Din ștreang (VII)

Articol publicat in:Proza | 12 decembrie 2012
Autor:

Continuare

[I found an island in your arms
Country in your eyes
Arms that chain us
Eyes that lie – J. Morrison]

Avea plete lungi, de un blond auriu, un trandafir portocaliu prins deasupra urechii stângi, rochie vişinie şi satinată, de flamenco, şi îşi spunea Marjorie. Nimeni nu ştia de unde venea şi cine era cu adevărat, dar frumuseţea, gingăşia şi glasul cu care răsfăţa auzul călătorilor veniţi la han erau suficiente pentru a fi îndrăgită, dorită şi invidiată.

Sprijinită de pianul din salon, tânăra interpreta o romanţă de demult. Lucas n-o mai văzuse până atunci, dar putea să jure că paloarea aceea dulce de pe chipul ei nu era doar efectul oboselii, ci semnul unei afecţiuni, pe care machiajul nu reuşea să-l mai acopere.

Se uită la Alexander şi acesta se încruntă uşor ca apoi să încuvinţeze, de parcă ar fi avut acelaşi gând. Anneliese făcu o grimasă de neplăcere, iritată de această prietenie nepotrivită; o deranja enorm întârzierea lui Anton, care rămăsese la grajduri pentru a îngriji de cai, fiindcă, din grupul lor, doar ei doi aveau minţile întregi.

– Vă încântă privirile şi simţurile, nu? zise un om de la masa alăturată, răsucindu-se către ei.

Alexander îl privi întrebător, în timp ce Lucas îşi golea paharul de vin. Anneliese îl ignoră, supărată de întrerupere.

– Spre liniştea voastră, vă spun să vă feriţi de diavoliţa asta.

Marjorie se opri la mijlocul celei de-a doua strofe şi cu un zâmbet, se scuză că ar fi uitat textul.

– Ce vrei să spui? zise Alexander, urmărind cum femeia îi face semn pianistului că ia o pauză şi se apropie de masa lor.

– Se spune că poartă în sângele ei o otravă puternică pe care leacurile doctorilor n-o mai pot alina.

Mişcările erau graţioase, pasul uşor ca al unei nimfe şi, totuşi, exista ceva straniu în prezenţa ei. Poate era voalarea glasului, poate îngustimea şoldurilor ori poate stratul gros de fard, dar această fiinţă nu era ce voia să pară.

Marjorie trase un scaun, îşi ridică volănaşul negru şi aşezându-se călăre, îşi întinse picioarele şi-şi propti braţele de spătarul scanului. Un zâmbet uşor flutura pe buzele ei, de parcă toată scena aceea era o glumă bună, a cărei poantă n-o ştia decât ea.

– Încet, încet, va uita versurile cântecelor, rosti femeia, apoi migrenele şi febra nu-i vor mai permite să dea reprezentaţii. Iar pe urmă, demenţa va pune stăpânire pe trupuşorul acesta adorat de femei şi bărbaţi deopotrivă. Ce, nu ştiţi? mai zise, cu un soi de inocenţă şi îi prinse de mâini pe cei doi tineri. Minunea aceasta se cheamă Sifilis.

Alexander o privi încordat, în timp ce Lucas îşi trase mâna, instinctiv, dar femeia accentuă strânsoarea. Anneliese scoase o exclamaţie de protest, dar privirea femeii o determină să tacă şi chiar îi risipi furia, lăsând-o calmă, uşor apatică, de parcă ar fi fost în transă.

– Eu nu văd niciun motiv să vă speriaţi, spuse Marjorie, împăciutor. Dacă ne-am fi cunoscut cu câteva luni în urmă, altfel ar fi stat lucrurile, adăugă cu un zâmbet trist.

– Femei şi bărbaţi?… repetă Alexander cu glas scăzut.

– E o ordine aleatorie? Adică, vă plac doamnele, domniţă Marjorie? întrebă Lucas, cu sarcasm.

