Din ștreang (VIII)

Articol publicat in:Proza | 11 februarie 2013
Autor:

[„You’re the cutest girl I’ve ever seen in my life.

But it’s over now and with my knife.”

 – Therapy „Diane”]

Nu era prima oară când se simţea pregătit să intre în lumea umbrelor. Poate că, în alte zile, când se lăsase pradă unei furii ori dezamăgiri trecătoare, geniul său malefic îl ajutase să se detaşeze de orice neajuns. Dar acum era o senzaţie străină lui,  un gol imens în suflet şi care se lărgea pe măsură ce amintirile îl învăluiau şi îi completau identitatea.

Nu sperase ca poveştile auzite să fie minciuni, dar nici nu şi-ar fi imaginat că adevărul din spatele lor poate fi atât de crud. Încerca acum zadarnic să se transpună în acest personaj formidabil din scrisoarea trimisă nepoatei sale, căci atitudinea acestuia  îl tulbura peste măsură. Singurul lucru care-l determina să creadă în veracitatea scrisorii era scrisul de mână, îngrijit şi elegant, pe care-l recunoscuse imediat ca fiind al său.

Cu mâini tremurânde, Alexander împături neglijent scrisoarea, o introduse în plic şi i-o întinse lui Lucas, cu nervozitate în glas:

–  Nu pot să citesc asta!…

Bărbatul, care stătea în picioare lângă pat, îl studie cu calm şi luă scrisoarea din mâna lui. Alexander îşi eliberă aerul din  plămâni; se înveli mai bine cu pătura, apoi îşi strânse genunchii la piept, înconjurându-i cu braţele.

–  A fost un gest necugetat, recunoscu Lucas, cu amărăciune. Ţi-am spus că Anneliese nu va primi să ne povestească despre iubita ta, respectiv, a noastră, adăugă cu un rictus. Mi-a zis că scrisoarea asta ne va lămuri, dar după expresia ta, cred că mai bine îi dau foc.

Şi, spunând acestea, chiar luă sfeşnicul de pe masă şi apropie hârtia de flacără. Alexander îi smulse plicul din mână.

–  Nu, rosti el cu un calm care te înfiora.

Lucas, care luat prin surprindere, rămăsese cu mâna ridicată în dreptul lumânării, zâmbi cu sălbăticie. Sfiiciunea şi nevinovăţia lui erau înlocuite, treptat, cu purtări mult mai potrivite naturii şi vârstei sale; Alexander socoti că n-avea să-l mai alinte mult pe tânăr, fiindcă acesta părea să redevină omul care fusese, iar acela nu avea nevoie de grija şi sfaturile lui.

–  Scrisoarea asta e una din dovezile lui Coriolan, murmură el.

–   … şi de care eu voiam să te scap, completă Lucas, fixându-l cu privirea. Tu chiar vrei să ajuţi la prinderea ta? Ziceai că nu-l laşi pe Renon să te aducă pe tavă în faţa eşafodului. De ce nu te spânzuri singur, dacă ţi-e aşa dragă funia ştreangului, hm? Şi, pe urmă, să te şi îngropi şi să te plângi singur, ce zici? Că te văd pus pe fapte mari…

Alexander îl privi lung, uimit de sarcasmul de care dădea dovadă. Oftă, clătinând din cap şi-şi sprijini fruntea de genunchi.

Lucas îi deschise fetei ce le adusese micul dejun. Aceasta puse tava pe masă şi ieşi, cu o mică reverenţă. Bărbatul luă cele două căni cu ceai şi se aşeză pe marginea patului, în dreptul lui Alexander.

Îi întinse bărbatului una din căni, apoi desfăcu scrisoarea.

–  O să citesc eu, bine? Dacă nu ne place, îi duc scrisoarea Anneliesei.

Alexander încuvinţă, cu tristeţe.

–  „Copila mea, începu Lucas, citind cu voce tare.

