Din ştreang (III)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

Pentru Oana, mulţumesc frumos

 

Dacă l-ar fi căutat cineva pe comisarul Stoianowics, cu siguranţă că nu ar fi trecut pe lista căutărilor şi adresa acestei cârciumi dărăpănate, cu mese soioase şi scaune scorojite, unde acesta tocmai îşi făcea siesta. În stânga-i avea un pahar de vin ars şi în dreapta, o carafă golită, mijlocul mesei fiind ocupat de trei dosare deschise, unul peste celălalt, pe care bărbatul nu le mai răsfoia demult.

Răsturnat pe spătarul scaunului, Coriolan urmărea, plictisit, cum se adunau fluturii de noapte în raza de lumină a becului murdar atârnat de tavanul afumat; aidoma lor roiau şi gândurile sale şi omul îşi dădu seama că încercarea de a şi le pune în ordine era la fel de inutilă ca tentativa de a prinde fluturii aceia cu o plasă ruptă.

Hotărî atunci că  problema i se trăgea de la insectele alea bezmetice, pentru că  vinul îi era prea fidel ca să-i provoace starea aceea. Prin urmare, trebuia să rezolve într-un fel şi cât mai curând cu aceste două tipuri de zburătoare: ori împuşca fluturii, ori se împuşca pe sine.

Dar pe când punea în balanţă opţiunile, îi reveni migrena care-l adusese de fapt în această speluncă şi se gândi să amâne pentru dimineaţă decizia finală. Şi ca să celebreze cum se cuvine hotărârea aceasta, goli paharul şi îl strigă pe hangiu, agitând ostentativ  carafa goală din mână.

Cine eşti dumneata, domnule de Castro?

Întrebarea asta devenea treptat una retorică, deoarece bănuielile lui se confirmau pe zi ce trecea, chiar dacă dovezile erau încă destul de departe. Poliţia din Valencia îi trimisese dosarele acelea şi îi răspunsese că singurul de Castro se numea Lorenzo, care moştenise domeniul de la părintele său şi n-avea niciun fel de rude. Informaţia asta scădea credibilitatea declaraţiei domnişoarei Anneliese şi îl determina pe comisar să-şi continue investigaţia, mizând poate pe semnul pe care-l văzuse în palma lui Alexander.

Se spunea despre cei în a căror palma stângă se afla un semn aidoma unei  tăieturi cicatrizate că au semnat cu sângele lor pactul cu diavolul, care le aducea nemurirea, gloria şi norocul. O astfel de cicatrice se zvonea că ar fi avut şi protejatul contelui de Angicourt, doar că, de fapt, aceea era linia vieţii, mult mai groasă şi înroşită, ce se traducea printr-o viaţă zbuciumată, lucru perfect valabil, dată fiind existenţa pe care o ducea acest ucigaş plătit.

Poate că străinul acesta nu făcuse niciun pact, dar norocul era sigur de partea lui.

Coriolan îşi îndoi mâinile şi-şi trosni degetele. După asta, se concentră, mofluz, asupra primului dosar.

*

Monique de Jolieville. Găsită în camera ei, cu uşa încuiată pe dinauntru,   aşezată în genunchi pe podea, cu braţele sprijinite pe scăunelul pentru rugăciune şi cartea de psalmi în mâini;  tăieturile făcute de-a latul încheieturilor produseseră un curs potrivit al sângelui, pe când  uşoara expresie de uimire,  întipărită pe chipul ei,  sugera că moartea venise pe neaşteptate. Un cuţit de tăiat hârtie, pătat de sânge, zăcea într-un colţ al camerei.

În seara în care  decedase micuţa vicontesă, la castelul de Jolieville se sărbătorea Balul Primăverii şi toată lumea se distra din plin. Numai Monique preferase să stea în odaia ei de la etaj, după cum declarase ulterior mătuşa Paulinne. Şi asta nu miră pe nimeni, fiindcă se ştia că fata îşi petrece zilele citind, brodând sau rugându-se, şi viaţa cu toate ale ei n-o interesa defel.

Nimeni nu-i simţi lipsa, cu atât mai puţin fratele ei, Simon, care, deşi promisese s-o apere de orice, nu-şi putuse desprinde ochii de la logodnica lui, lucru pe care-l confirmă şi stimata domnişoară, mai târziu. Nimeni nu urcă la micuţa Monique, nimeni nu coborî scările în spirală, niciun zgomot nu ajunse la urechile petrecăreţilor.