Era uşor de observat în spatele gingăşiei şi a senzualităţii, un obraz proaspăt ras, pudrat din belşug.

– Este ordinea potrivită, răspunse Marjorie, dar nu şi cea care mă încântă.

– Dacă n-aţi fi menţionat aceste preferinţe, spuse Alexander, aş fi putut crede că e vorba de un simplu travesti, permis de suavitatea trăsăturilor.

Marjorie le eliberă mâinile. Lucas îşi smuci braţul şi se şterse repede pe şervet, de parcă simpla atingere l-ar fi contaminat.

– Nu fiţi copil, îi şopti ea cu un zâmbet fin.

Alexander admise că trebuie să fi văzut multe lucruri la viaţa lui, dacă povestea acelei fiinţe i se desfăşura acum în minte, fără a mai fi rostită.

– Sunt convins că v-aţi dăruit doar acelora care au meritat, spuse, oglindindu-se în albastrul ochiilor ei, dar într-un final, aţi făcut şi acea alegere greşită. Sper măcar că a fost o femeie.

Marjorie zâmbi cu tristeţe. Avea o mulţime de argumente cu care i-ar fi putut convinge pe aceşti străini că „normal” şi „anormal” înseamnă, uneori, acelaşi lucru, dar preferă să nu dezvolte un subiect ce ar fi aşezat-o, evident, într-o lumină nefavorabilă.

De altfel, nu acesta era motivul din pricina căruia îi tulburase pe călători.

– A fost un aventurier, ca şi mine. Şi el a descoperit adevărata identitate a drăgălaşei Marjorie…

Îşi muşcă uşor buzele dându-şi seama că apelase din nou la acea ironie de sine, un tic pe care-l moştenise involuntar de la artiştii teatrului unde se formase. Anneliese făcu o grimasă de neplăcere.

– Mă întreb ce iubeşte cu adevărat inima ta, spuse Alexander.

– Muzica, spuse Marjorie, cu un zâmbet trist. Ea mi-a dat mereu putere să trec peste greutăţi. Dar doamna are dreptate, nu trebuia să purtăm această discuţie. Am ceva important să-ţi comunic, Anders. Alexander tresări auzind numele spus de femeie.

– Anders?… repetă absent.

– Tu n-ai trecut dincolo; Ester nu te-a aşteptat. Alexander se încruntă uşor, apoi încuviinţă, subjugat de vorbele străinei. Cel care te-a închis aici e dispus s-o facă din nou. Salvează-ţi sufletul, Anders, e tot ce ai.

– Ce naiba îndrugi acolo?? se enervă Anneliese şi o apucă de braţ pe Marjorie. Unchiul meu nu se pretează la ce ţi-ai putea închipui dumneata!

Ea îşi trase mâna şi ridicându-se de pe scaun, îi ceru pianistului, printr-un gest, să înceapă altă melodie. Alexander zâmbi dându-şi seama la ce se gândise fata.

– Mă duc să vorbesc cu hangiul pentru camere, că dacă mă las în grija voastră, dormim în grajd! mormăi Anneliese, după ce se mai calmă.

– Am vorbit deja cu hangiul! strigă Lucas, cu indignare, în urma ei, apoi îi făcu semn fetei care servea să le mai aducă o sticlă.
Alexander îşi ridică fruntea din palme urmărind încordat prestaţia lui Marjorie. Lucas observase tulburarea prietenului său, dar ştia că dacă îl stresa cu întrebările nu rezolva nimic.

Bărbatul îi aruncă o privire întristată, apoi zâmbi stânjenit.

– De ce-i dai satisfacţie nebunei?… întrebă Lucas, cu amărăciune.

– Mi-e teamă, Lucas…

Bărbatul se încruntă.

– Nu cred că Marjorie a inventat ce-a spus mai devreme, continuă Alexander.

– Chiar ea vorbea despre demenţă, zâmbi uşor tânărul.

