Dilăr pentru o zi (fragment de roman)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 9 ( februarie, 2011 )
Autor:

Sinopsis:

Radu este poliţist la secţia Antidrog şi vrea să avanseze în carieră, ca să le ofere o viaţă mai bună soţiei şi fiicei lui. El îi întinde o cursă unui traficant de droguri zis Nebunul, dându-se drept consumator, dar îşi dă seama că nu-l poate aresta, pentru că dilărul este fratele colegului său de departament. Cu toate astea, trebuie să rămână lângă Nebun pentru a nu trezi vreo suspiciune.
Dilărul îi oferă noului său client o excursie de o zi în lumea stupefiantelor, iar experienţa îi deschide ochii lui Radu asupra lumii, care, între realitate și halucinație, începe să înţeleagă în sfârşit de a cui parte se află de fapt binele şi răul.
Dilăr pentru o zi este ca un palpitant film de acţiune străbătut de filoane de poezie veritabilă, o naraţiune alertă cu final neaşteptat, în care urmăritul şi urmăritorul ajung să se cufunde împreună în acelaşi adevăr straniu.

(#06. Când am dat mâna cu Morrison)

Cumva tot ce puteam să fac în mod obişnuit devenea o putere specială. Iar senzaţiile… pfffuai…

Cum am ajuns la maşină, am ţopăit de bucurie, ca un copil. Bine, atât cât puteam să ţopăi atunci, înţelegi? Eram fericit… să cunosc partea aceasta din mine. Realitatea aceasta, pe care nu ţi-o arată nimeni. Nu întâlnisem pe nicio pagină despre droguri efectele-astea. Nu scria nicăieri că atunci când sari, totul se vede în reluare. Abia când aterizezi îţi dai seama ce s-a întâmplat.

Prima dată îţi iei acel elan… Ca şi cum, aplecându-te puţin, strângi mai multă energie într-un spaţiu mai mic, creezi presiune. Nu se întâmplă nimic iniţial, dar îţi simţi fiecare muşchi vibrând, pregătindu-se să se ia la trântă cu gravitaţia. Eşti o rachetă gata să plece pe lună. Te-ncordezi tot. Şi împingi mai întâi cu partea de sus a tălpii, dinainte de degete, pământul. E ca şi cum planeta toată s-ar duce în jos, nu tu te-ai ridica.

Pentru un moment celulele tale s-au lipit de celulele pantofilor sau ale adidaşilor şi acestea de asfalt. Iar acum tu le frângi legăturile proaspete şi minuscule. Doare puţin. Dar ca o amorţeală, e-o durere plăcută. Şi rămâi în aer, opreşti puţin timpul, foarte puţin. Stai acolo sus, la câţiva centimetri, câteva miimi de secundă pe care le dilaţi. Admiri priveliştea. Te roteşti să vezi toate unghiurile. Şi…

Căderea e ca o scufundare la început. Aerul se transformă în valuri. Te afunzi. Un vâjâit puternic şi bubuitura, contactul cu solul. Înapoi la realitate, toţi muşchii împrăştiindu-se, la fel cum vezi un atlet într-o cursă, în reluare. Imediat după asta… ecoul bubuiturii, exact când îţi recapeţi echilibrul.

Totul se deformează. Chiar şi mirosul are ceva aparte. Ketamina aia nenorocită dispare din nas şi te lasă metalic. Parc-ai fi ruginit, totul e dur şi îţi zgârie nările. Ca şi cum mirosul ar fi o fiinţă, la fel ca apa.

Teo a deschis uşa din faţă a maşinii să caute ţigările. Aveam de aşteptat, nu numai eu eram dezorientat şi mă mişcam în reluare.

— Iar ba… nu te schimmbă. E un… căcat asta. Faci e xact aceeeleaşi lu cruri. Pe car’ le-ai fa ce şi-n mod nor mal. Dar… îţ’ dai seamma. Că nu mai mme rită efortul. Pricepi?

Şi nebunul se uită la mine distrat.

— Daaa… Acum da.