 Iată-mă instalat frumos într-un mic han de lângă Ankara, savurându-mi narghileaua şi cafeaua turcească, după o noapte la fel de halucinantă ca mai toate nopţile în care-mi sărbătoresc victorile, mascate în simple petreceri cu băuturi fine şi femei frumoase. Dar  invitaţii mei nu mă înţeleg, n-au cum, aşa că le-am întrerupt din nou distracţia, plictisit, când desfătarea era mai în toi şi i-am trimis pe toţi acasă. Căci, până la urmă, ce-mi aduce bucurie nu este ameţeala plăcută, atinsă după mai multe pahare de Alicante şi care cheamă nepăsarea în suflet şi nici dulceaţa sărutărilor mincinoase, plătite cu bani însângeraţi şi fără strop de iubire; ce-mi rămâne în final e punga asta, golită pe sfert şi dorul de tine.

După cum vezi, încep să renunţ la idolii mei şi nu mai zic că pierderea  nopţilor cu petreceri, femei şi băutură este leacul necesar pentru suflet.

Crezi că nu ştiu de rugăciunile pe care le spui, când te crezi sigură, înainte de plecările mele? Ştiu că ţi-e teamă că voi vedea în asta o slăbiciune şi vei scădea în ochii mei. Ei bine, nu te înşeli, chiar văd în asta o slăbiciune. Oricum, nu mă pot supăra pe tine, fiindcă până la urmă, trebuie să păstrezi acea fărâmă de cuminţenie, dacă vreau să te mărit cu un hodorog care să te  lase văduvă, la puţine ore după nuntă şi, desigur, stăpână a întregii averi.

Fiindcă va veni şi timpul când misiunile domnului Angicourt se vor epuiza ori mă voi sătura eu să mai lucrez pentru dânsul. De fapt, la ce slugă credincioasă i-am fost contelui, nu m-ar uimi prea tare ca acesta să mă lase în testament adorabilului său fiu. Mi-ar plăcea ca ultima misiune să fie propria lui dispariţie. Accidentală, desigur, ca toate celelalte.

Ei bine, micuţa mea, ştii că în fiecare scrisoare pe care ţi-o scriu după misiune, îţi povestesc evenimentele mai hilare, sperând ca prin acestea să mai îndulcesc puţin singurătatea produsă de absenţa mea. Ţi-am promis că vom sta mai mult timp împreună şi că îţi voi permite să primeşti tinerii care vor să te curteze; voi face asta chiar dacă îmi eşti foarte dragă şi recunosc că sunt puţin gelos pe fiecare tânăr care-ţi admiră frumuseţea. Dar nu-ţi face griji, ştiu că iubirea ta pentru mine nu va fi niciodată mai mult decât filială şi dacă nu respect decât trei lucuri pe lumea asta, unul dintre ele este sigur intimitatea ta.

Vom vorbi mai pe larg, când mă voi întoarce la Cracovia. Vorba celor din Lumea Nouă: „Acasă e cel mai bun loc din univers” sau ceva asemănător…

Ei bine, ultima misiune a fost plină de ciudăţenii. Când Angicourt mi-a arătat portretele celor două ţinte şi mi-a spus că povestea acelor morţi premature se va desfăşura la Paris, am regretat că nu am calităţi androgine, fiindcă tinereţea şi inocenţa din privirile lor cerşeau parcă după un impuls pentru a trece graniţele desfrânării. Dar ce să fac, dacă domniţa Lisbeth m-a legat cu un blestem de dragoste şi nu mai pot iubi nicio altă femeie? Aşa că am plecat spre Paris, oraş pe care nu-l vizitasem încă şi chiar eram interesat să-l cunosc.

 Se ştie că atunci când domnul conte îşi pune în minte să nenorocească o familie, nu scapă nimeni nevătămat. N-am idee ce neajuns i-au făcut îngeraşii aceştia de Jolieville de le voia moartea cât mai rapid, dar ştiu că, mai înainte de a mă trimite peste ei, a reuşit să-i aducă în pragul disperării, ruinându-i. Probabil că moartea copiilor trebuia să desăvârşească lucrarea lui diavolească, aşa că atunci, când toţi sperau ca lucrurile să se tempereze, am răsărit eu ca un zburător nemilos şi fermecător.”