Se chinuia să priceapă de ce prietenul lui se lăsase atins atât de mult de discuţia aceea stupidă. La drept vorbind, şi pe el îl tulburase, dar mai mult afecţiunea travestitului decât vorbele lui fără sens; din ce ştia, boala nu se transmitea prin simplă atingere a mâinii, dar nu putea fi sigur de nimic.

– Ştiu, dar am motive să cred că spune adevărul, insistă bărbatul. Îţi aminteşti că-ţi spuneam despre o întâmplare petrecută în biroul lui Renon?… Lucas dădu din cap afirmativ. Ţi-am zis că omul acesta îmi ia sânge des şi când îl întreb ce vrea să verifice cu asta, mă apostrofează că el e doctorul şi ştie ce face. Ei bine, odată eram la el în cabinet şi Renon se tot holba în microscopul acela, când îl aud mormăind că e acelaşi sânge, fără doar şi poate şi aceea ar fi o descoperire remarcabilă. L-am întrebat despre ce vorbeşte şi el, ameţit de fericire a uitat, probabil, cu cine discuta şi mi-a arătat două eprubete; pe una era numele meu, iar pe cealaltă, al unui anume Anders.

– Anders? sări Lucas, uimit. Aşa cum ţi-a spus zăpăcita asta?

– Da, d-asta spun că mi-e frică…

– Şi ce s-a întâmplat?

– Voia să-mi explice în termeni medicali, cred, dar s-a oprit brusc şi a adăugat că nu mă interesează pe mine asta. După vreo două zile, m-a luat iar să mă consulte şi…

– Omul ăsta face experimente pe tine! exclamă Lucas, sardonic.

– … şi, chemat fiind de o asistentă, a plecat, lăsându-mă singur în cabinet. Sigur că n-am stat locului; am căutat prin dosare să văd cine era misteriosul Anders. Se pare că omul e mort demult, de acum douăzeci şi cinci de ani, spânzurat, fiindcă a comis mai multe crime.

– Korda, sugeră Lucas. Mă rog, cred că asta se va întâmpla şi cu el, când va fi prins.

Alexander se întristă, nu-i plăcea să-l audă vorbind aşa, deşi nu ştia sigur motivul.

– Ai văzut vreodată un om spânzurat, Lucas, copilaş?… întrebă el cu glas moale.

Lucas se gândi un timp. Ar fi vrut să-i dea o replică bună ca să-l dezveţe de a mai folosi alintul acela, dar ce avea acum în minte nu putea decât să rănească.

– Nu. Dar am văzut un om rănit de revolverul meu…
Bărbatul îl privi lung şi-şi duse mâna involuntar la piept, cu o grimasă de neplăcere. Lucas se mustră pe sine pentru ce spusese, deşi n-o rostise întâmplător.

– Lucas, dragul meu, murmură bărbatul, cu un fel de duioşie.

Tânărul îl privi stânjenit.

– Chiar nu vrei să lăsăm asta în grija lui Coriolan?… adăugă cu tristeţe în glas.

– De ce nu vrei să înfrunţi adevărul? rosti Lucas, enervat.

– Vrei să continuăm ce trebuie să fi început în pădurea unde ne-a condus comisarul? spuse el, dezarmat. Credeam că am stabilit că orice ne vom aminti îi spunem lui Coriolan şi atât; în niciun caz nu ne omorâm între noi, doar fiindcă aşa crezi tu că trebuie să rezolvăm.

Lucas nu părea convins de vorbele omului.

– Ce-ţi aminteşti? Trebuia să-mi spui…

– Frânturi. Nu i-am zis nimic lui Coriolan. Şi nici medicului.

– Renon e periculos, conchise Alexander, după o scurtă pauză.

– Crezi că de el vorbea Marjorie că „te ţine închis”?

