Din ştreang (II)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

Sanatoriul, ca şi vastul domeniul despre care vorbeam, aparţinea unui viconte a cărui existenţă o dovedea numai trimiterea de fonduri anuale către spital; erau puţini cei care se puteau lăuda că ar fi avut onoarea de a-l cunoaşte pe acest om, despre care se zvonea că şi-ar fi părăsit moşia cu peste un deceniu în urmă, plecând în căutarea unei iubiri pierdute. Coincidenţă sau nu, dar medicul Renon venise la sanatoriu cam în aceeaşi perioadă de timp.

Înserarea îl aflase pe doctor pe băncuţa din curtea spitalului, contemplând cerul plumburiu de deasupra lui. În mâna stângă ţinea o pipă lucrată cu iscusinţă, din care uitase să mai tragă.

― De doisprezece ani, de când sunt aici, singurele lucruri care mi-au dat fiori au fost agravarea stărilor pacienţilor mei şi… şoriceii care mai pătrund în cămara bucătăriei, adăugă cu un zâmbet.

― Este îndreptăţit să fii temător când ai sub acoperişul tău un posibil criminal, spuse comisarul, care stătea în picioare lângă băncuţă, cu braţele încrucişate pe piept.

― Dacă aş putea şti… Dacă aş avea puterea să stăvilesc crimele, să ştiu care dintre cei doi a suferit mai mult şi care merită să moară. Un calmant mai puternic poate ajuta organismul sau îl poate distruge; se întâmplă, nu e un capăt de ţară. Dar dacă fac asta, nu sunt decât un laş… Medicul oftă. N-aş fi cu nimic mai bun decât el, nu? E uşor să curmi o viaţă, iar eu m-am dedicat medicinii, tocmai fiindcă n-am vrut să aleg calea uşoară.

― Nu dumneata trebuie să opreşti crimele, ci noi, spuse Coriolan cu fermitate.

― Crezi că amnezia lui Lucas e o prefăcătorie?…

― Tu trebuie să ştii asta, doctore. Oricum, intuiţia îmi spune că omul acesta e nevinovat. De fapt, nimeni nu e fără de vină. Toţi greşim, toţi avem vinovăţiile şi crimele noastre, fie că ucidem vise, speranţe sau iubiri în floare. Ştii ceva despre asta, doctore?… spuse după o mică pauză.

Renon se încruntă şi scutură din cap.

― Eu nu ştiu decât despre boli. Şi despre moarte. Ştiu că ea curmă orice fel de suferinţă  şi că, odată obişnuiţi cu neantul, celor rămaşi, dar şi dispărutului, ea le aduce calm şi linişte.

― Şi dacă pe acest om, fie el şi criminal, îl aşteaptă undeva o iubire? N-ar avea dreptul acea persoană să-şi ia adio înainte ca omul să plece din lumea asta?

― Nicio iubire nu aşteaptă, murmură Renon.

― Şi cea care a plecat?…

― Uneori, trecutul este asemeni unui strigoi; mai bine îl laşi adânc îngropat decât să trebuiască să-i ţii piept atunci când braţele scheletice se vor înălţa să te sugrume.

Coriolan clătină din cap şi după o pauză, îi comunică simplu că vrea să vorbească cu Lucas.

*

Gazul lămpii ce atârna de tavanul micului salon, despărţit cu o simplă perdea de următoarea cameră, era insuficient ca să producă lumina necesară unei lecturi. De aceea, tânărul apelase la o a doua lampă, de masă a cărei rază cădea pe paginile cărţii deschise din mâinile sale.

Medicul se încruntă. Nu suferea ca pacienţii lui să fie chinuiţi, fie că era vorba de simptomele bolii sau de disconfort. Se abţinu să nu-l certe pe tânăr.

― Data viitoare când îţi trebuie ceva, cere, domnule Lucas! Avem destul gaz pentru lămpi şi nu ne deranjezi, să ştii.

Acesta încuviinţă, plictisit.

Coriolan închise uşa camerei şi se apropie încet de cele două paturi, aşezate paralel, de-a lungul încăperii. Alexander dormea liniştit în cel de la fereastră; privindu-l, comisarul se întreba ce înseamnă un vis frumos pentru un psihopat.

Apoi se întoarse spre Lucas şi, după ce-şi ceru voie, se aşeză pe marginea patului.

― Kant? întrebă plăcut surprins.

Lucas îşi ridică ochii spre Coriolan şi zâmbi stingherit. Închise cartea cu un zgomot surd şi o aşeză lângă lampa de pe masă. Un timp studie absent literele boldite ce alcătuiau titlul de pe copertă, apoi se răsuci spre bărbat.