–  Aici te-ai oprit? întrebă Lucas, uşor amuzat. Alexander clătină din cap. Nebunatic domnul Korda… Îndrăgostit de propria nepoată, omul pare un ateu convins care muşcă mâna contelui care-l hrăneşte. Măcar am aflat numele doamnei, Lisbeth. Îţi pare cunoscut?

–  E un nume frumos, spuse Alexander ca pentru sine. Poţi să te opreşti aici, am aflat ce aveam nevoie.

–  Dar tu ai citit mai departe, îi reproşă Lucas. Sunt curios să văd ce te-a speriat. „Odată ajuns la Paris, am tras la hanul „Casia Nova”, aflat la mică distanţă de conacul familiei de Jolieville. Timp de-o săptămână i-am spionat fără încetare, surprinzându-le toate acele gesturi care dezvăluie slăbiciuni şi pe care le puteam apoi folosi împotriva lor.

Monique şi Simon erau precum uleiul şi apa;  ea impunea respect şi admiraţie prin gravitatea şi frumuseţea ei, pe când băiatul era atât de neglijent şi de împrăştiat de te pufnea râsul numai imaginându-ţi ce trăsnaie ar mai putea face. Ea îl supraveghea cu o grijă părintească şi îl încuraja să se însoare cu logodnica lui, pe care, deseori, tânărul o ignora, prosteşte.

În timpul acesta, fata stătea singură, cu psalmii şi rugăciunile ei, neprimind vizita nimănui, că nu avea nicio prietenă apropiată şi nici vreun pretendent la zestrea cât de cât onorabilă. Mai degrabă îşi petrecerea o seară cu rugăciuni decât să danseze la o petrecere, considerând şi ea că sufletul trebuie hrănit mai mult decât trupul.

În după amiaza când am considerat că pot intra în vieţile lor, cei doi fraţi se aflau într-un pavilion, în grădina casei lor, unde alături de alţi domni şi domniţe ascultau, plictisiţi, lectura unei verişoare. Ştiam că prima impresie lasă urme adânci, aşa că am salutat călduros un tinerel imberb care încerca să-şi amintească de unde mă ştia, apoi mi-am afişat zâmbetul cuceritor şi m-am apropiat să mă prezint gazdelor.

Întreaga prezenţă a lui Monique era de o sobrietate exagerată; de la buclele cafenii strânse riguros într-o coc nepotrivit vârstei, rochia de tafta neagră încheiată până la ultimul nasture, sânii frumoşi, sugrumaţi în benzile de material, de parcă ar fi încercat să şi-i ascundă şi până la cizmuliţele care acopereau perfect glezna, peste care cădea poala dantelată a rochiei. Numai surâsul blând, copilăros mai îndulcea trăsăturile ei ce păreau sculptate fin în marmură.

Simon, pe de altă parte, era un visător, agil, dar şi timid uneori, curios şi naiv, purtări pe care i le răpise surorii lui. Hainele sale de culoarea cerului trebuie să fi avut menirea de a-i asigura trecerea şi stima, în pofida vârstei fragede, dar mie îmi părea tot un copil, uşor de intimidat.

A fost de ajuns să le strâng mâinile şi să-i privesc îmbietor,  zâmbindu-le şarmant, ca să ştiu că inimile lor aveau să bată mai puternic, de fiecare dată când îi voi vizita. E un sentiment  înălţător să vezi cum şi cele mai pure suflete pot cădea în tenebre. „

Lucas râse încetişor, uitându-se la Alexander, care privea absent spre geam. Mâinile îi tremurau involuntar şi Lucas îi luă cana dintre palme.

–  Aici te-ai oprit, nu?…  întrebă cu voce slabă. Bărbatul încuviinţă, deznădăjduit. Şi te-a speriat să găseşti în Rex un desfrânat ce profită de tinerii inocenţi? Spuneai că te aştepti la multe lucruri rele din partea omului.

–  Nu e om, e un monstru.

–  Mi-e nu mi se pare. Voi citi mai departe.

–  Lucas, te implor! Pune scrisoarea în plic.