– Renon nu mă suferă deloc; e un amestec bolnăvicios între ură şi adoraţie şi asta de când am fost adus la sanatoriu. Sunt convins că ştie tot, d-asta nu se agită Coriolan, fiindcă se bazează pe medic, iar omul acesta mă vrea prea mult captiv ca să nu mă ofere comisarului pe tavă. Dar nu, de data asta, nu va ieşi cum vrea domnul Renon, nu va mai avea onoarea să mă vadă atârnând de funia ştreangului! Nici el, nici Coriolan! M-am înşelat, povestea aceasta va avea un final complet diferit.

– Ce vrei să spui?

– Că dacă Marjorie n-ar avea două beteşuguri, ar merita un sărut drept mulţumire, spuse el cu un zâmbet fin.

Lucas îl privi cu uimire şi amuzament. Începea să-l înţeleagă pe Alexander şi i se părea şi lui stupid să se certe, când nici nu-şi aminteau cum fusese, de fapt.

Anneliese reveni şi se aşeză lângă ei.

– I-am cerut hangiului să ne aducă de mâncare.Trebuie să apară şi Anton, îi anunţă ea.

– Arsenicul e unicul tratament, spuse Alexander, ca pentru sine, uitându-se la Marjorie. Tot el este ingredientul special al apei tofane, alături de plumb şi beladonă.

– Nu ştiam că te pasionează chimia, unchiule, zise Anneliese. Vedeţi că am vorbit cu hangiul pentru camere şi se pare că n-au decât două libere, din care numai una cu două paturi. Deci, va trebui să împărţiţi camera cu Anton… Vă descurcaţi voi.

– Apa tofană administrată în mod sistematic produce o tulburare mentală şi apoi, moartea subită. Am cunoscut odată un om care nu voia să moară, zâmbi el.

Anneliese şi Lucas schimbară priviri suspicioase, deşi ştiau amândoi despre cine se vorbea.

Anton intră pe uşa hanului şi se aşeză repede la masă. Îşi frecă palmele şi luă strachina plină din mâinile fetei care-i servea.

– Cine e Monique de Jolieville? o întrebă Alexander pe nepoata lui, cu un amestec de amuzament şi curiozitate.

Anneliese asimilă un şoc. Îşi înghiţi nodul din gât.

– Cine, unchiule?…

– Este una din victimele lui Rex Korda, răspunse Lucas, cu un zâmbet plin de înţeles. Spuneai că nu-ţi aminteşti nimic.

Alexander medită o secundă, apoi scutură din cap, nedumerit. Anneliese urmărea îngrozită schimbul de replici.

– Nu. Am senzaţia că am cunoscut-o, deşi nu ştiu în ce condiţii. Era o fată drăguţă, dar prea evlavioasă pentru gusturile mele.

– Şi care erau gusturile tale? întrebă Anton, muşcând cu poftă dintr-un colţ de pâine.

– O micuţă roşcată cu sâni voluptoşi, zise el râzând încetişor. Să n-o iei în nume de rău, Lucas, dar când mă gândesc la ea, îmi amintesc de tine. Ştiu că sună ciudat, dar am impresia că între noi există o legătură puternică.

– Poate că ţi-am luat amanta, de-adevăratelea, râse Lucas.

– Daa, sunt şi femeie neruşinate care pun ochii pe cei din clasa de jos, recunoscu Anneliese, ironic.

– Nu mi-ai răspuns, îi spuse Alexander. Mi-ai promis că-mi vei povesti tot…

Femeia îşi muşcă buzele.

– Tu nu înţelegi, unchiule, spuse ea cu amărăciune. Nu pot vorbi de faţă de faţă cu acest… acest… domn.

Lucas scăpă lingura în vasul cu ciorbă şi Anneliese cu Alexander se repeziră cu şervetele să-i şteargă de pe haine petele existente ori închipuite. Bărbatul trânti şervetul propriu pe masă şi râse, prostit.

Se uită chiorâş către Alexander care ridică din umeri şi făcu semn către femeie.

– Domnişoară Anneliese Korda, nu e frumos să vă bateţi joc de un amnezic, spuse Lucas, pe jumătate amuzat, pe jumătate ameninţător.
Anton păli şi îşi strecură mâna pe sub masă, probabil după pistol. Anneliese îi opri braţul şi clătină din cap.