— Tragi câteva fumuri… Şi mmâine… sservi ciul. Serviciul ălla de căcat. Mbanii ăia de căcat. Puţini. Orrele pierrdute. Carre de vin zile. Săp tă mâni. Luni. Ani. Mmulţi ani pier duţi. Responsa bi li tatea pe carre ţi-au bă gat-o pe gât, nuuu? Pentrru ce? Pentrru cine? Mmâi ne! Vrrei să te trrezeşti la prrânz… Să vezi un film. Să ci teşti o carrte. Să te fuţi poate…

— Iarrrba-i miş tooo… am zis, iar nebunul m-a îmbrăţişat.

— Eee… ăsta e un drrog, mo şu le. Vezi differen ţa?

— Găsit! Găsit! A ţipat Teo şi ne-a arătat pachetul de Marlboro.

Totul era aşa greu…

— Ne rre venim în zece… a continuat, după care a scos dintr-un buzunar cutiuţa lui magică.

Mai era nişte praf, poate o linie de fiecare.

— Hai, mmă… se bagă nebunul.

— Te grrăbeşti? Uăăăe?!

După care se întoarce spre mine: pic to rre?

— Ăăă… eu vrreau.

Şi s-au uitat la mine şocaţi.

Atâta aşteptau. Teo a scos repede trăgaciul, ne-am aşezat în cur şi am tras pe rând. Mai întâi eu şi iar am simţit tot praful intrându-mi pe nas şi ducându-se direct în creier, prin sinapse.

Niciun minut şi deja ne scărpinam toţi. Aşteptam să vină valul. Creierul nostru se comporta exact ca surferii, pe care-i văzusem doar la televizor. Cu curul pe placă, cu picioarele în apă, mişcându-le încet, uitându-se înspre ocean, înspre orizont, după adrenalină.

Creierul meu era în slipi şi era ars de soare.

Uitasem de ţigări pentru câteva minute. Oricum, pentru Teo nu fuseseră decât un pretext pentru a ajunge la k. Mi-am amintit de ele când grasul a scos un joint. Era de parcă ar fi avut o mitralieră, alimentată de benzi, în care erau încărcate doar jointuri. Pac, şi încă o rafală de tripuri.

Eram singurul care avea o brichetă la-ndemână. Iar ei mi-au lasă onoarea de a-l aprinde. Teo zâmbea în timp ce nebunul îmi fixa cuiul cu grijă între buze. Pentru că buzele erau fragile. Puteau crăpa oricând. Asta era senzaţia.

Când am aprins bricheta şi-am văzut focul, m-am blocat. Flacăra era uimitoare. Dansa. Sugea aerul din jur, îl prindea ca-ntr-o capcană invizibilă, îl trăgea pe-o parte şi-l scotea pe curul brichetei lumină şi căldură. Iar flacăra stătea de fapt deasupra focului, invizibilă. Acolo era puterea. Şi se potrivea de minune cu tot ce simţeam legat de mine.

Picioarele mele erau picioare sub ele. Mâinile îşi aveau forţa cu câţiva centimetri, care oscilau, dincolo de mâini. Nasul trăgea aer de la un metru din faţa mea. Ochii îmi porneau de undeva din ceafă şi abia când ajungeau la ochii propriu-zişi, acolo începea vederea.

Creierul s-a încordat şi şi-a pus labele pe placă. Un ditamai val în faţă, dar eram pregătit. Mă lăsam pradă drogului. Eram sclavul lui, sluga unui nenorocit de praf strălucitor.

Pluteam. Într-o realitate care devenise 2D. Un desen animat vechi, cu puţine culori, estompate.

Am apropiat flacăra, vârful ei invizibil, de capătul ţigării. Am tras şi am auzit hârtia murind. Era o bombă acolo, care distrugea tot. Apoi fumul a început să circule prin cui spre mine. Şi când mi-a ajuns în gură, mi-a venit să vomit. E ca atunci când eşti răcit şi fumezi. N-are niciun gust, e doar un fum căcăcios. Şi apoi senzaţia pe care ţi-o lasă în gură, ca şi cum ai fi luat o bucată zdravănă cu polonicul, nu cu lingura, dintr-o salată de cânepă şi alte ierburi puturoase.