― Presupun că ocupaţiile mele din prezent nu au nicio legătură cu cele pe care le aveam înainte, spuse el de parcă ar fi încercat să se disculpe, punând orice activitate pe seama amneziei.

― Sunt convins că nu erai un servitor care ajuta la bucătărie sau care curăţa grajdurile moşiei, surâse Coriolan.

― Aflarea identităţii lui Lucas e doar începutul aventurii, zise medicul, schimbând vorba. Azi dimineaţă a luat un cal şi a vizitat locul unde ne-ai condus ieri. Da, Lucas, sigur că am pus pe cineva să te urmărească! Ce credeai tu, că te las să umbli anapoda, când eşti încă slăbit?

Dacă Renon n-ar fi spus totul sub formă de glumă, poate că Lucas s-ar fi supărat.

― Da, e adevărat, recunoscu el, uitându-se la comisar. Vreau să-mi amintesc cât mai curând posibil. Am fost acolo, deci trebuie să ştiu toată istoria. Şi mai apoi, adăugă privind involuntar către Alexander, aş putea fi  în pericol sau… aş putea reprezenta unul.

Ochii i se îngustară pentru o clipă de o furie mută care părea să-l mistuie pe dinăuntru. Probabil, dacă i s-ar fi pus atunci în faţă persoana care-i făcuse acest rău, ar fi lovit-o până la mutilare; dacă se dovedea că acea fiinţă era chiar el însuşi, ar fi căutat să se omoare într-un mod cât mai dureros. Asemenea gânduri îl speriau puţin şi nu era sigur că le-ar fi destăinuit la spovedanie.

― Sper că vom afla curând întreaga poveste. Încearcă să te linişteşti, îl rugă comisarul, cu blândeţe, bătându-l uşor pe umăr.

Îl salută de plecare, apoi se îndreptă spre ieşire şi Lucas îl auzi spunându-i, în şoaptă, medicului să-l anunţe de orice schimbare.

Tânărul intenţionă să-şi continue lectura, apoi se răzgândi şi se întinse în aşternut. Alexander dormea mai departe, asta fiind singura lui îndeletnicire în ultimele patru zile. Iar pe Lucas începuse să-l enerveze.

Era un bărbat de statură potrivită, brunet ca şi el, doar că avea părul pieptănat spre spate şi ochi verzi, pe când Lucas îl purta cu cărare pe mijloc şi ochii lui erau albaştrii. Deci se putea spune despre Alexander că era la fel de interesant ca şi el, doar că asta nu-i folosea la nimic.

Lucas înţelegea că omul e bolnav şi nu e nicio prefăcătorie la mijloc, dar nu era de acord cu comisarul care insistase să fie izolaţi de ceilalţi pacienţi, mai ales când el nu voia să aibă nicio legătură cu acest bărbat.

Nu mai suporta situaţia aceasta. Se hotărî că, dacă nu-şi amintea ceva în decursul zilei următoare, să apeleze la hipnoză, trecând peste decizia lui Renon; îşi dădea seama că era o hotărâre uşor puerilă în a aştepta încheierea unei alte zile care sigur nu-i va aduce nimic în plus, dar, în fond, el nu se grăbea nicăieri.

Oftă adânc şi se întoarse pe spate. Orologiul de pe peretele opus, vechiul său prieten îşi făcea în continuare neobosit munca; urmărind limba minutarului, ochii lui Lucas se închiseră şi poate că ar fi scăpat de coşmaruri în acea noapte, dacă nu l-ar fi trezit nechezatul unui cal.

Lucas se ridică în capul oaselor.

― Ai auzi… şopti către Alexander, apoi râse prostit. Nu, sigur că n-ai auzit, veşnic adormitule.

Sări din pat şi se strecură pe lângă Alexander ca să poată privi pe geam. Dar nu văzu nimic dubios, aşa că se întoarse în aşternut.

Şi, probabil, că adormi din nou, fiindcă atunci când deschise ochii, avu impresia că patul lui Alexander este gol. Îi trecu prin minte că omul se trezise şi, slăbit fiind, căzuse pe undeva; Lucas sări din aşternut şi, dându-şi seama că era singur în cameră, trase perdeaua dintre saloane, dar acolo era o linişte deplină. Ieşi din cameră, apoi îşi continuă drumul pe coridor până ce ajunse în dreptul uşii de la intrare.

Ieşind în curtea sanatoriului, îşi dădu seama imediat că ţinutei sale nocturne îi lipsea halatul, care l-ar fi apărat de vremea răcoroasă. Dar gândul acesta îi dispăru complet din minte, când zări prin semiîntunericul acela un poştalion.

