Din ştreang (IV)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 27 ( august, 2012 )
Autor:

Continuare din numărul trecut…

Impunătoarea clădire în stil neoclasic fusese, pe rând, azil de bătrâni, casă de toleranţă, spital de nebuni şi abia apoi sanatoriul acesta pe care doi pacienţi, moleşiţi de căldură şi de plictiseală, îl priveau acum cu dezinteresul unuia care n-are ceva mai  bun de făcut.

Şi, ca să mai destindă atmosfera, conversau fiecare în altă limbă, mai exact, când unul începea pe franţuzeşte, celălalt vorbea în englezeşte, şi invers.

― Se spune că locul acesta este bântuit, zise Alexander ca pentru sine, măsurând cu privirea zidurile cetăţii.

― Ce, eşti copil? veni răspunsul în engleză. Crezi în toate invenţiile? Sau ţi-ai propus să mă sperii, fiindcă ştii că stau prost cu nervii?

― Dar e adevărat, insistă bărbatul. Se spune că aici a fost omorâtă o femeie.

― Tânără sau bătrână?

Alexander se uită lung la amicul său, care stătea întins pe banca din grădină. Îl cunoştea numai de două zile, vreme în care discutaseră o sumedenie de lucruri fără importanţă şi îl uimea că, deşi inferior social, tânărul era departe de a fi un ignorant.

Zâmbi uşor şi întrebă cu blândeţe:

― Contează?

― Dacă era tânără, da, conchise omul.

― Eşti idiot.

― Fii mulţumit că sunt doar eu; dacă eram amândoi, ce ne făceam?

― Mda, ai şi tu dreptate în felul tău. Îmi permiţi să povestesc în continuare?

― Lasă-mă să dorm puţin, aici, până nu vine nenea Renon şi ne cere să intrăm. Sincer, nu vreau să-i stric nopţile domnului doctor…

Şi, spunând acestea, Lucas îşi îndoi o mână sub cap şi închise ochi ostentativ.

Într-adevăr, dispoziţia tânărului era o surpriză; dacă la început n-o crezuse pe Anneliese, acum părea să fi acceptat situaţia şi trezirea lui Alexander îl ajutase să-l vadă pe om cu ochi buni şi chiar părea vesel şi dornic să înceapă acea viaţă nouă de care i se vorbise.

Problema era dacă asta îşi dorea Lucas cu adevărat sau obosise să-şi mai frământe mintea şi se lăsase în voia sorţii.

Alexander nu se lăsă păcălit de tânăr.

― Nu cred că ai ce strica, dimpotrivă, îl scapi de o povară, trezindu-l; sforăie noaptea de se cutremură sanatoriul.

― Eh, că sforăie nu-i nimic, dar n-ai văzut că are şi probleme cu intestinele? Oricum, e simpatic, mai ales când doarme.

― Şi tu eşti drăguţ când dormi, îl tachină Alexander.

― Ce tot spui acolo?! se răsti Lucas, prefăcându-se supărat. Hai, mai spune, că poate arunc în tine cu piersicile astea, îl ameninţă, ridicând coşuleţul cu fructe de lângă el.

― Strici fructele pe mine? întrebă calm, zâmbind.

― Mda, ai dreptate: nu meriţi nicio ceapă degerată, râse Lucas.

― Vezi cum vorbeşti, că poate mă ridic la tine, îl avertiză Alexander în glumă din scaunul cu rotile.

― Te lauzi.

― Eh, şi când o să mă ridic de aici, ce bătaie o să-ţi trag! continuă el, ţinându-i isonul. Uită-te la mine, copilaş, că nu te mint.

― Ţi-am spus să nu-mi mai zici aşa, se smiorcăi Lucas.

― Când vei pricepe că eşti bărbat în toată firea şi nu te vei mai purta ca un copil răsfăţat te voi trata cum se cuvine, îl asigură Alexander.

― Numai cu tine mă port aşa, recunoscu el uşor stânjenit. Poate fiindcă alături de tine mă simt în largul meu.

