Dictatura raţiunii, filosofia morţii

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 22 ( martie, 2012 )
Autor:

„Nu da limbă gândurilor tale,
nici acţiune vreunui gând nepotrivit. “

William Shakespeare

Tasta aproape la fel de rapid pe cât gândea… tocmai de asta greşea mai mereu. Fie că, urmându-şi şirul rapid al gândurilor, mai sărea să bată câte o literă sau două, fie că, reuşind atât de bine să îşi sincronizeze tastatul cu şirul ideilor, ceea ce compunea devenea haotic… precum el însuşi.

În întreaga casă răsuna tastatul rapid al degetelor lui pe vechea maşină de scris, la care nu renunţa chiar dacă tehnologia avansase.

Şerban Popoviciu lucra concentrat la ultimele pagini ale lucrării sale, „Studiul asupra simţurilor“, pe care o considera o „capodoperă“ a genului abordat. Deşi cerul se întunecase, bărbatul nu observă lipsa luminii decât atunci când întreaga încăpere se lăsă cuprinsă în beznă.

Abia atunci ridică ochii din foi, înjură încet în gând, şi se ridică domol de pe scaunul de lemn, simplu.

O durere îl săgetă în spate. Îşi dădu seama că scrisese, iar, peste cinci ore încontinuu, uitând să se mai ridice din când în când, cum îşi propusese. Dar nu mai conta. Se simţea atât de mulţumit de munca lui, încât ignora orice ar fi putut să îi schimbe starea. Îşi ignora până şi propria natură de om, uitând cu desăvârşire de ordinea reală a piramidei lui Maslow. Se hrănea cu propria muncă, văzând în aceasta şi moralitate, şi creativitate. Hrana nu mai ocupa, deci, un loc fruntaş. Într-un fel însă, propriul trup încerca să îi amintească ceea ce este: un om, nu un supraom. Însă nu contase nici când realizase ce neplăceri cauzează ulcerul; sau când vederea îi slăbise de-a dreptul, îngreunându-i lucrul, ignorând nevoia de a-şi cumpăra o nouă pereche de ochelari.

Momentele în care se simţea Şerban Popoviciu împlinit, erau doar acelea când săvârşea activitatea conformă cu virtutea, activitatea care îl determină pe om să îşi exercite cea mai înaltă facultate, raţiunea, şi nu oricum: el alesese creaţia.

Cu toate acestea, nu fusese aşa dintotdeauna. Desigur, mereu crezuse că posedă o imagine de individ „cizelat“, după cum îl numeau mai în glumă, mai în serios, cunoscuţii şi apropiaţii. Adolescenţa îi fusese însă destul de vicioasă. Profitând din plin de fizicul atrăgător, îşi câştigase o faimă de cuceritor, dar odată ce descoperi etica, pe la sfârşitul liceului, se schimbă radical.

De la petrecăreţul care ducea o viaţă promiscuă la tânărul preocupat de studiu nu fusese decât un pas. Studiul îl repusese în sfera literaturii, pe care o negase 12 ani, şi astfel regăsi, în pagini ale unor autori, ideea împlinirii prin iubire, pe care o înţelese însă greşit, luând acest sentiment prea în serios.

— Să îţi fie clar, striga la el în urma unei ultimi despărţiri studenta blondă de care era îndrăgostit, nu sunt Ela, iar tu nu eşti Ştefan! Scoate-ţi din cap ideile astea de mare geniu, de mare intelectual ce suferă din dragoste, pentru că devii penibil. Less thinking, more living! Gata, am terminat-o!

Nu putuse uita niciodată ruşinea care se abătuse asupra lui, precum o rană ce nu avea să se mai vindece niciodată, o rană evidentă, care chiar şi vindecată, ar fi atras atenţia prin cicatricea lăsată. Scena petrecută pe treptele facultăţii de Litere îi revenea în minte aproape zilnic, fără să poată trece cu adevărat peste aceasta, deşi trecuseră mai bine de doi ani de atunci, timp în care îşi reprimase orice fel de dorinţe de împlinire prin iubire.