Şi totuşi, moartea ei prematură, în poziţia aceea pioasă, dar mai ale descoperirea că Monique, care voia să se călugărească, nu mai era fecioară, a creat un haos general în lumea bună. Nu lăsase niciun bilet de adio, dar era de la sine înţeles motivul sinuciderii: cedase în faţa unui iubit secret, apoi îşi dăduse seama de păcatul comis şi căutase iertarea, comiţând un păcat şi mai grozav.

Din pricina intrării  în rigor mortis, Monique a fost supusă unui tratament delicat înainte de a fi aşezată frumos în patul de veci.

Simon de Jolieville. Găsit în grădina castelului, pe o băncuţă din spatele  unei tufe de trandafiri bulgăreşti, cu aceeaşi expresie de uimire în priviri; gulerul cămăşii îi era pătat de sânge, în partea stângă a gâtului avea un punct roşu, cicatrizat, de parcă l-ar fi pişcat vreo insectă. Prin iarba înaltă au fost găsite peste zece batiste murdare, semn că acolo se găsea mare parte din sângele ce dispăruse din trupul micului viconte.

 Părinţii abia dacă-l văzuseră în seara petrecerii, iar logodnica îl pierduse după întâiul dans.

Familia şi cunoscuţii acceptară totul ca pe un accident nefericit, dar îi uimi totuşi că Simon nu ceruse ajutor numaidecât, ci preferase să-şi panseze inutil rana. Singura explicaţie era că, în afară de venin, insecta îi transmisese şi un halucinogen.

Fraţii au fost îngropaţi în aceeaşi zi şi cazurile lor închise.

*

Coriolan răsfoi mai departe dosarele, căutând probele care atestau cele două verdicte, dar nu găsi decât desenele victimelor, în cărbune. Intuiţia lui îi spunea că aceste cazuri erau crime în toată regula şi, probabil, că domnul de Angicourt aranjase cu poliţia ca să ascundă urmele.

Iar asta dovedea că protejatul lui chiar era un norocos..

Coriolan îşi dădea seama că era o prostie să se încreadă în semnul din palma lui Alexander şi se certa pe sine că se gândise la asta. În fond, el nu credea decât în lucruri care puteau fi dovedite; acorda importanţă doar faptelor, nu presupunerilor care nu duceau nicăieri, iar în ultima vreme, avusese parte de o mulţime de  posibile coincidenţe, care nu făceau decât să-i consume timpul fără rost.

Hangiul apăru lângă el, scuzându-se că a trebuit să-l aştepte şi privi curios spre foile înşirate pe masă. Lăsă carafa plină şi o ridică pe cea golită, dar nu se grăbi să plece cu ea; Coriolan scoase un oftat, întrebându-se până unde mergea curiozitatea localnicilor, care, probabil, vedeau sanatoriul ca pe cuib al misterelor, greu de descifrat.

Orice ar fi crezut, el nu venise la han ca să amuze lumea cu poveşti, când ceea ce citise mai devreme era departe de a amuza pe cineva. Poate doar pe criminal, care prin felul cum îşi lăsase victimele, se dezvăluia drept un estet, dar şi foarte sarcastic.

Văzând că nu-l ia în seamă, hangiul se îndepărtă, iar Coriolan uită de buna cuviinţă şi mormăi o înjurătură.

Nu era genul care să cedeze nervos, dar frustrarea de a nu reuşi să pună indiciile cap la cap îl făcea să se simtă neputincios. Iar neputinţa nu era un sentiment pe care demnitatea lui de om al legii să-l suporte fără a fi vătămată.

Ultimul dosar era, într-adevăr, al ucigaşului. Fusese văzut, deseori, în preajma contelelui, dar nimeni nu reuşise să surprindă vreo discuţie prin care să-l poată incrimina. Ce i se părea interesant comisarului era descrierea portretului fizic al criminalului, care îi amintea din nou de Alexander, însă desenul nu era ataşat descrierii şi Coriolan se gândi că fusese înlăturat cu bună ştiinţă.

Meditând astfel, mai că nu-l luă în seamă pe bătrânul care, intrând în cârciumă, venise întins către masa lui. Coriolan se uită nedumerit la hainele ponosite şi la obrazul rumen al bătrânului şi, abia după ce omul îşi spune numele, chipul i se lumină şi îl pofti pe bărbat să stea la masa lui.