–  Spune-mi tu că nu eşti curios să afli continuarea. Alexander îl privi lung şi se văzu nevoit să recunoască. E doar o poveste spusă de un psihopat, un anume Rex Korda. Iar acesta nu eşti tu.

„Dezvăluindu-i secretele plăcerii, pe care el o considera potrivnică societăţii în care trăia, Simon a învăţat să-şi domolească singur simţurile şi astfel, am îndepărtat-o pe logodnica lui fără strop de efort. Iar micuţa mea Monique s-a lăsat  înduplecată să poarte rochii cu decolteu adânc, după ce i-am oferit destule motive pentru care ar trebui să-şi adore sânii ca pe cele mai preţioase giuvaere.

Ce să-ţi spun acum?… Ei bine, cu toată statornicia mea, a existat o noapte ieşită din tipar;  captivi în pavilion din pricina unei furtuni, în timpul uneia din veşnicele noastre discuţii despre pasiunea exprimată în literatură şi artă, am trăit un moment de neimaginat. În timp ce le recitam versurile romanţioase compuse de Antonio, un mic scriitoraş pe care-l omorâsem deunăzi, Monique m-a oprit aducându-mi laude, care la început m-au amuzat; probabil că ea, în curăţenia ei, putea să vadă dincolo de negura sufletului meu şi să mai găsească unele calităţi. Simon nu s-a lăsat mai prejos şi mi-a adresat şi el cuvinte frumoase; simţeam ceva mai mult, ceva ce se putea citi cu uşurinţă în spatele vorbele, lucruri pe care sfiiciunea lor nu le permitea să rostească. Şi atunci, ghidat de o pornire de nestăpânit, i-am luat de mână şi cuprinzându-i cu braţele de parcă ar fi fost o singură fiinţă, i-am sărutat pe amândoi, blând şi intens, în acelaşi timp şi nu ştiu unde s-ar fi ajuns, dacă nu ne întrerupea un tunet puternic care în nebunia acelei clipe, îmi păru tocmai vocea Creatorului ce mă certa pentru grozava pervertire în care-i adusesem pe bieţii tineri. „

–  Vai… Ai făcut tu asta?!…

Lucas râse cu poftă. Alexander îşi cuprinse capul în mâini, oftând.

–   Deci, nu ţi s-a părut suficient să-i ucizi, trebuia să şi profiţi de ei sentimental. Să înţeleg că noaptea trecută ştiai bine despre ce vorbeai, nu?

–   Nu, Lucas, glumeam. Şi te rog să nu mă mai întrebi nimic, căci nu-mi amintesc nimic din aceste grozăvii. „Ei n-au părut speriaţi de purtarea mea. Monique m-a privit cu tristeţe şi mi-a cerut să plec, imediat ce înceta furtuna, iar până atunci să le citesc şi să nu aduc deloc în discuţie ce se întâmplase mai devreme. Simon însă a zâmbit uşor şi mi-a făcut un semn discret prin care voia să spună că sora lui se prefăcea. Pentru el, sărutul meu fusese doar un gest hazliu şi, în zilele următoare, şi-a făcut un obicei în a mă tachina pe seama acestuia.” Încep să-mi placă ăştia mici, se pare că ai avut dreptate în legătură cu impulsul necesar.  „ Vizitele mele au luat sfârşit, dar am continuat să-i întâlnesc în locuri publice. Şi am descoperit curând că, asemeni doamnelor pasionale care se ascund în spatele sfiiciunii impuse de  familie şi societate, şi micuţa mea Monique era un vulcan ce ardea mocnit; după câteva întâlniri la catedrală, am convins-o să ne vedem într-un loc mai retras, mai exact, cămăruţa mea de la han. I-am spus atunci că fusesem nevoit să-i mint, că nu aveam titluri şi  sunt doar  un mic burghez hăituit de creditorii de care am şi fugit şi trăiesc de pe o zi pe alta, vânzându-mi poeziile unei gazete de seară. Drama mea închipuită a impresionat-o pe micuţă şi mi-a spus că deşi era  obligată să se mărite după un bogătaş ca să-şi salveze familia, ea îşi dorea desigur să se mărite după voia inimii. Şi a adăugat abia şoptit că asta însemna să se mărite cu mine, dacă eu o voiam. Auzind-o, mi-am simţit inima luând-o la goană după nici eu nu ştiu ce…. Nu mă puteam îndrăgosti de ea, ar fi însemnat sinucidere curată, mai ales că Angicourt, ca niciodată, îmi cerea să-i fac rapoarte asupra fiecărei întâlniri.

