Din ştreang (IX)

Articol publicat in:Proza | 19 martie 2013
Autor:

Picture 048Trăsura de poştă se târa anevoie pe drumul desfundat de ploaia măruntă şi rece. Plictisită de încetineala cu care se deplasau, dar şi de vorbăria inutilă a bărbatului, căruia îi permisese s-o însoţească, Lisbeth îşi sprijinise capul de spătarul canapelei şi îşi masa, absentă, tâmplele încordate.

Tânărul de pe bancheta opusă cerceta câmpiile pustii pe lângă care treceau, bătând darabana în pervazul geamului, cu o expresie de nemulţumire întipărită pe chip. Aruncă o privire către femeie, apoi, fără pic de menajamente, strigă către vizitiu:

–  Domnule Smith! Să opreşti puţin că fac pe mine!

Lisbeth deschise ochii şi îl privi lung pe bărbatul din faţa ei. Atitudinea lui o scotea din minţi şi, în clipa aceea, îşi dori să aibă un obiect mai greu la îndemână cu care să-i spargă capul.

–  Ce-aţi spus, domnule McFillan?… Ce faceţi?

–  Eu? întrebă tânărul, cu prefăcută uimire. Sunt bine, mulţumesc. Eh, cu sărbătorile de iarnă va fi ceva vânzoleală, dar pe urmă, se liniştesc treburile.

–  Domnule McFillan, vreţi să mă înnebuniţi?… Suntem abia în vară!

–  Şi ce, doamnă, ăsta e un motiv să nu le aşteptaţi sănătoasă? De fapt, aveţi dreptate că ăia de la ospiciu sunt o mare familie şi se ştie că în sânul familiei petreci cel mai bine.

–  Să înţeleg că aşa petreceţi voi, irlandezii sadea? Sau dumneata preferi la ospiciu fiindcă n-ai avea familie?

–  Irlandezii ştiu să petreacă, doamnă. Şi, aflaţi că eu nu mă las insultat aşa de lesne, asta în caz că aţi dori cumva să vă retrageţi acum cuvintele. Lisbeth îl privi uluită. Şi dacă vă interesează, să ştiţi că am o familie numeroasă, doi fraţi şi trei surori, deci dacă vreţi să ne înrudim…

Lisbeth tocmai voia să se scuze că pusese acea întrebare fără să se gândească, dar se răzgândi auzind continuarea. Îşi dădu seama că bărbatul glumea, de fapt, şi nu era nici pe departe jignit.

–  Dar eu tot nu ştiu ce face domnul pe dumnealui… se auzi vocea lui Smith, după o pauză.

–  Da, domnule McFillan, hai să vă auzim! spuse şi femeia, uşor iritată.

–  Kian, te rog, zâmbi el către Lisbeth. Şi dacă insistaţi, vă spun atunci: fac ce faceţi şi dumneavoastră, şi domnul Smith, şi şeful meu şi desigur şi indiscutabil şi stăpânul dumneavoastră. Permiteţi-mi să vă informez că urina are mai multe culori, în funcţie de organismul fiecăruia şi dacă ai probleme urâte, poate fi şi neagră.

–  Domnule Smith! strigă ea, exasperată. Sunteţi sigur că domnul Kian McFillan e om al legii?

–  Păi, domniţă scumpă, dacă un om serios trebuie să ţină la lege şi la onoare, iar dumnealui e departe de a fi un tip onorabil, atunci e musai să fie un pasionat al legilor, nu credeţi?

–  Omule, opreşte trăsura asta sau îmi fac nevoile aici! urlă Kian.

–  Sincer?… Nu prea cred, răspunse Lisbeth, netulburată. Dar faceţi ce aveţi de făcut, domnule, şi nu ne mai ameninţaţi atât!

–  Încă nu v-am ameninţat, doamnă, spuse el pe un ton întunecat. Femeia îl privi cu uimire. Aţi acceptat de bună voie să urcaţi în trăsura mea, aşa că nu văd niciun motiv să vă ameninţ.