― Poate, dar să nu uităm că realitatea nu seamănă cu visele noastre şi va veni timpul să ne conformăm ei.

― Te referi la faptul că eu sunt sluga şi tu, stăpânul, nu? se strâmbă Lucas. Sper că nu te aştepţi de la mine să mă port cu respect şi să-ţi vorbesc la persoana a doua. Măcar până ne întoarcem la moşie, adăugă cu voce moale.

― Nu vreau să te porţi în niciun fel, răspunse Alexander.

Lucas oftă uşor şi se întoarse pe o parte.

― Eşti tăcut, spuse omul în engleză, iar în vocea lui se simţea mai degrabă îngrijorare decât reproş.

― Mă gândeam la discuţia cu Anneliese.

Alexander se încruntă. Înţelegea că sunt rude, dar copila nu-i inspira nici măcar simpatie. Şi-ar fi dorit să-l poată linişti pe Lucas, dar nu cuteza să spere că avea să iasă ceva bun din povestea asta.

― Nu merită să-ţi baţi capul. Ţi-am spus doar că, indiferent de ce s-a întâmplat, când ne vom întoarce la moşie, voi avea grijă, mai departe, de tine şi de familia ta.

― Nu-mi eşti dator cu nimic, Lex, zise tânărul cu glas întunecat.

― Asta e adevărat, zâmbi bărbatul. Eu am mers să caut medic pentru tine, iar tu ai avut stăpânire de sine şi mi-ai explicat, deşi eu te ameninţam cu arma. Deci, suntem chit.

― Nu-mi va fi uşor să accept spusele nepoatei tale. Nu mă simt ca un servitor. Nu mă înţelege greşit, mă voi purta cu tine cu respectul cuvenit, dar măcar pentru început va trebui să mă tratezi ca pe egalul tău, ca pe un prieten.

― Te cunosc de puţin timp, dar parcă te-aş şti de-o viaţă, mărturisi Alexander. Suntem prieteni.

Lucas se ridică în şezut şi clătină din cap, amuzat.

― Iartă-mă, dar nu mă pot vedea în postura de om slugarnic; după ce te-am făcut de râs, în timpul petrecerii de logodnă, venind beat mort, ca să urez sănătate mirilor, am alergat ca un bezmetic după poştalionul cu care plecai într-o călătorie de afaceri, pentru a-mi cere slujba înapoi, că n-am cu ce-mi hrăni familia. Şi tu te-ai lăsat înduplecat de disperarea mea şi m-ai lăsat să urc în trăsură, ca să discutăm cum se cade.

Lucas începu să râdă, dar pe măsură ce se punea pe sine în pielea acelui individ, povestea îşi pierdea din grotesc. Se opri, oftând.

― Ştiu că ţi-e nepoată, dar eu nu m-aş încrede în ea. Trebuie să fie destul adevăr în cuvintele ei, dar când vine vorba de mine, poate inventa lucruri doar fiindcă nu mă suferă.

― A spus că avem probleme la moşie şi ar trebui să ne întoarcem cât mai curând. Dar ţi-am spus, Anneliese nu trebuie luată în serios şi mă refer la ideea ei de a fugi de la sanatoriu.

― Ştie Coriolan ce face, zise cu o urmă de îndoială. Dacă fugim, înseamnă că unul e criminalul şi celălalt, servitorul şi am complotat asupra stăpânului. Şi tocmai am stabilit că numai eu sunt idiot, adăugă cu un zâmbet forţat.

― Se spune că doi hoţomani care plecaseră fară să plătească consumaţia la han, fugeau ca orbeţii căutând un loc să se ascundă de jandarmi.

― Aşa, spune povestea că eu mă culc, glumi Lucas, întinzându-se la loc.

― Şi au nimerit în această fortăreaţă care pe atunci, era un spital de nebuni părăsit.

― Doi idioţi, conchise Lucas. Hm… Coriolan şi Renon.

― Coriolan intră primul în incintă, continuă Alexander, şi împiedicându-se de ceva aşezat pe podea, căzu peste el şi îl strigă pe Renon să vină să-l ajute.