După primul clocot al amorului trebuia să vină neapărat şi prima suferinţă amoroasă; trebuie să recunosc că toate declaraţile acelea de iubire eternă, versurile pline de romantism şi plimbările lungi prin parc începuseră să-mi provoace o lehamite cumplită, de aceea, am fost bucuros că pot trece la partea mea favorită. Într-una din seri, am întârziat şi când am venit, purtam o eşarfă pe braţul stâng, chipurile un fitecine mă provocase la duel că eram pe cale s-o nenorocesc pe biata copilă, eu fiind un sărăntoc care nu va avea curajul să-i ceară vreodată mâna. Ea m-a privit cu nădejde, sperând să adaug poate că d-asta acceptasem duelul, ca să arăt că mă simt jignit şi de fapt, chiar atunci veneam să-i propun să-mi fie soaţă; n-am avut poftă să fiu drăguţ cu ea şi i-am zis clar că deşi primisem duelul ca să pedepsesc insulta, venisem să-i spun că, din contră, voiam să ne despărţim definitiv pentru a nu o umili, iar ea să se gândească bine la ce vrea să-şi trăiască viaţa, că deja îşi călcase pe cuget, oferindu-mi sărutările ei şi se îndepărtase de Cele Sfinte, lucru care mă întrista nespus, căci eu îi iubeam tocmai neprihănirea şi stăruinţa.          

Şi am plecat, lăsând-o singură şi neconsolată. Iar ea s-a întors la lecturile ei şi părea să fi uitat de mine. Bineînţeles că asta nu putea fi de bine, aşa că am forţat puţin nota. I-am trimis o scrisoare în care îi comunicam  că părăsesc Parisul şi sper ca timpul să mă ajute să pot uita iubirea pe care i-o port ei. După ore de plâns şi frământări, a venit în camera mea şi mi-a spus că poate o voi crede nebună, dar mai bine îşi pierdea sufletul decât să mă piardă pe mine. Şi că a venit ca să fie a mea, că-şi doreşte asta mai înainte de a se călugări.

Mi-ar fi plăcut desigur să mă desfăt din plin cu trupul ei feciorelnic, chiar dacă aveam o fărâmă de nelinişte din pricina doamnei mele, aşa că am luat în calcul toate posibilităţile şi am găsit o soluţie de mijloc. Micuţa mea Monique adora  lumânările, avea o colecţie deosebită,  de grosimi şi culori diferite pe care le folosea pentru iluminat, dar mai ales când îşi citea rugăciunile. Şi desigur că nu s-ar fi gândit la ce aş fi putut folosi eu o asemenea lumânare, confecţionaţă din os. Uimitor, dar fata şi-a dat seama undeva după ce devenise femeie şi înainte de a se reîntoarce pe pământ că între coapsele ei feciorelnice se aflase o improvizaţie de falus.” 

–  Poftim?!… Nu pot să cred că ai făcut aşa ceva!….

Din nou,  în tonul lui Lucas era mai mult amuzament decât uimire şi de data asta, îl sperie puţin pe Alexander. Bărbatul îl privi lung, neîncrezător, nereuşind să asimilieze şocul.

–  Lucas, te implor, nu mai citi! E prea mult, e îngrozitor. Şi sunt convins că abia acum vine partea mai dură…

–   „Plânsul ei înfundat şi imputarea că de fapt, m-am folosit de ea, m-au enervat la culme; un bărbat uită cu greu când o femeie îl jigneşte referindu-se la priceperea lui în materie de amor; eu eram hotărât s-o fac să sufere cumplit pentru îndrăzneala ei.