Se convinsese pe sine însuşi că hedonismul nu e o cale potrivită pentru un individ ca el, considerând plăcerea trecătoare şi, deci, deloc importantă, aşa că îmbrăţişă eudaimonismul raţionalist, şi odată cu acesta, începu să scrie, şi nu oricum, ci studii elaborate despre natura umană.

*

Cuprins iar de gânduri, uită de ce se ridicase, dar imediat ce se împiedică de scaunul de lângă birou, îşi dădu seama că voise să aprindă lumina. Se aşeză apoi pe canapea, încercând pentru câteva minute să îşi relaxeze muşchii. Se întinse, abia ce închise ochii şi îl luă somnul. Rapid şi pe nepregătite.

Visă, ca întotdeauna, cum ceea ce scrie capătă o voce distinctă, ca şi cum fiecare literă ar fi posedat propriul ei grai. Visă cuvinte, visă fraze întregi; le observa cum se mişcă fără sens sau scop într-un univers de alte lucrări împrăştiate peste tot. Se simţea ca un Dumnezeu în acea lume, dar ca un Dumnezeu căruia îi este frică de propria Creaţie ca şi cum aceasta, depăşindu-şi Creatorul, în urma unei tragice desprinderi, capătă propria conştiinţă de sine. Iar acest lucru înfăptuit punea însuşi Creatorul în pericol, unul iminent, de care nu mai putea scăpa. Şi iar literele vorbeau, se mişcau haotic formând sub ochii lui alte cuvinte, ca şi cum şi-ar fi renegat scopul dat de Creator, sensul lor adevărat, scăpând într-o altă lume.

Mereu visul se termina cu El singur, într-o beznă, dar o beznă translucidă totodată, căci, fiind Creator, putea vedea dincolo de sensuri, de limbaj. Acestea reprezentau bezna, pe care el o putea tăia prin alte sensuri pe care le decoda. Frustrarea principală era că, deşi Dumnezeu al acelei lumi, chiar şi goală cum rămăsese sub emanciparea Creaţiei, nu reuşea în niciun vis să dezlege şi acea ultimă frază-cheie ce stătea ascunsă sub o ultimă beznă.

Şerban tresări. Se ridică mult prea repede de pe canapea, aşa că îşi simţi capul vâjâind periculos. Căzu din nou la loc. Abia după ce câmpul vizual i se limpezi de puricii alb-negru care îl invadaseră, merse spre bucătărie căutând ceva de mâncare ca să-şi astâmpere foamea.

Să-l ia dracu’ de raport corp-suflet. Aşa o fi zis şi Descartes, mai ştii… se gândi el în timp ce scotocea prin frigider după ceva cât mai uşor de pregătit.

Nu avea timp de pierdut, trebuia să termine lucrarea. Înfulecă pe repezite o felie de pâine fără gust din mâna dreaptă, iar din stânga muşca, fără prea mare tragere de inimă, dintr-un copan de pui rece.

Nici nu termină de mestecat bine că deja se pusese în faţa maşinii de scris, hotărât.

— Nu-mi permit să pierd vremea, ce-ar fi zis Marcus Aurelius? Că nu-mi îndeplinesc activitatea pentru care am fost creat! se auto-sugestionă bărbatul, înghiţind cu greu ultimul dumicat pe care îl avea în gură. Puiul rece îi lăsase un gust amar pe gât, dar nu avea timp să se gândească la asta. Avea o lucrare importantă de terminat.

Reluă ultimele pagini, citindu-le pe diagonală ca să-şi amintească ultima idee. Apoi începu să scrie:

„… iar prin toate cele expuse mai sus, se subînţelege în mod necesar că această dorinţă a naturii umane de a-şi atinge un scop înalt în viaţă – judecând, bineînţeles şi după raţionamentul lui Kant, care exprima că omul însuşi este scop în sine – nu se poate atinge în lipsa unor repere clare după care omul să se poată ghida. Tocmai de aceea, prin asumarea liberului arbitru, altfel spus, prin alegeri – ce sunt alegeri de sine, după cum susţinea şi Sartre – persoana va putea decide acel standard ultim de a se realiza. Întrebarea rămasă, având în vedere complexitatea de care dă dovadă dimensiunea morală a persoanei, trebuie pusă în felul următor – raportându-ne şi la epistemologie prin cele două mari orientări ce se află în opoziţie, empirismul şi raţionalismul: Ce asigură omului capacitatea de a se realiza, în ultimă instanţă? Să fie nevoie ca omul să se plaseze în dimensiunea suveranităţii simţurilor, sau în dimensiunea dictaturii raţiunii? Ce îi asigură, de fapt, maximul potenţial?“