― Era femeia aia moartă, nu? se strâmbă Lucas. Nu-mi place povestea ta, e previzibilă.

― Renon l-a ajutat să se ridice şi aprinzând un chibrit, au descoperit pe podeaua murdară, trupul unei tinere blonde, cu rochia sfâşiată şi braţele pironite în lături, de cuţite înfipte în mânecile ample. Părea un înger ce nu mai putea zbura, spuse el, cu un zâmbet vag. A fost siluită şi înjunghiată.

― Şi bântuie… pe aici? întrebă  Lucas, făcând cercuri largi cu braţele. Tu de unde şti povestea asta? mai zise, rezemându-se într-un cot.

― Păi, se spune că…

― Dar multe se mai spun pe aici! îl întrerupse Lucas, amuzat.

― Se spune că în acest sanatoriu, continuă Alexander, netulburat,  trăiesc doi criminali sau, mă rog, unul, dar cum nu se ştie care este, nouă, pacienţilor  acestei clinici ne este teamă de băieţii nou-veniţi şi îi ignorăm cât putem de mult. Ei bine, în camera de la parter, unde stau şi cei doi, sunt cinci pacienţi, cu probleme medicale diferite, dar la fel de cuminţi ca ucigaşul nedescoperit. Pe scurt – că vine spre noi mademoiselle Anneliese şi simt cum îmi piere toată pofta de istorioare de groază – eram la sala de mese şi am ascultat cum vecinul de cameră, cel cu tichie verde îi povestea colegului său cu halatul albastru şi erau convinşi că nu-i aude nimeni. Dacă vrei să ştii, după prânz, Renon le-a mărit doza de calmante, deşi asistenta nu credea necesar.

― Ce mai vrea fata asta? se răsti Lucas, sculându-se de pe bancă.

― Fata a fost ameninţată cu concedierea, spuse Alexander cu ochii pe tânăra din faţa sa.

Ştiind că băieţii n-o plac, Anneliese se oprise, stânjenită, înaintea unchiului ei. Purta o crinolină vişinie şi-şi aranjase părul într-o coafură interesantă, care o făcea şi mai atrăgătoare; dacă ar fi fost altă situaţie, poate că Lucas şi-ar fi permis să se uite mai atent la ea.

Ea şi Anton se cazaseră la hotelul aflat la vreo douăzeci kilometri depărtare de sanatoriu şi nu îndrăznise să revină până atunci. Fire puternică, Anneliese învăţase de la unchiul ei să lupte până în pânzele albe, atunci când îşi dorea ceva, iar acum, se vedea nevoită să-şi folosească tot arsenalul ca să-l scoată pe Alexander din pericol. Se gândea chiar la o altă tentativă de răpire, numai să plece din locul acela, unde era al naibii de vulnerabil.

― Reacţia medicului a uimit pe toată lumea, continuă Alexander de parcă terminarea acelei poveşti era lucru de căpetenie, de la care nu-i putea fi distrasă atenţia. Asta dă de înţeles că Renon e departe de a fi omul pe care îl cunoaştem noi. Spune-ţi, domniţă, vă stau la dispoziţie, i se adresă fetei, în spaniolă, după o mică pauză.

― Trebuie să plecăm în seara asta, spuse ea cu fermitate, uitându-se când la unul, când la celălalt.

Lucas avu o grimasă de neplăcere. Alexander luă mâna fetei într-a sa şi după ce i-o sărută, îi spuse, cu nonşalanţă:

― Dacă-mi aduci un motiv rezonabil, plec şi acum, scumpa mea. Să intrăm, adăugă cu glas întunecat, vom întârzia la cină; am înţeles că azi avem mâncare de castraveţi şi garnitură de orez cu fistic, reţetă arăbească şi, sincer, nu vreau porţie dublă fiindcă am întârziat.

Îi făcu cu ochiul lui Lucas, iar acesta se strecură uşor pe lângă Anneliese ca să împingă el scaunul.