Şi, spunând asta, o iscodi cu intensitatea unuia cu minţile rătăcite. Lisbeth îl privi la rândul ei, pe jumătate amuzată, pe jumătate panicată, neştiind ce să-i răspundă. Iar când Kian îşi introduse subit mâna în buzunarul hainei, de unde scoase o batistă în care strănută zgomotos, Lisbeth scăpă un ţipăt scurt, apoi râse, stânjenită.

–  Sunteţi incorigibil, domnule McFillan, murmură ea ca pentru sine. Ah, uitaţi o troiţă, spuse ea cu bucurie în glas. Cobor să mă rog, dacă nu vă deranjează, căci oricum, ne mişcăm cu viteza unui melc bătrân.

–  Daa, pe doamna o asculţi, domnule Smith, se strâmbă Kian, observând că trăsura se oprise.

Tânăra cu plete lungi şi roşcate îşi potrivi pe cap gluga pelerinei vişinii şi cum bărbatul nu se oferi s-o ajute, coborî singură din trăsură, călcând cu prudenţă ca să nu alunece în noroi.

Imaginea mohorâtă a pădurii din faţa lor, vântul aspru şi ploaia ce părea să se eternizeze, o întristară pe Lisbeth. Pentru o clipă, îşi dori să urce în trăsură şi să-i spună domnului Smith s-o ducă înapoi, la conacul de Castro.

–  Manierele astea ar fi pe măsura unei doamne din înalta societate, zise Kian cu jumătate de gură.

Lisbeth încuvinţă, cu un rictus. Se bucura acum că nu-şi exprimase scuzele, căci omul nu le merita.

– Nu mai zic nimic… Mergeţi unde aveţi nevoie, domnule.

Aşteptă până ce tânărul se îndepărtă spre deşis, apoi se uită către domnul Smith, ce purta un poncho şi o pălărie largă de fetru, şi îi făcu semn că merge la troiţă. Acesta încuvinţă cu un zâmbet blând.

Dar nu apucă să facă mai mult de zece paşi că zări o siluetă în spatele unui copac. Îşi încetini pasul, dar îl recunoscu imediat pe Kian, care nu se deranjase să meargă în adâncul pădurii, ascunzându-se în spatele primului copac.

–  Domnule McFillan!! se burzului Lisbeth. Sunteţi imposibil!

–  Ce vreţi, doamnă? M-a chemat natura…

–  Şi nu putea să vă cheme mai în colo?? spuse ea, furioasă, evitând să se uite înspre tânăr.

–  Ba da, dar am zis să nu fiu obraznic. Adică, dacă locul acesta a fost suficient de bun pentru şeful meu, de ce nu ar fi şi pentru mine?…

– Ce tot vorbiţi?… Ştiţi ceva? Nici nu vă mai ascult. Sunteţi penibil, domnule McFillan. Vă aştept în trăsură.

Lisbeth trecu pe lângă copacul lui Kian, întrebându-se chiar dacă nu cumva, la cât de nebun era omul, n-avea să-şi scrijeleze cu briceagul numele pe scoarţă. Se îndreptă spre troiţa de care vorbise, dar, spre surprinderea ei, observă că acolo se afla deja un bărbat tânăr şi blond, cu părul prins într-o coadă simplă. Cu ochii plecaţi, părea că se roagă.

–  V-am spus că a fost şeful meu a fost pe aici? Aşa păţeşti când consumi multă bere…

Lisbeth se uită urât la Kian, care tocmai ieşea din ascunzătoarea lui, verificându-şi nasturii pantalonilor. Femeia se uită în altă parte, pe jumătate stânjenită, pe jumătate revoltată; într-adevăr, Kian cel brunet, cu ochii de culoarea oţelului era frumuşel, dar prea grosolan pentru gusturile ei. Oricum, în situaţia în care se găsea s-ar fi gândit la orice altceva, dar nu la dragoste.

Tânărul se întoarse la trăsură, iar Lisbeth se apropie de Coriolan. Văzu abia atunci că la câţiva metri mai departe de trăsura lor se afla un poştalion staţionat.

Era o cruce de lemn, a cărui postament era chiar buturuga copacului din care se modelase. Probabil că stejarul fusese trăsnit de fulger, dar nu arsese în totalitate, iar din rămăşiţele trunchiului, cineva sculptase troiţa aceasta.