Fără pic de compasiune pentru lacrimile vărsate, i-am spus în ziua următoare că eu plec şi gestul ei n-a schimbat nimic. Adaug că, într-o clipă de nebunie, mă gândisem să mor ca să nu mai sufăr, dar ea nici nu concepea să moară din iubire.

Am urmărit-o  apoi zile de-a rândul şi am rămas surprins să văd cum după nopţi de chin şi remuşcări, s-a reîntos la credinţă; nu renunţase nicicând la ea şi curând mai că uitase iar de mine şi continua să-şi vegheze frăţiorul, de parcă fericirea lui era totul pentru ea. Am angajat un actoraş de mâna a treia ca să apară ferchezuit la uşa casei de Jolieville şi să ceară mâna lui Monique. Spre bucuria mea, fata s-a panicat, gândindu-se probabil că şi-a pierdut castitatea şi au revenit nopţile cu plânsete şi suspine.

M-am întors să-i reproşez că mă uitase, că se mărita cu altul, când eu veneam cu bani frumoşi şi speram ca tatăl ei să mi-o dea acum de soţie. Am început să-i picur în timpan cuvinte despre păcat, trădare şi focurile iadului; mă pricepeam de minune să-i otrăvesc sufletul, aşa cum mă pricepusem să i-l desfăt cu versurile romantice. Cu foarte multă îndoială, dar am scos de la ea cuvintele „mai bine mor….” ; acum rămânea de văzut cum şi-ar fi dorit să moară.

Simon ştia despre noi şi am mers la el să-i cer ajutorul, să discute cu sora lui ca ea să nu ia vreo decizie pripită.

Crima asupra fetei nu s-a produs în acea zi, cum a crezut poliţia. Cu o seară în urmă, am fost la Monique, ea mi-a deschis şi tot ea a încuiat uşa şi ferestrele, după plecarea mea. A înţeles că sufletul ei trebuie salvat de păcatul originar şi pentru asta trebuie să se sacrifice pe sine, să uite complet de trup pentru a-şi găsi pacea sufletului. Credinţa era acolo, a regăsit-o curând şi am simţit-o în pasiunea cu care rostea rugăciunile; i-am spus că trebuie să se desprindă de trup ca să poată fi mai aproape de divinitate şi i-am dat de înţeles că o putea face cu cuţitul pentru corespondenţă, că suferinţa o purifica. Dar i-a fost prea teamă să apese lama pe încheietură, deşi îi spuneam că aceea e calea cea bună, aşa că i-am apăsat eu mâna pe cuţit până s-a crestat pielea; spre disperarea mea, Monique a scos un urlet  de furie, când sângele a ţâşnit pe braţele ei albe, ca şi cum îi străpunsesem inima însăşi şi m-a privit cu amestec de uimire şi ură, ca o nebună de parcă atunci ar fi înţeles ce voiam, de fapt, de la viaţa ei şi ce voisem de la bun început.

O perdea de lacrimi i-a acoperit vederea şi bobiţe mici, de diamant au căzut apoi pe obrajii ei palizi. Am schiţat un zâmbet, dar teroarea din ochii ei era mai aprigă decât orice otravă.

„De ce?… Pentru bani? Cât a costat sufletul meu? Sunt sigură că la vamă voi plăti preţul înzecit… Fie ca acest suflet să fie ultimul pe care-l mai iei şi pentru asta, să-ţi fie şi scăzut din numărul păcatelor tale, căci te iert. „

Vorbele unei nebune aflată în pragul morţii? Uite că mi-au rămas în minte şi mă sperie, căci după ea, l-am ucis pe fratele ei, deci nimic din ce-a spus nu poate fi considerat profetic.

A îngenunchiat în faţa scăunelului pentru rugăciuni şi a deschis Biblia la pagina unde scria despre Maria din Magdala; a început să citească, încet şi, pe măsura ce citea, obrazul i se lumina şi întreaga ei fiinţă părea că se înalţă spre o altă lume. Deşi sângele i se scurgea pe coate şi picura în poala rochiei de dantelă cafenie, ea nu mai percepea durerea şi vina din suflet se micşora, îşi găsea iertarea aici, pe pământ.