*

Discuţia celor doi pacienţi, pe care îi auzise şi Alexander, îi stricase ziua de-a binelea medicului Renon. Nu era vorba de amintiri, fiindcă durerea îi rămăsese alături de-a lungul anilor, ci de faptul că apăruseră acele zvonuri, că mai ştia cineva povestea şi că o aflaseră şi neghiobii aceia.

Oricum, era un mare prost, trebuia să recunoască asta. Asistenta Brigitte nu-şi prea ţinea gura şi închiderea sanatoriului, sub acuzaţia de malpraxis, era cel mai aprig coşmar. Dar cedase unui impuls de moment şi acum, mai trebuia să aibă grijă şi cu băgăciosul acela de Alexander, care n-a fost drăguţ să mai stea puţin leşinat.

De la orele după-amiezii îl tot căutase pe Coriolan, dar omul parcă intrase în pământ; se pare că nici măcar Renon nu avea cunoştiinţă de cârciuma aceea. Aşa că hoinărise toată ziua prin zăpuşeală, nici el singur ştiind ce voia şi acum se întorcea la sanatoriu, năduşit şi nervos, strângând la piept un pisic, cu o mână şi fluturând pălăria din mâna cealaltă. Animalul miorlăia deznădăjduit, iar omul pufăia într-una, mai să-l arunce în ţârăna drumului.

Ajungând în prag, se văzu nevoit să se strecoare printre pacienţii ce mergeau la sala de mese şi când reuşi să se apropie de biroul său, dădu cu ochii de Lucas şi Alexander; pufni şi după ce se descotorosi de pisic în braţele unei asistente, intră în cabinetul său şi încuie uşa după dânsul.

Tinerii se priviră uimiţi, apoi intrară în camera lor.

Anneliese trase perdeaua dintre saloane pentru a se asigura că nu mai era nimeni în cameră şi chiar se gândi să-i întrebe pe băieţi de ce nu-i muta Renon în altă rezervă.

Lucas trase scaunul lui Alexander lângă patul acestuia.

― Aş prefera să discutăm între patru ochi, îi spuse Anneliese, stânjenită.

Lucas încuviinţă şi se îndreptă spre uşă, dar Alexander îl opri cu un gest.

― Anneliese, fetiţa mea, spuse el cu blândeţe, nu vreau să trăiesc în trecut, dacă am şansa să-mi fac un alt viitor. Nu ştiu nimic de acea logodnică de care vorbeai şi sper că voi găsi înţelegerea acelei domnişoare. Cât despre Lucas, află că nu am secrete faţă de el, chiar aş dori să-l vezi ca pe un membru al familiei de acum în colo, fiindcă, momentan, el e singurul în care mă pot încrede, aşa cum mă încred în tine.

Fata, care se emoţionase auzind vorba de alint, se încruntă, când acesta spuse de Lucas. Ar fi vrut să-i spună lui Alexander că ea nu-l urăşte pe bărbatul acesta, mai ales că nici nu-l cunoaşte prea bine, dar însăşi existenţa lui îi pune în pericol; regreta acum că în loc să-l răpească pe unchi, nu-l omorâse pe Lucas.

Ultima afirmaţie îi aduse un zâmbet uşor. O enerva că omul acesta, pentru care ar fi murit de o sută de ori, nu-şi amintea iubirea pentru ea, dar aprecia că încerca măcar să fie gentil.

― Cred că am să plec, totuşi, la masă şi vă las să vorbiţi în linişte, zâmbi Lucas, binevoitor.

― Mergem împreună, hotărî Alexander, calm. Spune, te ascult.

― Unchiule, începu ea, aşezându-se pe marginea patului lui, suntem în mare pericol.

― De ce crezi asta? o întrebă el, cu blândeţe, dându-i părul după ureche.

― La două zile după ce-aţi dispărut, pe când mă pregăteam de culcare, un bărbat înarmat cu un cuţit a năpustit peste mine în dormitor.

―  Şi ai păţit ceva? sări Lucas cu îngrijorare adevărată.

Anneliese îl privi cu uimire şi surâse fără să vrea.