Îşi închipui că venise un nou pacient, dar portiera vehiculului era închisă şi nici urmă de medici. Considerând că nu făcea niciun neajuns, păşi înspre trăsură; papucii săi scoaseră un sunet ascuţit pe pietriş. Trase de portieră, deschizând-o, şi constată cu uimire că trăsura era goală.

În clipa următoare, o mână de fier îl apucă brutal de haină şi-l trase deoparte cu aşa forţă că-l trânti la pământ. Insultele scăpate din pricina durerii nu primiră răspuns.

Înainte ca Lucas să se dezmeticească, prin faţa lui trecu un găligan de om care căra pe un altul în braţe, urmat îndeaproape de o fiinţă mai scundă, învăluită într-o pelerină şi care ţinea un felinar aprins în mâini. Bărbatul putea să jure că persoana cărată era Alexander.

Îi trecu prin minte că este criminalul, venit să-i omoare, şi se năpusti în spatele omului, dar aceasta îl apucă cu o mână şi-l dădu jos din spinarea lui. Lucas căzu, iar omul începu să-l lovească cu piciorul ca pe un animal.

― De ce faci asta? Cine te-a plătit? urlă Lucas către zdrahon.

― Doamne… murmură fiinţa înveşmântată, cu o voce feminină, văzându-l pe Lucas. Bărbatul încetă să-l mai lovească. Să plecăm de aici!

Lucas se sculă în picioare şi, apucând-o de braţ pe femeie, o întoarse spre el cu o energie sălbatică. Întâlni o pereche de ochi mai verzi şi mai adânci decât presupunea că văzuse vreodată.

― Ştii cine sunt?! strigă el. Ştii?… Te rog, spune-mi! Trebuie să-mi spui!

Femeia îl privi cu groază, scuturând din cap. Omul îl aruncă pe Alexander pe bancheta trăsurii şi trânti portiera.

― Hei, ai grijă cu el! strigă femeia, eliberându-se din mâna lui Lucas.

― E bine, stai liniştită, spuse zdrahonul cu calm.

Femeia urcă pe capră. Lucas îl smuci de haină pe străin, iar acesta se întoarse spre el, ameninţându-l cu un pistol.

― Pleacă! îi sugeră omul.

― Unde îl duceţi pe stăpânul meu? se trezi Lucas, spunând. Ce vreţi de la noi?!

Bărbatul puse arma în buzunar şi, apucându-l pe Lucas de umeri, îl împinse încolo ca pe un nimic.

― Anton, lasă-l! strigă din nou femeia şi omul o ascultă, urcând imediat lângă ea.

Lucas se repezi să deschidă portiera, dar trăsura porni şi bărbatul scăpă mânerul din mâini. În clipa aceea, se auziră strigăte şi bocănituri din interior.

― Daţi-mi drumul de aici! Unde mă duceţi?! se auzi o voce necunoscută.

Femeia trase de hăţuri şi trăsura se opri brusc. Ce doi săriră de pe capră, iar Lucas alergă într-acolo, strigându-l pe tânăr.

Bărbatul îl ajută pe Alexander să deschidă portiera, dar spre surprinderea lui Lucas, nu-i permise să coboare, ci îi dădu un pumn straşnic, pe urmă îl împinse înapoi şi, cum acesta nu se potolea, îi puse pistolul la tâmplă.

― Ai înnebunit?! Nu face asta! urlă Lucas.

Femeii căreia îi căzuse gluga pelerinei avea trăsături adolescentine şi părul lung, castaniu prins în două cozi groase. Văzând ce făcea partenerul ei, se aruncă asupra lui, lovindu-l cu palmele.

― Ce faci, nenorocitule?! Cum îndrăzneşti să-ţi loveşti… stăpânul? strigă ea.

Auzind ultimul cuvânt, omul îi aruncă o privire uimită, pe care Lucas o observă. Profitând de intervenţia copilei, Alexander îi smulse pistolul din mână şi îl lovi cu piciorul, gest care-l determină pe om să se îndepărteze, spăşit.

― Pleacă de aici, doctore! strigă Lucas la medicul apărut de niciunde.

Bărbatul încercă să coboare din trăsură, dar alunecă şi căzu. Îşi simţea picioarele ca de vată şi capul îi vâjâia. Se sprijini de portieră şi izbuti să se ridice. Femeia ridică felinarul. Cu respiraţia şuierătoare şi ochii măriţi de groază, Alexander îşi luă un moment de parcă ar fi încercat să evalueze situaţia, apoi ridică arma către cei patru.

― Celui care-mi va spune primul ce se întâmplă aici îi va fi cruţată viaţă, spuse el, cu glas răguşit.