–  Domnul Stoianovics, presupun, spuse femeia, salutându-l printr-o înclinare a capului.

Coriolan îşi ridică privirea spre tânără. Se rugase pentru un semn şi primise un  înger. Îşi dori ca momentul acela să dureze o veşnicie, căci zâmbetul ei cald îi făcuse inima să bată mai tare, iar vorbele femeii îi atinseră auzul într-un mod delicat.

Nu mai simţise asta de ani întregi ori poate că se înşela şi n-o simţise nicicând. De fapt, chiar şi Renon îi spusese că el şi dragostea sunt noţiuni complet paralele; dacă tânărul avea o masă, un scaun şi o carafă cu vin, nu-i trebuia nimic altceva.

–  Da, doamnă, dar mă tem că nu ştiu cu cine am onoarea…

–  Mă numesc Lisbeth Herzdunkel, spuse ea. Domnul McFillan mi-a dat speranţa că dumneavoastră mă veţi ajuta să găsesc persoana pe care o caut…

Vocea i se frânse şi ochii i se umeziră. Nu se aşteptase să i întâmple asta tocmai atunci; îi luă un moment să se calmeze, apoi îşi ceru iertare, stânjenită.

Vru să continue, dar în clipa aceea, o pasăre venită de niciunde, trecu pe deasupra capetelor lor, poposind în vârful troiţei. Acolo, îşi netezi cu ciocul penele complet uscate, deşi afară încă ploua, gest care voia parcă să sublinieze că păsărea asta nu avea cuib pământesc. Apoi, îşi luă iarăşi zborul, netulburată.

Lisbeth o urmări cu respiraţia tăiată, ştiind ce simboliza apariţia acelei păsări. Coriolan zâmbi, încurajator, de parcă i-ar fi citit gândurile femeii.

–  Un şoim. Se spune că sunt profetici şi prevestec un eşec sau chiar moartea cuiva. Lisbeth încuvinţă, cu un licăr de groază în priviri. Dar nu vă faceţi grijă, doamnă, sunt sigur că se vor rezolva problemele dumneavoastră.

–  Vă mulţumesc, domnule. Şi eu cred că se vor rezolva, dar asta se va petrece într-un mod diferit decât mi-aş dori eu…

–  Ştiaţi că şoimii sunt păsări fidele, care au un partener pe viaţă?

Lisbeth se încruntă. Gândurile negre ce-o determinaseră să plece de acasă şi pe care voise să le de uitării pentru a păcăli destinul, i se învălmăşeau în minte. Şi-ar fi dorit să fie singură ca să poată plânge. Şi să se roage, dacă pentru asta coborâse.

–  Sunt multe fiinţe care au o singură pereche. Nu ştiu de ce îmi vorbiţi de asemenea lucruri în momentul acesta.

Coriolan îşi dădu seama că nici el nu ştia de ce începuse acea discuţie. Poate fiindcă îi plăcea să-i audă vocea lui Lisbeth.

–  Şi omul este la fel ca aceste fiinţe necuvântătoare. Iubeşte o singură dată şi cu întreaga lui inimă…

–   Pentru ce mă chinuiţi, domnule comisar? îl întrerupse ea cu glacialitate în glas. Coriolan se încruntă. Cred că vă veţi fi uimit, dar să ştiţi că o inimă e suficient de încăpătoare ca să primească şi dragostea unei a doua iubiri, dacă ea apare. Chiar şi în situaţia când prima nici nu s-a stins, adăugă ca pentru sine. Iubirea nu e atât de greu de îndurat pe cât s-ar crede şi când inima ţi-e plină, simţi că ai puterea să faci orice lucru, oricât de dificil ar părea la început.

–  Bine, doamnă Lisbeth, nu vă contrazic, spuse el, cu un zâmbet. Dar, cu tot respectul, cred că veţi de acord cu mine că, dacă iubeşti o singură persoană, riscul de beteşuguri trupeşti este mult mai mic.

–  Ştiu că vă voi surprinde din nou, dar consider că nu trebuie generalizat, căci regula aceasta nu se aplică întodeauna.

