Din ştreang (VI)

Articol publicat in:Proza | 18 octombrie 2012
Autor:

Continuare.

–  Trebuie să recunosc că incidentul acesta a avut partea lui de interes, spuse Lucas ca pentru sine.

Anneliese îl privi cu dezgust, de parcă nu se putea hotărî dacă să-l strivească cu vârful ori cu tocul pantofului. Alexander stătea cu ochii închişi şi fruntea sprijinită de portieră; suspină uşor, dar nu se uită înspre Lucas.

Fata îl lăsă o clipă pe tânăr şi se concentră asupra unchiului. N-ar fi putut exprima în cuvinte ce era în sufletul ei, văzându-l în starea aceea; îşi simţi ochii, umezindu-se şi îşi drese glasul pentru a fi sigură că acesta nu va reflecta nimic, atunci când i se va adresa lui Lucas.

–   Să-ţi amintesc că ai avut ocazia să pleci? Şi că dacă n-aş fi politicoasă, nu te-aş avertiza că la următorul reproş te trimit frumuşel pe lumea cealaltă?…

–   Anneliese, o atenţionă unchiul.

Ea făcu o grimasă de neplăcere şi se întoarse la câmpiile pustii pe lângă care treceau.

–  Vreau un răspuns de la Alexander, cel mai simplu posibil, rosti tânărul, ignorând-o pe femeie.

–  Nu ştiu, Lucas, spuse acesta, calm. N-am ştiut că Anneliese va folosi o armă ca să rănească un om al legii, continuă cu o mină dojenitoare spre ea, şi nu ştiu de ce Coriolan mă vrea în ştreang, mai zise către tânăr, ce a putut să afle şi de ce-a preferat ca nouă să nu ne spună.

Anneliese păru dezamăgită de vorbele unchiului şi pe bună dreptate, odată ce el însuşi o învăţase o sumedenie de metode de apărare, cât şi de ucidere, în moduri cât mai ingenioase. Tăcu, dând vina pe amnezia lui, căci dacă ar fi fost sănătos, mai mult ca sigur că unchiul ar fi lăudat-o din plin pentru curajul ei.

–  Parcă ne grăbeam să nu ne găsească Korda, le aminti Lucas, într-o doară.

Fata se prefăcu că nu-l aude. Intraseră în Valencia şi hanul unde voiau să poposească, nu era foarte departe. Îşi aranjă mânecile rochiei, nepăsătoare.

–  Ne urmăreşte cineva? întrebă Alexander cu voce joasă, încurajând-o să vorbească.

Ea oftă şi-şi ridică ochii către el.

–  Nu, spuse abia şoptit.

–  Anneliese.

Se aplecă şi îi atinse uşor obrazul.

–  Da, unchiule, spuse ea, spăşită.

–  Tu m-ai minţit, zise cu un fel de duioşie.

–  Da, unchiule, răspunse ea şi ochii i se umeziră iar.

–  Suntem măcar rude?…

În vocea lui se citea dezamăgire, dar şi reproş. Se retrase pe bancheta lui.

–  Da…

–   Şi crezi că mai pot avea încredere în tine?

–  Îţi voi spune adevărul, murmură ea. Dar să nu uiţi că ţi-am vrut doar binele.

 

*

 

–  N-am nimic de spus, răspunse medicul cu uimire în glas, de parcă întreaga viaţă şi-ar fi petrecut-o într-un glob de sticlă, citind tratate de medicină, lucru pe care sigur îl regreta acum că nu-l făcuse. Oricum, tu te-ai folosi de orice aş spune.

–  Te înşeli, zise Coriolan, aproape tandru. N-am făcut asta şi nici n-o voi face. Şi, după o pauză, adăugă pe un ton ferm: Eram doar un copil pe atunci, dar ştiu ce-am văzut.

–  Da?… întrebă omul, zeflemitor. Şi ce-ai văzut, mă rog?? Erai doar un ţânc care, probabil, că-şi mai făcea nevoile în aşternut şi se credea mare crai pe la şcoală, fiindcă domnişoarele din anii mai mari îi mulţumeau, când le aducea mere furate din mărul vecinilor…

Comisarul avu un zâmbet vag.

–  Dezolant, dar nu mă regăsesc nicidecum în descrierea dumitale.

–  Atunci, erai unul din acei puşti care te calcă pe bătături, căci se bagă unde nu le fierbe oala, vrând să le afle ei pe toate, de parcă ar moşteni pământul şi încă n-au desluşit nici lucrurile elementare. Eşti penibil, comisare, tu, încercând să le cunoşti pe toate şi trecând de mare detectiv, când tot ce faci e să scurmi prin suferinţele omului ca să-ţi strângi apoi ban pe ban.