― Mă bucur nespus că v-aţi hotărât să daţi curs invitaţiei mele, zise comisarul, cu un zâmbet blând.

― N-am vrut să vin, recunoscu omul, dar am socotit că doar aşa se poate face dreptate.

― Deci, e adevărat? întrebă cu o urmă de îndoială. Dumneata l-ai găsit pe vizitiul care a condus trăsura, despre care se presupune că a fost atacată de banda Karonski?

Bătrânul îşi lăsă privirile în jos, stânjenit.

― Ştiu că nu trebuia să fug de la locul unde s-a comis omorul, dar mi-a fost frică, domnule comisar. Nu vreau s-o păţesc cum au păţit-o şi alţii, fiindcă s-au amestecat unde nu trebuia. Eu voiam să-mi ţin gura, dar na, dacă e vorba să ajut legea…

― Ai făcut bine că ai venit, spuse Coriolan, cu bunăvoinţă. Acum, spune-mi, unde l-ai găsit pe vizitiu şi pasagerii din trăsură erau, într-adevăr,  moşierul de Castro şi servitorul său?

― Păi, domnule, eu mă duceam spre casă, cu căruţa cu lemne, începu bătrânul, şi l-am văzut pe omul acesta în iarba înaltă de pe marginea drumului; sărise de pe capră şi avea un picior rupt. Mi-a zis că i-a auzit vorbind între ei şi cel mai mărunţel dintre bărbaţi îl numea pe celălalt „domnul de Castro”.

Comisarul se întrebă la cine se referea bătrânul, fiindcă Lucas şi Alexander aveau aceeaşi înălţime.

― Şi cel care-i urmărea? Eşti sigur că era omul lui Angicourt?

― Nimic mai adevărat, conchise omul. Îi luasem pe om în căruţă, cu gând să-l duc un doctor şi mergeam liniştit, când deodată, un tânăr trece pe lângă noi în goana calului. Îl întreb unde se grăbeşte şi el îmi spune că are nevoie de un medic pentru sluga lui rănită. După ce-a plecat, vizitiul mi-a spus că ăsta era criminalul care a tras înspre trăsura lor. Zice că l-a nimerit pe servitor şi după ce s-a răsturnat trăsura, l-a aruncat pe acesta în râpă.

― Adică, servitorul e cel găsit în prăpastie?! Coriolan pufni, pe jumătate uimit, pe jumătate amuzat. Eşti sigur de asta?… continuă, privindu-l suspicios. Unde se află acum vizitiul?

― Nu ştiu, domnule, zise omul, ridicând din umeri, eu l-am lăsat la medic să-i îngrijească piciorul.

―  Bine, spuse el pe un ton meditativ. Nu-ţi face griji, bunicule, declaraţia ta nu-ţi va pricinui neajunsuri, zise apoi, cu blândeţe şi se ridică, strângând mâna bătrânului, care se pregătea de plecare.

Comisarul intenţionă să-l invite să termine împreună carafa cu vin, dar bătrânul se răsuci pe călcâie şi ieşi din han.

Coriolan făcu o grimasă de neplăcere. Deşi se arătase mirat, cuvintele omului nu-i aduseseră şi nici nu-l ajutau cu absolut nimic. Era adevărat că anula una din ipoteze, dar oricum, el nu-l crezuse niciodată pe Lucas ca fiind servitor. Şi atunci, avea în faţa lui răspunsul întrebării sale, dar venea iarăşi problema dovezilor şi simţea deja cum migrena i se accentuează…

Va urma

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

6 comentarii »

  • Nuvelă format electronic 2, iulie 2012 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Din ştreang. În compania unei sticle cu vin, într-o cârciumă, Coriolan răsfoieşte dosarele unor crime şi pe cel al unui ucigaş, care după portretul fizic, parcă ar fi unul din amnezicii de la sanatoriu. Apariţia unui posibil martor lămureşte puţin lucrurile. Enjoy! Share this:Like this:LikeBe the first to like this. De auroredenevers • Posted in TEXTELE MELE 0 […]

  • James said:

    Frumos de tot! De abia astept continuarea!

  • Miez de vară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] Chircu semnează, cum era de aşteptat, continuarea nuvelei sale „Din ştreang”, oferindu-ne partea a III-a. Intriga se deplasează tot mai vizibil către cea a unui policier […]

  • aurelia chircu (author) said:

    Multumesc! 🙂

  • Din ştreang (IV) | Suspans.ro said:

    […] Continuare din numărul trecut… […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.