Eram îngrozit. Simţeam cum obrajii îmi iau foc, dar de fapt, erau reci ca gheaţa. Şi tremuram, deşi sudoarea mi se scurgea pe tâmple. Omorâsem un înger.

Mi-am scuturat capul şi mi-am trecut mâinile prin păr, căutând să mă calmez. Ce mai, răul era bun făcut, nu mai puteam îndrepta nimic. Şi doar fusesem plătit; nu era ea nici prima şi nici singura mea crimă.

M-am îndreptat către uşă. Ea nici nu s-a clintit; pusese cartea pe scaun şi cu palmele împreunate si ochii ridicaţi spre tavan, murmura un „Ave Maria”. I-am aruncat peste umăr o scuză, fără să ştiu măcar de ce şi am ieşit grăbit. „

–  Îngrozitor, îngrozitor… murmura Alexander, strângând pătura în mâini.

Lucas nu mai râdea. Dacă până atunci luase totul ca pe o glumă, ignorând rugăminţile lui Alexander, nervozitatea se schimbase în teamă.

–  Lex! Lex, termină!…

Îi desfăcu mâinile de pe pătură şi-l îmbrăţişă strâns.

– Citeşte. Termină scrisoarea, îi şopti acesta, rugător.

Lucas clătină din cap, dar cum Alexander insista, tânărul continuă lectura:

–  „Eram aproape convins că, după plecarea mea, Monique avea să strige după ajutor ca să-i fie oprită sângerarea. Mă lăsasem tulburat de jocul ei, dar ştiam că era o prefăcătorie, că orice femeie e capabilă să joace puţin teatru. Dacă ea făcuse asta, nu aveam să aflu vreodată şi nici ce se petrecuse în mintea ei, dar verdictul medicilor a demonstrat că moartea ei a fost cauzată nu doar de pierderea sângelui, ci şi de o epuizare fizică.

Îmi venea greu să concep aceasta, dar se părea că Monique chiar se detaşase de tot şi îşi pierduse instinctul de conservare; murise rugându-se, sufletul ei se desprinsese cu adevărat de trup şi se înălţase, fără ca ea să mai perceapă asta. Era dincolo de puterea mea de înţelegere. Oricum, îşi meritase soarta, dacă ar fi fost cuminte, aş fi folosit poate o otravă care s-o ucidă fără dureri şi ar fi murit frumos, în patul ei, nu în poziţia aceea sinistră.

Simon s-a purtat frumos cu mine, de aceea, l-am ucis cu tandreţe, nu ca pe sora lui. Actorul care se dăduse drept pretendent l-a luat deoparte ca să vorbească despre Monique şi mi l-a lăsat mie în seamă, în grădină. A fost destul de facil să eliberez o insectă veninoasă dintr-un flaconaş pe care-l aveam cu mine şi după ce aceasta i-a înţepat jugulara, unde Simon îşi picurase un strop de parfum, vechi obicei de-al lui, i-am înflăcărat imaginaţia cu poveşti deocheate, care i-ar fi fost de folos chipurile în noaptea nunţii sale.

 Entuziasmat de vorbele mele, tânărul şi-a tot iritat rana de la gât, iar eu l-am tot ajutat, ştergându-i firişoarele de sânge cu batistele mele, pe care le aruncam apoi. Băiatul a acuzat o slăbiciune mult prea tărziu, când pierduse destul sânge şi l-am aşezat pe bancă, prefăcându-mă îngrijorat. În vreme ce striga să-i aduc un doctor şi eu mă arătam prea speriat ca să mă pot mişca din loc, Simon s-a alăturat subit surorii lui, iar eu m-am calmat şi am părăsit grădina cu zâmbetul celui ce şi-a văzut munca dusă la bun sfârşit. „

–  Ne întoarcem la sanatoriu şi scrisoarea asta va ajunge la Coriolan, hotărî Alexander.

Lucas încuvinţă, spăşit.

–  Fie, cum doreşti… Dar eu nu voi sta lângă tine la final.

Se abţinu să adauge că acesta va fi unul grandios şi că îi va aparţine în totalitate.

 

 

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.