Nu mai putu să continue. Oboseala îl doborî în cele din urmă. Şerban adormi, de data aceasta fără să mai viseze.

*

Când se trezi, lumina era stinsă, camera fiind din nou scăldată de întuneric.

Numai mie mi se poate întâmpla să dorm atât de mult, sunt un neghiob. Dar când Dumnezeu am stins lumina?

Se ridică uşor de pe scaun, cu grijă, de teamă să nu ameţească şi, pe pipăite, aprinse becul, unicul din acea încăpere.

Picioarele îl plimbară prin apartament. Încă se gândea dacă a stins-o el sau intrase cineva în casă. Totul era la locul lui ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Ori sunt somnambul, ori sunt narcoleptic. Ori ambele, dar nici chiar atât de norocos nu mă consider. Dă-o naibii de treabă… oftă resemnat bărbatul.

După ce decise să acorde atenţie şi laturii sale fizice, respectând câteva dintre cerinţele esenţiale bazei piramidei lui Maslow, să se hrănească, să se îngrijească, se aşeză din nou în faţa maşinii de scris.

Dar nu avea absolut nicio idee. Nici măcar una. Începu să se plimbe prin casă stresat.

— Asta e culmea. Eu fără idei. Poate dorm, şi aşa nu îmi amintesc ce am visat. Asta e, sigur încă dorm. În plus, mâncarea a avut un gust excelent… da, mai mult ca sigur că încă dorm.

— Nu dormi, răspunse o voce de bărbat, groasă şi, totodată, elegantă într-un anume fel.

Vocea sa.

Chiar când vru să îşi spună lui însuşi că i se pare, în faţa lui apăru… el însuşi.

— Ce caşti ochii ăia la mine?

— Aşa ceva nu se întâmplă… nu se poate. Dar cum spuneam, dorm. Altă explicaţie nu există. Ce stupid, vorbesc cu mine. Ăsta da vis, adăugă Şerban în gând.

— Nu-i stupid, şi nu-i vis, repetă copia bărbatului.

Abia când realiză că în vis i se citeşte mintea de către un posibil alter-ego, Şerban deveni dintr-odată interesat şi captivat de acţiune. Real ori nu, era ceva nou faţă de visele cu litere plutitoare.

— Atunci, începu să vorbească Şerban cu o urmă de ironie în glas, cum de ai apărut? Să presupunem că nu-i vis. Bun. Ce eşti tu?

— Sunt tu, bineînţeles. Ceea ce mă miră e că tu nu vezi asta. Oare nu e deja clar? Nu visezi, dacă ţi-o spun eu, care de fapt sunt tu, ar trebui să mă crezi. Ce îţi spune raţiunea?

Şerban analiză rapid cele spuse de cel de-al doilea Şerban. Îl privi din cap până în picioare, sorbind din priviri propria imagine.

— Aşa oi arăta eu de fapt? Parcă sunt mai înalt şi am un păr mai des. Nu-i evident că visez… Dumnezeule, ce vis.

— Nu e vis, afirmă încă o dată vocea celui de-al doilea Şerban. Sunt tu, posed raţiunea ta, doar că diferenţa între noi doi este că eu văd adevărul.

Abia cu această frază îl convinse pe Şerban copia din faţa sa că merită maximă atenţie.

— Să vedem, începu Şerban, poate eşti într-adevăr eu, însă eu egal cu eu doar în măsura în care primul eu este identic cu cel de-al doilea. Tu posezi, din câte susţii, mai multe cunoştinţe, aşa că dă-mi voie să spun că, de fapt, nu eşti eu, deşi poate ai acelaşi trup, aceleaşi idei, acelaşi raţionament.