Kian apăru în spatele lor şi schiţă un zâmbet fin către comisar, care se întristă puţin.

–  Vă rog să poftiţi în trăsura mea ca să discutăm problema cu care aţi venit.

Kian le deschise portiera. Lisbeth îl privi întrebător, iar tânărul săltă din umeri.

Pe una din banchete se afla domnul Xavier Renon care, neavând, poate, ceva mai bun de făcut, trasa linii cu degetul pe geamul aburit. Când văzu portiera deschizându-se, se opri şi îşi căută o poziţie mai demnă de statul lui social şi anume, căscatul gurii la frumoasa doamnă care tocmai urca. Scăpă chiar şi o exclamaţie admirativă, lucru ce o făcu pe Lisbeth să zâmbească, uşor amuzată.

Îl salută pe medic şi se aşeză pe bancheta liberă. Kian i se alătură lui Renon, iar Coriolan ocupă locul de lângă femeie.

–  Doamna Lisbeth caută o persoană dragă care ar fi dispărut, îi comunică bărbatul lui Renon.

Acesta încuvinţă.

–  Dar mai înainte de a ne ocupa de problema domniei sale, aş dori să aflu informaţile pe care mi le-a adus asistentul meu, continuă comisarul, căutând acceptul femeii.

Ea clătină din cap, afirmativ, dar cu o urmă de îndoială.

–  Şi eu, mai înainte de a începe raportul meu, am să vă rog, doamnă, să vă păstraţi calmul pe parcursul relatării mele, spuse Kian, cu fermitate.

Sfatul ori poate avertizarea lui o supără puţin pe Lisbeth, dar preferă să tacă şi să încuvinţeze din nou.

– Ei bine, investigaţia mea la conacul de Castro a fost un fiasco. Lorenzo, plecat într-o călătorie de afaceri cu servitorul lui, Lucas Zuniga sunt consideraţi dispăruţi, iar două bătrâne care susţin că ar fi mătuşile stăpânului, au ocupat deja moşia; după spusele unui servitor, – de altfel, singurul care a primit să-mi răspundă la întrebări –  acestea ar fi înaintat nişte bani autorităţilor pentru a-l declarat mort pe nepoţelul lor, cu mult mai devreme de perioada stabilită. În rest, omul mi-a vorbit numai de bine de fostul lui stăpân şi anume, că deşi nu-i asuprea cu taxele, erau puţini cei care îi intrau în voie, din pricina firii lui morocănoase, aşa că, practic, nimeni nu-l suferea. Nu era căsătorit şi nici nu se auzise de vreo logodnă, dar omul o ţinea de metresă pe una din servitoare.

Lisbeth făcu o grimasă de neplăcere.

–  Mi-a spus că dacă vreau să aflu mai multe despre Lorenzo, ar trebui s-o întreb pe ea şi că dacă mă grăbesc, o pot prinde din urmă, fiindcă ea doar ce plecase cu un cal. Am urcat repede în trăsură şi domnul Smith a urmat coordonatele servitorului, reuşind astfel, s-o ajung din urmă pe doamna Lisbeth.

–  Se pare că doamna pornise o investigaţie pe cont propriu, zâmbi el, ironic.

–  Domnule McFillan! interveni ea, iritată. M-aţi întrebat unde merg şi v-am spus clar că urmez drumul pe care trebuia să-l parcurgă stăpânul meu şi angajatul acestuia, Lucas care-mi este un bun prieten. Am adăugat şi faptul că pentru el am plecat la drum.

Coriolan avu din nou  acea tristeţe în privire. Înţelegea că îngerul lui era îndrăgostit de alt bărbat.

–  Într-adevăr. Şi aţi mai spus că doamnele de la conac vă displac enorm, fiindcă v-ar trata ca pe o servitoare de rând şi nu vreţi să lucraţi pentru ele.