Stoianovics lovi cu pumnul în masă.

–  Am văzut suficient ca să ştiu!

Medicul tresări şi schiţă un rictus.

–  Nu ştii nimic, nevolnicule! tună doctorul.

Bău restul de vin din pahar, apoi, se şterse la gură cu dosul palmei şi stătu locului, cu paharul gol în mână, gâfâind. Comisarul îl privi lung şi se gândi că nopţile nedormite începeau să-şi arate rezultatul.

–  Hai, fii cuminte! îi spuse.

Îl bătu consolator pe braţ, apoi îi luă paharul şi-l umplu din nou.

–  Ştiu destul ca să pot crede că eşti nevinovat. O iubeai. Atunci când v-am surprins…

–  Ce vrei de la mine?… întrebă Renon, pe un ton aspru.

–  Ţi-am spus. Vreau să-mi vorbeşti, să mai scapi de povara asta de pe umerii tăi.

După un moment de gândire, Renon încuviinţă, de parcă ar fi ajuns şi el la concluzia că asta era soluţia bună.

–  Din copilărie, îmi doream să cunosc tainele corpului omenesc, de când asistasem neputincios la moartea unui frate mai mic, muşcat de un câine turbat. Printr-o anumită conjunctură, ajunsesem să-mi continui studiile superioare la Konsvinger şi, desigur, că urmarea incidentului din Turn era examinată de toţi cu viu interes.

Anders nu era nici mai inteligent şi nici mai frumos decât mine, ca să am motive reale, şi totuşi, nutream o pasiune ciudată pentru nenorocitul acela. Îmi amintesc că în fiecare după-amiază, trăgeam chiulul de la ultimele ore ca să ajung la proces, să aflu ce lucru îngrozitor mai comisese omul acesta. Cred că tot ce-mi doream, de fapt, era să ajung să-i disec eu însumi cadavrul, să văd şi să cântăresc creierul şi apoi, inima din trupul acela ce găzduia spiritul lui malefic. Dar ştiam că dorinţa mea era practic imposibilă, căci eu abia mă formam pe băncile şcolii, deci un străin avea să-l profaneze cu ustensilele lui.

Eram în sala de judecată, când s-a dat verdictul şi auzind că se cerea spânzurarea, ceea ce însemna că n-avea să se atingă niciun organ, care ar fi produs hemoragii interne, am scos un suspin de uşurare, mai profund decât cel al rudelor victimelor care aveau, desigur, motiv să-i dorească tânărului moartea.  Exact în acel moment, Anders s-a răsucit spre mine şi m-a privit adânc în ochi, aşa cum n-o făcuse niciodată până atunci. În clipa aceea am ştiut, am ştiut, îţi zic, că Anders îşi legase, printr-o metodă misterioasă, destinul de al meu.

–  Magie neagră? Era capabil de aşa ceva?

–  Nu ştiu, spuse medicul, clătinând din cap, părând să-şi dorească cu adevărat să ştie răspunsul.

–  Şi ce s-a întâmplat?

–  Din seara aceea şi până ce-a murit, am simţit şi am trăit lucruri similare, de parcă trăia prin mine, se folosea cumva de libertatea mea ca să realizeze lucruri pe care, închis fiind, nu putea.

–  Nu înţeleg…

–  Nici eu n-am înţeles, la început. Dar află că nu o dată m-am trezit în locuri necunoscute, fără a şti cum ajunsesem acolo.

–  Somnambulism, pierderi de memorie… Hai, amice, că doar le ştii mai bine ca mine, zâmbi Coriolan.

–  Nici vorbă! Nu am nicio problemă de sănătate, ţi-o jur…

–  Eh, la cap, eşti niţel vătămat, recunoaşte! râse comisarul, reuşind să-l molipsească şi pe Renon pentru câteva minute.

–  Erau locuri pe care Anders le ştia, pe care voia să le revadă sau avea pe acolo treburi neterminate. Era ca şi cum m-ar fi posedat şi asta pe când încă trăia.