— Nu. Sunt tu. Nu sunt altul.

Şerban îşi pierdea răbdarea cu acest de-al doilea eu. Îl privi din nou, cu suspiciune.

— Nu are logică ceea ce spui, se mulţumi să spună Şerban. Nu are cum. E imposibil.

— Nu este adevărat deloc. Eşti încă îngust la mine, nu te-ai deschis. Încă nu crezi că, de fapt, nu visezi, încă nu crezi că, de fapt, sunt tot tu. Cel mai probabil, în cazul în care vei accepta că acesta nu e un vis, vei crede că îţi pierzi minţile ori că eu sunt raţiunea ta.

Şerban gândi cele spuse. Avea logică ceea ce pretindea acea entitate. Doar era el, până la urmă.

— Un ultim test, eu ce am ales, suveranitatea simţurilor sau dictatura raţiunii?

Răspunsul veni în mod automat.

— Desigur că dictatura raţiunii. Am ales dictatura raţiunii în mod detaşat.

— Atunci, se grăbi Şerban să se întrebe, de ce nu mai pot scrie? De ce imediat ce am scris acea frază nu am mai putut-o continua?

Cel de-al doilea Şerban începu să râdă. Bărbatul privi la copia lui fascinat.

— Am un râs frumos, chiar şi din profil, gândi el aiurea.

— Trecând peste gândul tău redundant de mai devreme, spuse copia încă păstrând în glas o nuanţă de amuzament, ceea ce nu ai văzut tu, de fapt, este scopul filosofiei pe care tu o abordezi, o îmbrăţişezi. Ai blocajul pentru că nu ai înţeles nimic din ea. Nu ai văzut că, de fapt, nu îţi oferă certitudini. Scopul ei este să te facă pe tine să pui totul la îndoială. Iar asta înseamnă să îţi pui şi raţiunea la îndoială. De aceea sunt aici.

— Deci, eşti aici ca să mă faci să mă simt nebun, ca să nu am încredere în raţiune? Dar eşti o halucinaţie, cel mult, iar asta e posibil numai prin simţuri. Ce legătură are raţiunea cu asta?

— Şerban! ridică copia glasul. Raţiunea este responsabilă. Mai cu seamă alegerea pe care ai făcut-o, pe care eu am făcut-o, de a alege ca ea să îmi dicteze acţiunile, pe toate, determină acest dereglaj la noi. Dictatura de orice fel duce spre pieire.

Şerban se înspăimântă pentru prima oară în acea seară, şi nu pentru că afirmaţia celui de-al doilea eu suna a ameninţare, ci pentru că avea sens ceea ce susţinea.

— Nu-nu înţeleg…

— … ba înţelegi, continuă copia. Tocmai asta e, că înţelegi, dar nu vrei să accepţi adevărul, cum nu vrei să accepţi că ceea ce constaţi în lucrările tale sunt aspecte ce scapă de sub controlul tău. Nu le stăpâneşti, nu le-ai posedat sensul real niciodată. Ai uitat complet de Platon, de lumea Ideilor, ai uitat complet de mult prea multe în goana ta, goana noastră, se corectă copia, în a ne afla scopul, în a-l îndeplini pe cel mai potrivit. Nu prin ceea ce faci, prin ceea ce fac, atingi, ating fericirea. Nu înseamnă activitate. Nu înseamnă numai asta.

— Acum chiar nu înţeleg, spuse Şerban aşezându-se pe canapea.

Simţea cum picioarele îl lasă sub propria greutate.

— Ce eşti? se mulţumi să mai întrebe Şerban.

Cel de-ai doilea, încă stând în picioare, parcă sfidător, îi răspunse zâmbind dintr-un colţ al gurii:

— Poate că sunt chiar dictatura raţiunii pe care ai ales-o. Sunt ceea ce vrei tu să fiu, cum eşti ceea ce tu alegi să fii. Ai uitat, totul e o chestiune de alegere.

— Opreşte-te să îmi mai foloseşti gândurile, nu ai…

— …acces la ele? Sunt şi ale mele.