― Nu… Mă rog, sunt nevătămată, după cum vedeţi. La început, am crezut că este un hoţ şi i-am zis să ia orice, numai să-mi cruţe viaţa. Dar nu era un hoţ de rând, continuă cu voce gravă. M-a ameninţat că îmi taie grumazul, dacă nu-i spun unde eşti; i-am jurat că nu ştiu nu te afli şi cum într-adevăr nu ştiam, răspunsul meu a sunat destul de sincer ca să mă lase în pace. Am reuşit să aflu de la el că a fost trimis de omul acela căruia i-ai luat moşia la poker… .

― O fi el ucigaş plătit, dar va plăti pentru îndrăzneală lui, te asigur.

Anneliese îşi muşcă buzele şi, pentru o clipă, îşi privi unchiul cu un fel de silă.

― Imediat ce-a plecat, l-am trezit pe Anton şi am pornit la drum fără a şti unde vom ajunge şi peste ce aveam să dăm. Speram să fiţi încă în viaţă şi Cerul m-a ascultat, spuse ea, ridicându-şi privirea spre tavanul decorate cu mici amoraşi din marmură. Trebuia să te găsesc şi să te duc departe de aici, continuă cu energie în glas, să nu te găsească nimeni; putem să mergem la tanti Esperanza, ştii doar că a fost mereu ca o mamă pentru noi şi face o ciorbă de salată de mănânci şi farfuria.

― Te înţeleg, micuţa mea, dar cum să plecăm? Suntem suspecţi…

― De unde ştie Coriolan că omul din prăpastie nu s-a sinucis? Că de fapt, acel medalion din mâna lui nu este cadou de la o iubită bogată, care l-a părăsit şi el, de durere, s-a aruncat?

― Şi semnul de pe mâna mea? se interesă Lucas.

― Asta n-am de unde s-o ştiu, pufni ea, uşor indignată. Dar e imposibil ca bijuteria să fie a ta; iartă-mă, băiete, dar să nu uităm că eşti nevoiaş şi abia acum ai intrat…

― Anneliese! o opri Alexander pe jumătate amuzat, pe jumătate enervat. Lasă-l, te rog, am înţeles ideea!

― Îmi ştiu locul, domnişoară, murmură Lucas, cu un calm forţat.

― Sper, şopti ea, cu un zâmbet sardonic. Unchiule, nu te pot convinge de nimic, nu am probe, nu ştiu ce s-a petrecut de fapt. Dar un lucru ştiu şi anume că suntem în primejdie şi Coriolan, cât e el de mare şi de tare, nu ne poate ajuta.

― Mă voi gândi la ce mi-ai spus, zise Alexander. Până atunci, propun să mergem împreună la cină şi mai vorbim despre asta dimineaţă.

Alexander se aplecă şi îi sărută uşor tâmpla. Ea oftă şi-şi strânse buzele, nervoasă. Surâse ca să nu-şi supere unchiul, apoi se ridică în picioare, aranjându-şi rochia.

― E ceva ce nu ştiţi, zise ea, cu un zâmbet vag. Criminalul ne-a luat urma şi, dacă nu se grăbim, va fi aici în cel mult o oră; nu vreau să vă sperii, dar am auzit despre acest ucigaş că nu lasă martori.

Lucas şi Alexander se priviră uluiţi, apoi se amuzară puţin, ca de o glumă morbidă.

― Ştiu că nu mă credeţi, aşa că vă rog să-l întrebaţi pe Coriolan despre acest om şi atunci, mă veţi crede.

Alexander o privi lung, de parcă bănuia o grozăvie. Lucas nu mai râdea.

― Se numeşte Rex Korda. Unii spun că a făcut pact cu diavolul, alţii că nu e om, ci doar un spirit malefic. Eu l-aş numi simplu, geniu al răului.

― Coriolan ne-a spus de Korda, zise Lucas. Se spune că adoră să îmbine utilul cu plăcutul.

― Eşti sigură că omul care te-a ameninţat este Korda?… întrebă Alexander, după o pauză. Fata încuviinţă, oftând. În noaptea asta, atunci.