Fălcile au început să mi se încălzească. Şi-am continuat să trag şi aburii aceia toxici au luat-o pe lângă amigdale, pe gât, o parte s-a dus spre stomac, iar cea mai mare parte a intrat în plămâni şi i-a împroşcat cu otravă. Mă intoxicam.

Am tuşit puţin şi m-am zguduit. M-a luat o ameţeală ciudată, ca atunci când am fumat pentru prima oară. Aveam din nou paişpe ani. Chiulisem de la istorie şi poate d-asta nu-nţelesesem mare brânză din viaţă. Eram cu Nicu, cu Bogdan şi cu Sile în spatele şcolii şi făceam pe grozavii. Şi mai era un ţigănuş cu noi, i-am uitat numele.

Am expirat. Şi-atunci a-nceput din nou nebunia.

M-am uitat spre blocuri, la o fereastră unde abia se distingea o siluetă feminină. Şi am dat zoom până acolo. Eram într-un vis şi lumea toată era a mea. Am revenit la rezoluţia normală, fără să mă clintesc. M-am uitat dup-aia spre parc şi am dat zoom de la capătul lui până la celălalt, printre copaci.

— Ce dracului faci? s-a băgat nebunul.

— Dau zoom… Dau zoom, incredibbbil…

— Pictorul ăsta… îmi aminteşte de… nde vrremurile buune, a zis Teo, după care s-a îndreptat spre maşină.

Dădeam zoom-uri prin realitate. Acolo mai aproape, acolo mai departe, focalizam, reglam contrastul, luminozitatea, începeam să mă joc eu cu drogul.

Şi m-am uitat la mâna mea, cât de ciudată era mâna mea, parcă de plastic. Şi am început, în semiîntunericul acela, să disting venele. Dup-aia oscioarele. Dup-aia efectiv radiografiam. Îmi vedeam scheletul. Articulaţiile. Şi chiar aerul din jurul degetelor pe care le mişcam, cum făcea valuri. Unde. Şi fulgere minuscule ieşeau din carnea mea. Ca un fel de curent electric. Sau scântei.

O muzică ciudată, cunoscută. Era divină. Teo băgase un cd şi dăduse volumul mai tare.

— Acum poate. Acum o să-nţelegi dă Doors.

— Doors?

— Ascultă şi taci… ascultă şi taci – şi mă fixa.

Pluteam.

Muzica era perfectă. Mă transforma. Într-un fel de plantă parcă, eram un copac cu rădăcini, care sugea tot felul de minerale din pământ, aveam sevă, aveam scoarţă, o grămadă de crengi, ca un fel de mănunchi de mâini, şi mă clătinam în bătaia brizei ce venea dinspre lac.

Break on through to the other side se auzea continuu, iar Teo s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit versurile: break on through to the other side şi cerul s-a crăpat, omule! Blocurile au coborât la pământ şi s-au făcut iar arcuri.

Verdele era galben. Galbenul era verde. Şi totul din ce în ce mai fad, aproape de alb-negru. Totul se schimba după muzică. Am închis ochii.

Şi cineva m-a prins de mână. Era cel mai probabil Teo, dar cu fiecare miime de secundă care trecea, nu vroiam să cred asta.

Ascultam Doors şi dansam. Înăuntrul meu. Dup-aia şi în afară, am început să mă unduiesc, să mă las dus de muzică aşa cum se lăsau toate şi toţi ceilalţi.

Eram în mijlocul unui concert, în primul rând. Iar Jim Morrison s-a apropiat, m-a strâns de mână şi mi-a cântat: break on through to the other side, break on through to the other side, tot mai tare. Tot mai tare.

I-am spus Jim, eşti ok? Şi el mi-a zâmbit, a venit la capătul scenei, s-a aplecat şi mi-a prins capul. M-a sărutat pe frunte, după care m-a forţat să mă întorc spre public. Toţi de-acolo aveau pene de indieni. Toţi păreau că fac dragoste unii cu alţii. Dar fără să se atingă.