– Ce ştiţi? spuse uitându-se la cei doi.

– Aproape nimic, recunoscu Alexander. Frânturi care ne înfurie sau ne amuză. Poţi vorbi limpede.

– Ce ştii despre mine? zise Lucas. Spune-mi adevărul!

Femeia ezită să răspundă.

– Mă puneţi într-o situaţie delicată, se plânse ea. Ce vreţi să vă spun? Văd că aţi înţeles şi singuri că între voi a existat o aversiune şi că v-aţi încăierat în noaptea aia, în pădure. D-asta mă surprinde să vă văd atât de atenţi, de drăguţi unul cu celălalt, dar o faceţi că nu vă amintiţi. Da, unchiule, eşti Rex Korda, dar asta înseamnă şi faptul că eşti un criminal în serie care va fi condamnat la moarte, când va fi prins. Iar tu, Lucas, eşti în plus, nici n-ar trebui să fii aici şi doar te-am rugat să te gândeşti bine dacă vrei să te implici ori ba.

Alexander oftă.

– Nu cred că înţelegi încă gravitatea situaţiei, unchiule. N-am plecat la drum fără să mă gândesc şi lucrurile s-ar fi rezolvat frumos, dacă Lucas nu s-ar fi străduit să te salveze de „răpitori”. Aşa că Lucas trebuie să plece, altfel va fi ucis şi, sincer, parcă am început să-l simpatizez.

– Cine mă va ucide? întrebă cu un rictus. Tu? Sau Anton? Alexander nu s-ar preta la asta.

– Contele de Angicourt. Dacă te găseşte în viaţă, îl va ucide şi pe unchiul meu, că nu şi-a îndeplinit misiunea.

– Lucas rămâne cu noi, hotărî Alexander. Justiţia e în mâinile comisarului, asta vreau să cred.

Anneliese pufni, enervată.
– Parcă aş vorbi cu pereţii, Doamne…

– Nimeni nu se atinge de Lucas. Vom găsi un mod de a-l denunţa pe contele acesta.

Femeia clătină din cap, dezamăgită şi se ridică de la masă.

– Mă duc să văd ce-i cu camerele…

– Nu mai vreau să aud nimic despre problemele acestea, spuse Alexander, cu fermitate.

Luă sticla de vin şi-şi umplu paharul.

– În noaptea asta vreau să trăiesc, adăugă cu o energie sălbatică. Sper să nu aibă nimeni nimic împotrivă.

Îi făcu semn lui Marjorie şi aceasta începu o melodie veselă, din cele cântate de mariachi. Alexander o acompanie vocal şi îl îndemnă pe Lucas să i se alăture; la refren, cântau cu toţii, într-o atmosferă de petrecere.

Anneliesei i se strânse inima văzând exuberanţa de pe chipul unchiului. Suspină fără să vrea, apoi săltă din umeri şi ieşi din salon.

*

– Dormi?…

– Off. Stresant mai eşti uneori, se supără Alexander. Da, copilaş, adormisem.

Lucas se întoarse cu spatele la Alexander şi oftă. De când stinsese Anton lumânarea, se chinuise în zadar să adoarmă căci îl deranjaseră razele lunii care băteau peste pătura lui şi când aţipise, îl trezise simfonia de sforăituri a bărbatului din patul opus.

– Eşti sigur? îl întrebă pe Alexander, pe care-l auzise mormăind ceva la adresa lui Anton.

– Tu stai lipit de spatele meu sau mi se pare mie? zise omul, cu năduf, întorcându-se spre Lucas.

– Mi-e frig, spuse acesta, nemulţumit. Şi nu stau lipit de tine, am pătura mea; doar împărţim acelaşi pat.

– Copilaş, tu ştii ce însemnă „sodomie”? spuse Alexander, uşor amuzat. Lucas scutură din cap. Când doi oameni stau aşa, unul lângă altul şi fac… ce fac un domn şi o doamnă când sunt în intimitate.