Anneliese răsuflă uşurată. Dar Lucas nu se lăsa convins atât de repede; deşi se străduia să treacă peste repulsie, fata asta tot nu-i inspira încredere.

― Vii cu noi, Lucas? spuse ea. Ai dreptul de a alege, dacă vrei să te implici sau nu în probleme noastre. În general, nu există decât o singură şansă, aşa că te sfătuiesc să te gândeşti bine.

Dar bietul Lucas nu putea ghici la ce referea femeia ca să poată alege corect, ci doar că ea vrea să-l înlăture.

― Am o familie de întreţinut. Sunt sigur că ucigaşul va fi prins şi ne vom întoarce sănătoşi la moşie.

Anneliese înjurătură printre dinţi şi se scuză imediat, motivându-se că se lovise la picior, când întorcea scaunul spre uşă.

Surâse către Lucas şi îl împinse pe Alexander către sala de mese.

*

Domnului Xavier Renon îi plăcea mâncarea de castraveţi, cu orez şi fisticuri, dar fiind prea obosit, preferase să se retragă în cabinetul său; imediat ce intră, se aruncă în pat, aşa îmbrăcat cum era şi adormi instantaneu. De aceea, în clipa când auzi cheia în broască, crezu, pentru început, că visează şi nu deschise ochii până ce nu auzi zgomotul unui scaun târâit pe podea.

Ridicându-se în capul oaselor, îl zări pe Coriolan, răsturnat pe speteaza scaunului de la birou. Cămaşa i se descheiase la piept şi avea părul răvăşit, desfăcut pe umeri, dar dormea mai bine decât un prunc.

Renon se sculă încet de pe canapea şi se întinse, amorţit, pe fotoliul din faţa birolui.

― Ce cauţi aici la ora asta?!… întrebă medicul cu o nedumerire cruntă.

Coriolan sughiţă. Enervat de impoliteţe, medicul sări de pe scaun şi apucând unul din dosare, îl trânti pe masă; poliţistul tresări şi-şi înghiţi o înjurătură.

― Da, răspunse el cu voce limpede. Ce doreşti?

― Te-am întrebat ceva!

― Ce? bolborosi omul şi-şi lăsă pleoapele să se închidă.

― Ce cauţi aici la ora asta?! urlă medicul. Ştii de când te caut?…

Coriolan se îndreptă în scaun şi, după ce medită câteva secunde, începu să gesticuleze, triumfător, cu o bucurie de nebun în priviri:

― Uite, d-asta nu m-am însurat niciodată! Ocoli biroul, ajungând lângă medic. Dacă nu am nevastă, nu-mi ţine nimeni socoteală când plec şi cum mă întorc.

― Dar de unde ai cheie? Şi, mă rog, ce cauţi peste mine în cameră?! Puteam să dorm dezbrăcat, că doar e casa mea

― Şi ce, te ţin eu să nu te dezbraci? Întrebă Coriolan, câscând cu poftă.

― Nu ţi se pare că eşti cam obraznic, domnule? se burzului medicul.

― Obraznic eşti tu, că m-ai trezit din somn!

― Ia vezi, că eşti în camera mea!

― Ce să văd? Nu te văd decât pe tine şi de înfăţişarea ta sunt sătul!

Cei doi mârâiră unul la altul ca nişte câini antrenaţi pentru lupte, apoi medicul ridică dosarul, iar Coriolan, vaza cu margarete; în graba gestului, apa se clătină în vas şi îl stropi pe poliţist în obraz, iar medicul se lovi în barbă cu colţul dosarului.

În concluzie, renunţară la obiectele necontondente şi se târâră amândoi spre cea mai apropiată mobilă, mai exact, Renon, pe fotoliu şi Coriolan, pe canapea.

― Şi, ce faci? Bine, sănătos? spuse poliţistul cu un zîmbet larg.

― Tu-ţi baţi joc de mine? întrebă Renon, fixându-l cu privirea.

