. Mi-nchipui că s-a înfuriat cînd m-a văzut acolo, deşi de trădat nu s-a trădat, a fost foarte rece, distantă, dar mai mult ca sigur că în sinea ei clocotea, dacă ar fi putut m-ar fi pălmuit acolo, de faţă cu toţi oamenii ăia. Noroc că nu i-a plăcut niciodată să se dea în spectacol. Însă chiar înainte de a pleca, moment care m-a găsit foarte aproape de ea, m-a atins pe faţă cu degetele, aproape că m-a mîngîiat pe obraz, deşi eu m-am speriat c-are să-mi tragă o palmă,  după care mi-a zis, „Bufniţa Minervei zboară numai în amurg”.

— „Bufniţa Minervei ….” Ăsta nu-i Hegel?

— Ba da.

— L-am cunoscut pe tip. Genial. Dar cam închistat. Însă nu văd ce legătură are asta cu tine.

— Păi, ăsta-i blestemul. Sînt condamnat să-mi dau seama de greşelile făcute cînd deja e prea tîrziu, cînd nu mai pot face nimic să le remediez.

— Nimeni nu te poate blestema în felul acesta. Cel mult, ăsta e un blestem al speciei, şi cei mai mulţi, crede-mă, nu-şi realizează greşelile nici măcar în amurg.

— Nu ştiu ce să zic. Ideea e că de atunci numai la asta mă gîndesc şi nu-mi mai dau seama dacă citatul din Hegel sau gîndul la ea mă obsedează cel mai tare, cert e că m-am blocat din nou.

— Te-ai blocat din ziua în care ea ţi-a spus că „Bufniţa Minervei zboară numai în amurg?”

— Întocmai.

— Asta-i cea mai mare aiureală pe care am auzit-o vreodată!

— Da? Dovedeşte-o.

— N-am cum să-ţi o dovedesc, cum nici tu nu poţi să-mi dovedeşti că simpla pronunţare a unui citat ar fi e un blestem.

— Păi, evident că e, din moment ce numai la el mă gîndesc. De fapt, nici nu mă gîndesc la el, propriu-zis. Semnificaţia e evidentă, o ştie toată lumea. Dar îmi răsună în minte, obsesiv, ca un refren care te bîntuie şi-ţi vine să-l fredonezi toată ziua şi cred că mi-a speriat toate ideile pe care le mai aveam răsfirate ici, acolo, prin creier pentru că mi-au fugit ca şobolanii cînd se scufundă corabia.

— Poate că simpla ei vedere are efectul ăsta asupra ta. Ca cerbul asupra lui Harap-Alb. Oricum, un motiv numai bun ca să mai iei o pătrăţică. Doar ştii ce bine te simţi după asta. Îţi faci un ceai de-al tău, din ăla negru, şi bei din el, încet-încet, pînă termini toată ciocolată asta. În felul ăsta cîştigi inspiraţie şi scapi şi de mine.

— Da? Pînă cînd? Pînă mîine?

— Pînă cînd o desfaci pe următoarea. Doar nu eu te pun să le cumperi. Eu doar îţi fac un favor şi vorbesc cu tine. Cîţi oameni ahtiaţi după ciocolată crezi tu că se mai bucură de un asemenea tratament? Hai, ia măcar o pătrăţică.

— Dacă-mi dai o idee.

— Ce idee?

— Nu ştiu. O intrigă, un subiect, ceva despre care să scriu. Sau cum să fac să nu mă mai gîndesc la maxima lui Hegel, sau cum să fac să nu mă mai gîndesc la Gina, sau cum să fac să nu mă mai culc cu Cornelia. Ai de unde alege.

— OK, dar pentru asta trebuie să iei două rînduri.

— S-o crezi tu! Un rînd şi nimic mai mult. Da sau nu?

— Uiţi de cine depinde soarta ta. Deadline-ul la următorul roman se apropie. Nu cred că eşti în măsură să pui condiţii. Vin vremuri grele, iar pe tine te văd ahtiat după glorie. Ai nevoie de mine, iar eu chiar te pot ajuta. Însă pentru asta trebuie să faci aşa cum îţi spun. Plus că am bănuiala că ştiu ce-a vrut să spună Gina prin citatul din Hegel. Mi-am amintit acum de-o chestie. Hegel…

— Da?…

— Hegel… Hmm, îţi spun, dar eşti conştient ce trebuie să faci pentru asta?

— Două rînduri?

— Măcar.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.