–  Aşa am spus, recunoscu ea. Iar dumneavoastră, domnule Kian, mi-aţi povestit despre doi tineri amnezici care au fost găsiţi accidentaţi şi internaţi la sanatoriul domnului Renon. Medicul încuvinţă. Aţi mai spus că unul dintre ei a fost recunoscut ca fiind domnul Lorenzo şi că nu v-ar deranja să mergem cu trăsura dumneavoastră, căci sanatoriul se află la o distanţă mică de comisariat.

Coriolan se uită dojenitor la Kian, iar acesta săltă din umeri.

–  Nu ştiu de ce am impresia că nu mergem spre sanatoriu, murmură Lisbeth.

–  Au părăsit ieri sanatoriul, rosti Coriolan, cu prudenţă, şi privirea lui se mută de la Kian, care  scosese o exclamaţie de uimire, la Lisbeth ce păli subit. Colegul meu n-a ştiut asta, adăugă energic, cu un zâmbet uşor.

Femeia tresări aproape imperceptibil.

–  Poate că s-au întors deja la moşie, iar noi pierdem timpul aici fără rost, zâmbi ea, cu îndoială.

–  Nu cred, doamnă, spuse Renon, lăsând geamul pe care desenase amoraşi şi flori. Au plecat la un han, către o anume tanti Esperanza, dacă vi se pare cunoscut numele.

Se părea că medicul  îşi petrecea vremea ascultând pe la uşile altora. Lisbeth se încruntă uşor, nedumerită.

– La hanul acela mergem şi noi, mai spuse omul. Abia aştept să beau un vin bun, că berea asta produce… nu mai zic…

– Da, nu ne-am luat apă pe drum şi am cumpărat un butoiaş cu bere de la un vânzător ambulant, explică Coriolan. Şi nu ar prima oară când se întâmplă asta…

Kian râse pe înfundate, iar Lisbeth zâmbi, amintindu-şi ce spusese bărbatul despre comisar.

 

*

 

[“Close my eyes and lay me to sleep…” – AFI]

 

Când Alexander intră în salon, însoţit de Anton care îi împingea scaunul, Anneliese terminase de mâncat şi-şi scutura firimiturile de pe rochie. Servitorul îl conduse la masa ei, apoi îi lăsă singuri.

Fata îi zâmbi cu blândeţe, apoi se întristă, văzând plicul din mâinile lui Alexander. Bărbatul îi evită privirea, stânjenit, apoi clătină din cap, nemulţumit şi îi întinse scrisoarea.

Ea suspină uşor. Luă plicul şi-l aşeză lângă ea, ca pe un obiect nefolositor. Îşi încrucişă braţele pe blatul mesei şi se aplecă uşor înainte, cercetându-şi unchiul.

–  Rex, vorbeşte-mi, îl încurajă ea.

Alexander îşi ridică privirea de pe carourile feţei de masă. În ochii lui sclipea o furie mută, capabilă să spulbere întreaga încăpere, de ar fi fost eliberată din lăcaşul ei.

Anneliese nu-l recunoştea pe unchi. Începea să creadă că omul acesta n-avea să-şi mai revină din amnezie.

–  Vrei… vrei să mă sinucid?! şuieră bărbatul şi-şi duse mâna involuntar la piept.

Anneliese se lăsă pe spate, contrariată de vorbele lui. Expiră zgomotos şi-şi trase scaunul lângă cel al unchiului. Îi desfăcu mâna ce strângea spasmodic căptuşeala hainei şi îi sărută palma. Alexander o studie uşor mirat.

–  Mai bine să pleci aşa decât să te ridice Coriolan în ştreang, murmură ea şi după ce-l studie un timp, cu duioşie în priviri, se întinse spre el de parcă voia să-i sărute buzele.

– Anneliese, noi…

Uimirea şi nevinovăţia din ochii lui aduseră lacrimi pe obrajii femeii. Îi atinse buzele uşor cu ale ei, apoi se întristă brusc şi clătină din cap.

–  Nu, unchiule, spuse ea, cu blândeţe. Ce-ai citit în scrisoare era o glumă între noi; spuneam că dacă suntem tot timpul pe drumuri, nu vom avea niciodată un cămin adevărat şi nici nu mă voi căsători. Îţi aminteşti pasiunea ta faţă de inocenţa fraţilor de Jolieville? Asta mi-ai inspirat tu, acum…

Alexander se amuză fără să vrea. O înconjură cu braţul, iar ea îl sărută pe obraz.