―Nu. De ce mă întrebi? Medicul săltă din umeri. Spuneai că m-ai căutat. Aveai ceva important să-mi comunici?

― Da, recunoscu medicul, scărpinându-se în cap, dar nu-mi mai amintesc acum…

― Hei, măcar eu sunt beat şi d-asta nu ştiu de ce-am venit la tine, dar tu ce scuză ai?…

― Trimit după o trăsură să te ducă acasă, spuse Renon, ieşind din cabinet.

― O să te pomenesc în rugăciuni, bodogăni poliţistul, întinzându-se pe canapea.

*

― Dormi?…

― Nu.

Chiar şi simplul faptul că Alexander îi răspundea, îl făcea să simtă mai bine;  vocea lui blândă, calmă îi dădea încredere că nu mai trebuie să lupte singur, că are un sprijin, fie el moral. El era, de fapt, motivul pentru care îşi  schimbase dispoziţia, dar asemeni bolilor cronice ale căror simptome se agravează pe timpul nopţii, singurătatea şi gândurile muşcau şi mai adânc din sufletul său, atunci când se întindea în aşternut.

― Lex, tu-ţi dai seama că am discutat atâtea nimicuri, dar n-am purtat încă discuţia aceea importantă?

― Ştiu, Lucas. Va veni şi timpul ei. Nu vrei acum să ne bucurăm de cel care ne-a rămas?…

Se fioră fără să ştie de ce. Se ridică pe marginea patului.

― Ce vrei să spui cu asta?… Şti ceva ce eu nu ştiu?

Alexander zâmbi uşor.

― Nu.

― Îţi aminteşti ceva, atunci?

― Nu, dar sunt unele lucruri de care sunt sigur. Cred că mi-a vorbit  cineva, mai demult; nu ştiu nici cine şi nici unde, adăugă cu un zâmbet amar. Aşa că ştiu că trebuie să plec acum, că asta e ultima mea şansă şi trebuie să profit de ea ca să nu să regret apoi. Regretele sunt nişte lucruri foarte urâcioase… După asta, drumul va merge drept şi nu voi putea să mă abat de la el. Iar drumul acesta va fi ultimul pe care voi umbla.

Lucas îl privea pe jumătate năuc, pe jumătate distrat. Se gândi că nu-l auzise niciodată vorbind astfel, pe urmă se prinse că-l cunoştea de prea puţină vreme ca să ştie cum era el în realitate.

― Mă sperii. Ce te face să crezi toate astea? Nu vreau să par ironic, dar ai viziuni, îţi şopteşte o voce?…

Şi Lucas nu-şi putu reţine un zâmbet.

― Nu, asta simt. Te înţeleg dacă nu vrei să mergi cu noi; voi avea grijă de familia ta, după cum am spus şi tu nu trebuie decât să mă anunţi unde vei fi, şi îţi voi trimite banii care să-ţi acopere nevoile financiare. Nu vreau să te mint, îmi vei lipsi, dar nici nu vreau să te ţin lângă mine şi mai ales acum, când nu ai fi în siguranţă.

Lucas clătină din cap.

― Şi dacă Anneliese minte? Dacă, de fapt, totul se petrece între noi doi şi…

― Nu mai vorbi, te rog, spuse el, cu tristeţe în glas. Ţi-am spus că nu e timpul acum… Vreau s-o cred pe fetiţa aceasta, pentru că îmi dă speranţa că aş putea fi un om bun şi, mai apoi, pentru strădania ei de a potrivi întâmplările ca să pară cât mai veridice. Dacă e adevărat, va avea partea ei de fericire.

― Şi dacă nu este? De ce Coriolan n-o obligă să vorbească?

Văzând tensiunea de pe chipul bărbatului, Alexander tăcu. Începea să-i pară rău că vorbise limpede; nu că i se confesase, ci fiindcă îl panicase pe tânăr.

― Coriolan va pune oameni să ne caute şi ne va găsi, zise Lucas.

― Să-i oferim puţin credit micuţei, conchise Alexander cu un zâmbet fin.