– Dansează? întrebă Lucas, după un moment de gândire.

– Chiar că eşti idiot! pufni Alexander.

– Pare interesant, pervers, râse el. Îţi place Marjorie, ce zici? Drăguţ băiatul ăsta, nu?…

Alexander îi trase un cot în coastă şi Lucas se văită, printre hohote de râs.

– Lex, trebuie să-ţi spun ceva, zise bărbatul, pe un ton grav, în germană.

Alexander se întoarse pe spate, oftând uşor.

– Dacă nu e vorba despre ce-am discutat la masă, te ascult, spuse într-o rusească stâlcită, la care Lucas îşi ridică sprâncenele, uimit. Dacă da, mă culc înapoi, să ştii.

– E vorba de ceva mai intim…

Alexander îl privi încurcat.

– Şi eu aveam ceva să-ţi spun… Hm, începe să devină ciudat. Pot să vorbesc eu primul? Lucas încuviinţă. Hm, îţi spuneam despre Anders…

– Şi spuneai nişte lucruri destul de stranii, dar te-am lăsat să debitezi mai departe.

– Da, ştiu ce am spus. Îţi aminteşti de legenda sanatoriului, nu? Se spune că femeia găsită acolo prescria crima din Turn, înfăptuită de Anders von Stundetod. Curios e faptul că, gândindu-mă la crima aceasta, îmi apar în faţa ochiilor nişte imagini bizare, al căror protagonist pare a fi bărbatul acesta. Şi nu sunt doar imagini, adăugă el, stânjenit. Cum să spun?… Tu-ţi aminteşti să fi avut relaţii intime?

Lucas îi aruncă o privire uimită.

– De ce mă întrebi?…

– Pari abia trecut de anii adolescenţei… Lucas încuviinţă, cu un strop de jenă. Ei bine, în amintirile acestea, sunt împreună cu o tânără… Ne iubim; de fapt, cred că se întâmplă mai mult fără voia ei, căci ea plânge şi-mi strigă numele, cu disperare. Dar mie nu-mi pasă de durerea ei; o sfărâm în braţele mele, o sfâşii şi mă simt mulţumit că eu am avut-o şi nu altul. Cred că suntem pe capacul unei lăzi, fiindcă nu prea seamănă cu un pat… Femeia e Ester Lackris, logodnica mea, cea care nu m-a aşteptat. Şi a murit din cauza mea, Lucas.

Bărbatul tăcu, neştiind ce să spună.

– Văd că te-am tulburat; nu asta a fost intenţia mea. Cred că am făcut lucruri şi mai urâte decât un viol, nu crezi?…

– Nu e asta. Ce voiam să-ţi spun e destul de asemănător. Spuneai că-ţi aminteşti de o femeie cu părul roşu; eu simt că am avut o iubită care avea trăsăturile de care vorbeşti şi care mă înşela. N-am aflat niciodată cine era amantul ei, dar aveam nişte senzaţii bizare; îi simţeam atingerile, mirosul impregnat în pielea ei catifelată. Eram convins că dacă l-aş fi întâlnit întâmplător, l-aş fi recunoscut imediat. Îmi spui că ea îţi aminteşte de mine, dar tu nu-mi aminteşti de ea…

– Vrei să spui că noi am iubit aceeaşi femeie, fără să ştim unul de celălalt?

– Şi că ea există şi dacă o găsim, vom afla tot adevărul. Dacă aş fi Coriolan, aş miza pe această doamnă.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Nuvelă format electronic, decembrie 2012 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Din ştreang part 7. La hanul unde au poposit, Alexander întâlneşte o persoană stranie care îi dă nişte sfaturi ciudate. În urma acestora, bărbatul începe să-şi amintească despre viaţa lui anterioară. Share this:Like this:LikeBe the first to like this. De auroredenevers • Posted in TEXTELE MELE 0 […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.