Se auzi zgomot de copite şi pe poarta clinicii intră un grup de poliţişti, cărora li se alăturase şi comisarul. Descălecară, dar nu interveniră în niciun fel.

Femeia făcu doi paşi înspre tânăr şi se opri cu mâinile ridicate, când Alexander îndreptă arma spre ea.

― Tu… Tu eşti unchiul meu! Nu mă… recunoşti?… spuse ea, tremurând şi aproape imediat izbucni în plâns asemeni unui copilaş.

― Nu ştiu cine eşti, spuse el cu părere de rău. Şi tu? îl întrebă pe găligan.

― Servitor, spuse omul cu indiferenţă, uitându-se urât la fată.

― Servitor…. repetă Alexander, năucit. Şi tu?

― Se pare că ţi-am fost servitor, spuse Lucas cu calm. Alexander clătină din cap, neîncrezător. De fapt, te cunosc abia de patru zile, de când m-am trezit la sanatoriul acesta. Am fost implicaţi într-un accident.

― De ce te-aş crede? se încruntă Alexander.

Lucas nici nu se gândea la faptul că avea un pistol îndreptat spre el. Îl cunoştea pe tânăr de puţin timp, dar în această vreme fusese atât de paşnic, că nu-l credea în stare să împuşte pe cineva.

Dar oare un criminal nu se comportă ca orice om obişnuit, cuminte atunci când doarme? Lucas nu voia să se gândească la asta.

― Fiindcă eu ştiu mult mai multe decât ei. Rana ta de la piept.

Bărbatul lăsă arma şi-şi pipăi cămaşa; descoperi, într-adevăr, că avea torsul înfăşurat în bandaje.

― Încrede-te în mine, îl rugă Lucas. Acum patru zile eram rănit şi tu ai plecat după ajutor pentru mine; probabil că, deşi inconştient, şi eu m-am încrezut în tine şi uite că suntem amândoi teferi. Alexander părea să mediteze la spusele lui. Dar oamenii aceştia ne vor răul; poate că ei sunt criminalii noştri. Au vrut să te răpească, asta ai văzut şi singur.

― Dumneata eşti medic, nu? spuse Alexander către Renon.

― Da, fiule, sunt medic şi te pot ajuta.

― Ajută-mă, atunci… Nu cred că pot merge, mai spuse el şi alunecându-i mâna de pe portieră, se prăbuşi în ţărână.

Medicul se aplecă asupra lui, apoi îi anunţă pe ceilalţi că tânărul leşinase.

― Întoarceţi-vă în camerele voastre! spuse Coriolan curioşilor ieşiţi în curtea spitalului. Şi tu, Lucas, îl rugă comisarul.

Pacienţii intrară în spital, comentând întâmplarea. Doi asistenţi îl aşezară pe Alexander pe o targă şi-l cărară până în salon, în timp ce poliţiştii îi reţinură pe cei doi.. Lucas vru să intre şi el, dar Coriolan apăru în spatele lui şi îi ceru să-l urmeze în biroul medicului.

Când intrară în cabinet, medicul stătea în picioare în dreptul ferestrei, iar cei doi suspecţi ocupau canapeaua.

― Spune-mi ce-ai văzut, doctore, îi dădu ghes comisarul, ignorându-i pe cei doi.

― Am auzit vocea lui Lucas şi, uitându-mă pe fereastră, am văzut cum acesta mânca bătaie de la omul dumitale de pe canapea, răspunse el sarcastic. Eu nu ţin pistoale în clinică, doar o puşcă de vânătoare, dar e bine ascunsă.

― Păi, aşa e bine, să nu se uzeze, spuse Lucas ca pentru sine.

― Sunt comisarul Stoianowics, zise bărbatul, apropiindu-se de suspecţi, şi vreau răspunsurile voastre cât mai sincere cu putinţă. Femeia se uită în jos, stânjenită, pe când Anton îl privi sfidător. Cine sunteţi şi de ce aţi vrut să-l răpiţi pe acel pacient?

― Este unchiul meu, insistă femeia. Coriolan îşi arcui o sprânceană. Am vrut să-l iau din spital fiindcă nu vă sufăr pe voi, medicii, adăugă cu un accent ameninţător spre Renon, care se încruntă. N-am încredere în aceşti oameni, continuă ea cu tristeţe în glas, unii ca voi au ucis-o pe mama mea.

Lucas făcu o grimasă şi prinse să-şi roadă unghia policarului.

― Îmi pare rău, spuse comisarul pe un ton nesincer. Hainele voastre sunt cam ponosite pentru nişte nobili şi nici manierele nu vi se potrivesc.