Ce-i asta? Nu-ndrăzneam să deschid ochii şi să mă trezesc în parc, de fapt nici nu ştiu dacă puteam. Alunecam, ca pe un tobogan, în lumea aceasta fantastică.

Şi printre indieni erau cavaleri în armuri şi inorogi şi urşi polari paşnici care vorbeau în engleză şi un miros de whisky ameţitor. Iar Morrison m-a tras cu o singură mână pe scenă. Eram un fulg. Iar el un zeu, cu o forţă incredibilă.

— Spune-le tu, spune-le despre ce e vorba.

Mii de oameni şi animale şi obiecte se uitau la mine. Formaţia cânta pe spate aceeaşi piesă, nu se oprea.

— Da’… ce să le spun?

— Cum ce să le spui, frate? Spune-le tot!

— Ăăă…

Şi m-am uitat spre toţi acei oameni şi toate acele creaturi. Ochii le sclipeau.

Morrison se clătina. Era praf şi se amuza văzându-mă cum mă chinui să scot câteva cuvinte pe gură.

— Soţia mea mă iubeşte! am strigat.

Ovaţii. Două gagici au leşinat. Unele au început să plângă. Un reporter, într-un colţ al sălii, zbiera în faţa camerei: incredibil, dragi telespectatori! Soţia lui îl iubeşte!

— Da… soţia mea mă iubeşte, am continuat în gălăgia şi haosul care se crease (aveam impresia că doar Jim mă aude). Dar mie mi-e frică… mie mi-e frică… mi-e teamă că nu sunt atât de bun pentru ea.

Deodată linişte. Cei din formaţie s-au blocat şi intrumentele au început să dispară pe rând din fundalul sonor. Jim s-a apropiat de mine şi m-a luat în braţe. Mi-a şoptit: nu-ţi fie frică… nu de sentimentele tale, e normal. Iubirea nu-i ce-ţi arată ei tot timpul. Iubirea-i durere.

— E normal să-mi fie frică?

Şi deodată totul părea atât simplu.

— DAAA! A ţipat mulţimea. DA!

Un ceas de mână sărea în toate felurile undeva în primele rânduri şi zbiera ca un nebun: dă-l în mă-sa! Dă-l dracului, futu-i mama lui, de cinci ani mă chinui să prind concertul ăsta şi dementul ăla de Nick tot mă duce la reparat. Hai, până nu-i vine pensia, Jimmy! Arde-l! Apoi un ticăit groaznic, ca şi cum aş fi avut urechea lipită de un ceas imens de perete. În rest linişte… de parcă între scenă şi public ar fi existat un material invizibil, cu izolare fonică.

Arătau ca nişte maimuţe ce ţipau şi dădeau din toate încheieturile, dar nu mai auzeam nimic. Meditam, privind spre ei ca-ntr-un tablou abstract.

Dumbo plana deasupra mulţimii. Calm. Şi-n loc de pălărioara lui galbenă, avea dreduri…

El Comandante juca remi cu nişte prizonieri de război americani, pe o buturugă.

O râmă era lată pe scenă, chiar în faţa mea. Cu ultimele puteri, s-a încordat şi a răcnit: sunt mort, coaie… mă vezi? Şi un hohot de râs foarte subţire.

— E normal să-ţi fie frică, a ţipat Jim, e normal! Frica nu-i ceva rău.

Un sunet puternic de tobe şi am început să aud din nou. Publicul a început să aplaude ritmic, cântând break on through to the other side. Apar şi instrumentele.

— Dar nu lăsa frica asta să devină spaimă. Ieşi de aici!

— Ieşi de aici! au ţipat toţi, ordonat, după Jim Morrison.

Era ca o melodie. Şi Dumbo, şi Che, şi râma, şi ceasul şi toate arătările de-acolo: ieşi de aici! Ieşi de aici!

— Dar cum?!

(Romanul Dilăr pentru o zi urmează să apară la editura Polirom, în colecţia Ego. Proză)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.