–  Lucas a vrut să-ţi aducă el plicul, dar am insistat. Cred că suferă iar din pricina coşmarurilor, însă nu vrea să-mi spună, zise el.

–  De ce?

–  De fapt, sper să fie asta. Nu pot să înţeleg ce-a fost cu el, dar s-a amuzat atât de mult de grozăviile din scrisoare încât acum îl compătimeam că şi-a pierdut minţile şi, după un moment, mă abţineam să nu-l strâng de gât. S-a schimbat mult şi într-un timp relativ scurt.

–  Nu vrei să plecăm şi să-l lăsăm aici? întrebă ea, cu sfială. Până la urmă, el are viaţa lui şi noi, pe a noastră. A fost doar o ţintă, dar sigur ultima…

–  Mi-a spus că nu va sta să mă vadă pe eşafod. Mai bine să plece decât să fiu nevoit să-l părăsesc. Am să te rog ceva, copilă.

Fata se desprinse din braţele lui, ascultându-l cu atenţie.

–  Orice, unchiule.

–  La momentul cuvenit, îmi vei înapoia această scrisoare. Şi nu te vei amesteca în ce va urma atunci.

Ea îl privi întristată şi încuvinţă. Alexander zâmbi, mulţumit, şi o sărută pe frunte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

8 comentarii »

  • Gabriela said:

    Foarte frumos, Aurelia ! Felicitarile mele, personajele tale sunt foarte frumos conturate, iar povestea e pe masura ! 🙂
    Tine-o tot asa, te descurci de minune ! Te pup ! :*

  • aurelia chircu (author) said:

    Multumesc mult. :*

  • Nuvelă format electronic, martie 2013 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Din ştreang, part 9. Trimis să investigheze la moşia de Castro, detectivul Kian, colegul lui Coriolan o cunoaşte pe Lisbeth, una din servitoarele de la conac, plecată să să-şi caute prietenul dispărut. La han, Alexander are o discuţie cu Aneliese, referitoare la scrisoare. […]

  • Victor-Nicuşor said:

    O poveste frumoasă. Am citit-o cu plăcere.

  • Victor-Nicuşor said:

    … Toate episoadele:)

  • aurelia chircu (author) said:

    Multumesc frumos. 🙂 Sper sa/ti placa si finalul nuvelei. 🙂

  • Victor-Nicuşor said:

    … Întotdeauna am fost atras de personajele atente la detalii. Comisarul Coriolan , cu părul lung şi blond, strâns cu o eşarfă la spate, este un asemenea exemplu, deşi îmi pare ( fizic) puţin ieşit din tiparele unui „Hercule Poirot”.
    Aerul misterios al amneziei lui Lucas, este unul din motivele care te face să citeşti în continuare.
    Pe măsură ce porneşti pe firul povestirii, farmecul textului te atrage să continui. Cel puţin asta am simţit eu. ” Amprenta ” asasinului pluteşte în atmosfera textului, constituind un alt motiv pentru a lectura mai departe. :).
    Adevărul este, că dacă vrei să pătrunzi proza în cauză, trebuie să o citeşti foarte atent. Altfel, rişti să-i pierzi … firul. Dar după părerea mea, acest lucru este un atu al d-voastră.
    Aa! În episodul 1, folosiţi numele de Stancowici. În 3, cel de Stoianowici. Iar în 6- Stoianovics.Sper să-mi amintesc bine.:). Un alt personaj care mi-a plăcut este Anneliese, nepoata lui Alexander. În plus, peste întreaga proză, imaginea epocii este f bine zugrăvită.
    Una peste alta, talentul d-voastră este evident. Eu vă urez toate cele bune.
    Cu stimă şi respect,
    Victor -Nicuşor.

  • aurelia chircu (author) said:

    Am vrut să aduc un comisar puţin diferit de cei cu care ne-am obişnuit. Numele este Stoianowics, totuşi. 🙂

    Mulţumesc frumos pentru lectură şi pentru aprecieri! 🙂

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.