În timp ce spunea acestea, Anton şi Anneliese intrară încet în salon. Purtau aceleaşi haine de călătorie ca în ajun, iar lui Lucas îi era teamă că lucrurile vor sta la fel ca atunci.

― Eşti gata, unchiule? întrebă fata, cu sfială.

Alexander încuviinţă. Anton îl ajută să-şi dea jos ţinuta nocturnă, îmbrăcată  peste hainele de drum şi  îl ridică în braţe, în timp ce Anneliese le deschise uşa salonului. Lucas se dezbrăcă şi el, apoi ieşi, nesigur, aruncând priviri către cabinetul lui Renon, din capătul holului; în fiecare noapte, când bărbatul ieşea în grădină, ca să-şi alunge din minte visele urâte, medicul îl ajungea din urmă, pe la jumătatea coridorului, fără ca măcar să-l audă.

Tăcerea asta îl băga în sperieţi. La un moment dat, se gândi să se întoarcă, dar nu voia să-l lase pe Alexander cu oamenii aceia.

Poştalionul aştepta cuminte în curtea sanatoriului. Lucas ţinu portiera ca Anton să-l poată aşeza pe Alexander pe bancheta din spate. Anneliese urcă pe bancheta opusă, în faţa unchiului ei.

Atent la detalile acestea nefolositoare, Lucas tresări, auzind vocea lui Coriolan. Încremeni locului, cu un picior urcat pe scară.

― Hei, băieţi! Lucas, Alexander! strigă comisarul cu veselie în glas. Unde mergeţi, dragilor?…

― Lucas, urcă sau întoarce-te! porunci femeia, printre dinţi.

Alexander încuviinţă, semn că poate să rămână.

― Lucas! strigă din nou comisarul, pe când acesta urca în trăsură.

Anton îşi verifică muniţia din pistol. Omul veni în dreptul portierei deschise şi o salută pe Anneliese, care privea când la comisar, când la pantalonii cafenii ai unchiului, peste care bătea lumina felinarului de pe banchetă.

Îşi ridică ochii spre comisar şi zâmbi forţat.

― Noi plecăm, Coriolan, spuse Alexander, cu simplitate, şi în privirea lui se citea un fel de compasiune pe care Lucas n-o înţelese.

Comisarul surâse de parcă ar fi vrut să le ureze cele bune, dar apoi, se încruntă şi întrebă cu glas scăzut:

― Şi, până unde credeţi că veţi ajunge?

Se uită la Anneliese, apoi la băieţi şi cum nimeni nu-i răspunse, clătină din cap, cu o grimasă de neplăcere.

― Ai de gând să ne opreşti? spuse Anton, jucându-se cu pistolul pe care nu se deranjeze să-l ascundă.

― Păi, cred că asta ar trebui să fac, nu credeţi?  zise îndesându-şi cu degetul o şuviţă rebelă prin pletele strânse în coadă.

Mâna îi alunecă uşor pe lângă coapsă.

― Cred că ai face o mare greşeală! urlă Anton şi pe când poliţistul scotea pistolul din toc, bărbatul trase înspre el.

În clipa următoare, trăsura porni în viteză, mai să-l lovească pe comisar, care se feri la  pământ. Trase de două ori înspre trăsură şi drept răspuns, un glonţ îi şuieră pe lângă urechea dreaptă; Anton ţinea de hăţuri, deci nu putea fi decât Anneliese cea care trăsese asupra lui.

― Te voi vedea în ştreang, Alexander! tună comisarul către bărbatul  care privea în urma lor, prin geamul din spate al trăsurii.

― Promiţi?…  spuse ca pentru sine, pe un ton întunecat. Când arunci o provocare, asigură-te că o poţi duce până la capăt. Nu-ţi fie teamă, copilaş, spuse întorcându-se spre Lucas, vom avea o noapte liniştită.

Bărbatul îl privea cu un amestec de groază şi uimire. Îi părea rău că nu coborâse din trăsură şi începea să-i dea dreptate lui Alexander, cu privirea la regrete.

Va urma

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.