Un mic rictus se aşternu pe chipul femeii. Ochii îi sclipiră cu vanitate.

― Coriolan.

Fusese doar o şoaptă, dar destul de tare ca sa fie auzită de toţi cei prezenţi; comisarul se înfioră fără să vrea. Se aproprie de femeie până ce nu mai fu între ei decât un pas. Lucas şi Renon se uitară unul la celălalt.

Fata îl fixă cu privirea pe comisar, apoi continuă:

Domnule Coriolan, se corectă ea, zâmbind.

― Da, doamnă, spuneţi, o încurajă el cu un zâmbet fin.

― Aţi ghicit, zise cu un oftat teatral, nu suntem de viţă nobilă; unchiul meu e un cartofor şi a câştigat de prea puţin timp moşia de Castro ca să ştim deja a ne purta ca nişte nobili. Alexander e numele lui real. Eu sunt Anneliese, spuse ea cu un zâmbet şarmant, întinzând o mână spre comisar. Bărbatul nu se clinti. Iar el e Anton, servitorul care m-a însoţit, adăugă pe un ton răstit, supărată.

― Înţeleg. De ce n-aţi anunţat pe nimeni şi aţi preferat să intraţi prin efracţie?

― N-am vrut să trecem prin formalităţi, spuse Anton.

Anneliese se uită urât la el.

― Iar arma am folosit-o doar pentru intimidare, veţi vedea de altfel că nu e încărcată, zise ea.

― A fost deja verificată, confirmă Coriolan, dar asta nu vă scapă de pedeapsă. Dacă locuiţi la moşia aceasta, de Castro, trebuie să-l cunoaşteţi pe Lucas.

Fata ezită să răspundă.

― Trebuie?… întrebă Anton. De ce?

― Simplu. Alexander a recunoscut că e servitorul lui.

― Mda. Era un nesuferit, d-asta nici nu l-am luat în seamă prea mult. Se ţinea de haina stăpânului să-l ia cu el peste tot.

― Putem să plecăm acum? spuse Anneliese, ridicându-se de pe canapea. Nu cred că putem fi acuzaţi de răpire fiindcă am vrut să-mi iau unchiul acasă, nu?

― Şi nici că ne-am bruscat niţel unul din servitori, nu? spuse şi Anton, enervându-l pe Lucas.

― V-aţi gândit că poate Alexander nu trebuie mişcat şi îi puteţi face rău? întrebă medicul, clătinând din cap.

Ochii ei verzi şi migdalaţi se oglindiră un timp în cei ai comisarului. Acesta reuşi să se desprindă şi le răspunse cu fermitate:

― Alexander nu are voie să plece din acest sanatoriu, fiindcă este suspect de crimă. Cei doi nu părură atât de uimiţi pe cât ar fi trebuit. Să nu părăsiţi oraşul, rămâneţi la hotel.

Spunând acestea, ieşi din încăperea fără a-i saluta pe cei doi. Medicul şi Lucas îl urmară.

― Femeia asta m-a recunoscut, prezenţa mea a şocat-o! zise Lucas, energic. Să mergem înapoi să-i luăm la întrebări cum trebuie!

― Nu e momentul potrivit, zise comisarul calm, scuturând din cap. Motivaţia fetei pare destul de verosimilă, semn că s-au informat înainte, dar merg cam des la cacealma şi devine periculos pentru ei. Aşa că trebuie să aşteptăm.  Îmi pare rău, Lucas, şi acum sunt sincer.

― Se pare că lucrurile se vor rezolva, spuse medicul, scoţând din buzunar o cheie cu care încuie biroul.

― Ce se întâmplă cu Alexander? spuse Lucas, cu enervare în glas.

― Ei bine, dacă el e criminalul, fiţi siguri că nu va fugi niciodată de justiţie, răspunse medicul, cu umorul lui caracteristic.

Va urma.

*Citiţi prima parte în numărul anterior.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

6 comentarii »

  • Cat said:

    Bine Aurelia! Tine-o tot asa! 😀

  • aurelia chircu (author) said:

    Ms frumos, Cat. :* Desigur. 🙂

  • Narcisa Stoica said:

    O povestire foarte frumoasă, Aurelia! Felicitări!

  • aurelia chircu (author) said:

    Multumesc! 🙂

  • SUSPANS.ro de cireşar « SCIFIENTLAND said:

    […] Aurelia Chircu (am întâlnit-o pentru prima dată în Gazeta SF) îşi continuă lucrarea-foileton „În ştreang”, oferindu-ne cea de-a II-a parte. În stilul obişnuit (se pare că autoarea preferă proza de mai […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.