Întâmplător sau nu, profesorul meu de ştiinţele naturii, medic renumit în acea vreme, a pătruns între zidurile fortăreţei unde era ţinut von Stundetod şi a îngrijit personal de sănătatea criminalului, pentru a fi adus la eşafod într-o stare bună. Explicându-i că nebunia lui Anders mă ajuta la tema pentru doctorat, Galiano m-a introdus la criminal. De cum ne-am aflat singuri, l-am chestionat pe nenorocit ce vrajă rostise acolo de mă legase de existenţa lui; mi-a răspuns senin că se gândise la faptul că un om bun, un creştin nu s-ar fi bucurat de sentinţa lui, ci i-ar fi dorit mântuirea pe timpul vieţii. În clipa aceea, mi-am dat seama cât de meschin eram şi, orbit de furie că un neica Nimeni ca el vine şi-mi aruncă astea în obraz, fie el sincer, l-am lovit o dată, de două ori, până ce-am văzut substanţa vitală, de un rubiniu frumos, asemeni vinului din pocalul pentru Sfânta Împărtăşanie, şiroind pe buzele şi pe bărbia omului. Şi atunci, m-am enervat iarăşi, că în depărtarea mea de cele sfinte, aduceam alături, fie şi comparativ, sângele unui criminal cu vinul sfinţit. Şi apoi, îmi părea rău căci sângele acela pe care-l vărsasem, era al fiinţei pe care o idolatrizam, al cărui trup mort voiam să-l spintec ca pe un porc şi pe deasupra, mă simţeam atunci şi mai îndreptăţit s-o fac…

–  Şi Anders? El ce-a zis?

–  Ce să mai zică nefericitul?… Îmi amintesc că avea încheieturile şi gleznele strânse în cătuşe groase care îi lăsaseră urme urâte. Nu s-a putut feri de loviturile mele sau nici n-a vrut s-o facă. Ştii ce mi-a zis?… Că dacă sunt eu sigur că am un monopol asupra corpului şi chiar a sufletului său, înseamnă că el nu va putea să plece lângă Ester. Şi dacă eu chiar cred că există o legătură între noi, atunci poate că aşa este şi să nu mă mire ce va urma.

–  Şi ce-a urmat?

–  Eşafodul. După zile şi nopţi în care abia-mi puteam mişca mâinile şi picioarele, fiindcă rănile lui mă dureau. Când el a murit şi în mine au secat izvoarele vieţii. Am leşinat. Galiano spunea că am făcut un atac de panică, dar eu ştiam că nu fusese aşa.

Speranţele mele au fost deşarte. Nu numai că nu a fost autopsiat, dar nici nu ni s-a permis să-l coborâm din ştreang; locul acela aflat la răspântia unor drumuri, urma să fie împânzit în anii următori, de leşuri în diferite grade de putrefacţie. Mie unul mi s-a părut întotdeauna o barbarie să laşi mortul neîngropat, dar se ştie că aşa s-a procedat de secole şi nimănui nu i-a păsat vreodată de igiena şi voiciunea oraşului.

Am aşteptat câteva secunde până ce mulţimea a început să se împrăştie, fapt care mi-a permis să mă  apropii de Anders, ce atârna în ştreang, prin trapa deschisă a platformei.

Călăul, cocoşat şi duhnind o votcă, mă îmbrânci deoparte, urlând cât îl ţinea gura că bunurile condamnatului sunt numai ale lui. L-am împins la rândul meu şi m-am lipit de mort, reuşind să-i recoltez puţin sânge din braţul stâng, înainte de a fi alungat cu ţipete şi pumni, aplicaţi la întâmplare, de colegul omului.

Dar primul călău a văzut. M-a urmărit până acasă, fără a se ascunde măcar, iar când am intrat în curtea pensiunii unde locuiam, omul mi-a cerut să-i arăt ce-am luat de la mort, fiindcă altfel, mă va da pe mâna poliţiei. Fără a mai sta pe gânduri, mi-am scos repede inelul cu smarald, dăruit de maică-mea pe patul morţii, şi i l-am dat, motivându-mă că n-aveam bani pentru cărţi. Bărbatul a râs în barbă şi a tras concluzia că eu şi Kai ar trebui să fim legaţi amândoi într-o barcă şi aruncaţi în Styx, că acolo ajung toţi învăţăceii diavolului.

Analizele rezultate din sângele lui Anders nu m-au ajutat prea mult, dar am păstrat eprubeta în laboratorul meu, îngheţând-o cu zăpadă carbonică.

–  Pentru ce?

–  Ştiinţa s-a îmbunătăţit între timp şi, dacă atunci aş fi fost considerat nebun, acum pot dovedi că e adevărat.

–  La ce te referi?…

–  Anders von Stundetod este Rex Korda, reîncarnat.

–  Iar Rex Korda este amnezicul nostru – murmură Coriolan, de parcă ar fi vorbit cu sine însuşi, jucându-se cu paharul de vin din mâini – care se crede amicul său, Alexander… De fapt, Lorenzo de Castro, adică Lucas, se corectă el. Lucas cine e atunci? Lucas se numea servitorul, probabil, se amuză el. Crezi în reîncarnare, doctore?

 

Etichete:
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.