— La dracu’! Eşti un fel de conştiinţă? Ce se întâmplă? De ce ai apărut?

Copia zâmbi din nou, dar ceva la acel zâmbet îl înspăimântă pe Şerban.

— Sunt aici ca să pun la îndoială tot ceea ce crezi că ştii. Toate teoriile, totul, dar absolut totul. Ştiu ce vei spune, iar orice vei nega tu, le voi nega, cum tu însuţi de fapt le negi în inconştientul tău. Sunt acele întrebări latente, da, acele întrebări pe care nu le rosteşti de teamă că nu le poţi găsi un răspuns. Şi da, ştiu că nu poţi găsi un sens în nimic. Recunoaşte, recunoaşte pentru tine măcar că respingi cu totul determinismul, recunoaşte că respingi până şi ateismul… că eşti un nihilist. Recunoaşte să sensul nu există nicăieri. Nici chiar în alegeri.

Şerban se trezi cuprins de disperare, fără să poată face nimic. Îşi recunoscu în sinea lui că de îndată ce descoperise acele concepte, nu le acceptase pe niciunele oricât de mult s-ar fi apropiat de una sau de alta.

— Dar dacă sensul nu există, dacă…

— Nu se pune aşa problema. Sensul nu există. Pur şi…

— … simplu.

Ceva straniu se întâmplă pentru că cei doi începură să vorbească la fel în acelaşi timp, având aceleaşi reacţii.

Dictatura raţiunii exact asta presupunea. Cei doi deveniră unul, deşi încă se vedeau unul pe altul.

— Iar pentru că sens nu există, nici realitate nu există. Nimic nu există de fapt, iar dacă pare să existe, trebuie să dispară, conform ideii pure de reală non-existenţă. Ceea ce credem că există trebuie să dispară. De aceea voi dispărea. Pentru că încă eu cred că exist, când, de fapt, nu sunt aici. E o iluzie, cum e o iluzie faptul că din două trupuri iese aceeaşi voce, au aceleaşi gesturi, spuseră cei doi simultan, însă într-un singur glas.

*

Din buzunarul de la spatele pantalonilor, Şerban scoase un cuţit scurt, însă vizibil bine ascuţit. Şi-l plimbă peste ambele vene, care se despicară uşor, aproape prea uşor, fără să simtă durere. Sângele începu să curgă rapid din rănile adânci, ca şi când ar fi căpătat o conştiinţă a lui, vrând să se dezlipească de vechiul purtător, parcă renegându-l.

Înconjurat de toate lucrările sale, aşezat liniştit pe covorul ce devenea din ce în ce mai vişiniu, aproape spre negru, Şerban Popoviciu îşi aştepta sfârşitul.

Când simţi că acesta era aproape, Şerban se ridică, vrând să îşi privească pentru ultima oară chipul.

Abia atunci înţelesese ce se întâmplase. Nu văzuse nimic distinct de el însuşi. În urma a cine ştie ce acţiuni ale creierului, avusese halucinaţii. Ceea ce văzuse fusese propriul chip în oglindă. Vorbise de unul singur. Şi tot atunci înţelese mesajul: că dictatura, de orice fel, chiar duce spre pieire. Însă îl înţelesese prea târziu.

Sângele, simbol real al vieţii, nu i se mai găsea pentru mult timp în trup. Şerban se prăbuşi peste propria baltă de sânge.

*

Însăşi raţiunea, pentru că reuşise în cele din urmă să înăbuşe natura, îl renegase, şi nu oricum, ci sub prea multă gândire.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • Adina said:

    Frumos scris, iar ultima fraza e o filosofie in sine… Mi-au placut referintele, au dat legitimitate povestii…

  • Raluca Băceanu (author) said:

    Mulţumesc mult, Adina. Mă bucur să văd că este apreciat şi genul acesta de proză. Mă temeam să nu cad prea mult în capcana raţionalistă/nihilistă, pe scurt, să pară textul exagerat de filosofic, dar se pare că a meritat. 😀

  • Cele mai bune proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Dictatura raţiunii, filosofia morţii” de Raluca […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.