Din ştreang (X)

Articol publicat in:Proza | 23 aprilie 2013
Autor:

streang[„Outside the dawn is breaking
(On the stage)

That holds our final destiny

(But inside, in the dark, I’m aching to be free)

– Queen/Moulin Rouge]

 

 

– Alexander spune că ai merita un sărut, spuse bărbatul, cu un zâmbet vag. Marjorie semnă dedicaţia pe care o scrisese pe micul portret în acuarelă, ce abia dacă reda jumătate din calităţile fizice ale tinerei şi i-l întinse lui Lucas. Dacă n-ai avea două beteşuguri, adăugă el, sarcastic.

Femeia îndepărtă perniţa decorativă, rubinie pe care şi-o aşezase pe genunchi ca să poată scrie, apoi cearceaful stacojiu, ce-i învelea picioarele şi se ridică de pe pat, aranjându-şi poalele halatului vişiniu.

–  A spus cumva şi care sunt aceste beteşuguri? întrebă ea, uşor amuzată.

Lucas studie un timp portretul artistei, apoi încuvinţă.

– Le ştii şi singură, doamnă, nu e cazul să le mai spun, zise Lucas, cu un soi de plictiseală. Dar aceasta nu înseamnă că nu sunt de acord cu prietenul meu; din contră, dacă ai avea bunătatea să-mi spui de unde ai aflat despre Anders şi, mai ales, ce-ai discutat noaptea trecută cu Anneliese, aş spune că meriţi chiar să guşti iar din plăcerile  amorului…

Marjorie îl privi indignată şi clătină din cap.

–  Cred că e timpul să pleci, murmură ea şi făcu semn către uşă. Ai insistat să te primesc, deşi ţi-am spus că am o indispoziţie; acum ai autograful meu, deci poţi pleca.

Lucas sperase ca femeia să-i vorbească deschis, aşa cum făcuse prima dată şi să-l lămurească pe deplin, fără a fi obligată. Un mic scandal era ultimul lucru pe care-l voia în clipa aceea şi, chiar dacă se gândise mai devreme la un final grandios al acestei poveşti, parcă acum îşi dorea să dispară cât mai subtil.

–  Marjorie, eu cred că ar trebui să-mi spui adevărul, spuse el, cu un accent ameninţător, şi întinse mâna ca să-i netezească o şuviţă rebelă.

Femeia îi urmări privirea mieroasă şi se dădu un pas îndărăt, îngrozită. Lucas îşi mişcă degetele prin aer ca şi cum ar fi mângâiat acea şuviţă la care nu ajunsese şi zâmbi cu o indulgenţă malefică.

–  Eşti schimbat… observă ea.

–  Nicidecum. N-am fost niciodată altfel, recunoscu el, cu un surâs amar.

Respiraţia femeii se înteţi. Avusese dreptate, tensiunea acelui moment chiar îi sporise durerea de cap şi starea de ameţeală, ce păreau să se eternizeze. Era prea slăbită ca să se poată apăra de Lucas, fie şi verbal, iar acesta nu părea s-o scutească de efort.

–  Te rog să pleci. Nu mai avem ce discuta.

–   Asta hotărâsc eu, rosti pe un ton pretenţios. Nu suport când oameni care ar trebui să-şi vadă de viaţa lor nemernică  se amestecă în treburile altora. Probabil că vrei plata înainte, mai spuse, după o clipă de gândire, şi e foarte normal având în vedere reputaţia ta.

–  Reputaţia?… întrebă ea, uşor nedumerită.

Marjorie ar fi trebuit să prevadă gestul lui, ce urmă, dar Lucas se dovedi mai rapid. Mâna acestuia i se înfipse în păr şi ochii lui se rotunjiră, descoperind că nu e o perucă.

–  Ce naiba… Nu mă trata ca pe o femeie! strigă ea, încleştându-şi mâinile pe braţul lui Lucas.

Dar acesta n-o asculta. Reuşi cu oarecare dificultate s-o împingă spre patul rotund, cu aşternuturi stacojii şi îi acoperi gura cu celalaltă mână, când ea ţipă, înfuriată.

–  Credeam că vrei să te salvezi din această încurcătură, nu să te complici şi mai tare!

Lucas îşi încleştă mâna în grumazul ei şi o trânti pe femeie pe pat. Lovitura de pumn în obraz îl determină s-o elibereze şi îi trecu prin minte că poate ar trebui s-o trateze altfel. Căutând un mod de a opri gemetele ei de furie, apucă perniţa şi i-o îndesă în obraz, năucit că necesită atâta forţă ca să domolească o fiinţă aparent molatică. Când ţipele ei înăbuşite se împuţinară, el îndepărtă perniţa şi zâmbi cu satisfacţie, văzând cum pieptul ei urcă şi coboară în încercarea de a-şi controla bătăile inimii.

Deşi frumuseţea şi parfumul de iasomnie al pielii ei invitau la dragoste, iar Lucas simţea că trecuse ceva vreme de când nu mai intrase în patul lui Lisbeth, îşi alungă din minte orice gând frumos despre Marjorie. În fond, nu voia o altă afecţiune prea curând şi, lăsând deoparte faptul că ea l-ar fi întinat, hotărî că o fiinţă precum Marjorie merita doar suferinţă.

Ea se încruntă, de parcă ar fi avut puterea să scormonească prin creierul lui înfiebântat. Lucas îi observă reacţia şi, profitând de neputiinţa ei, îi desfăcu, în grabă, halatul şi, fără a se lăsa tulburat, mai mult de o secundă, de cămăşuţa dantelată şi lengeria intimă liliachie, îi desfăcu coapsele şi îi ridică picioarele peste şoldurile sale, de parcă ar vrut s-o facă a lui.

Marjorie scânci, neputincioasă. Lucas crezuse că-l va dezgusta să descopere materialul înghesuit în corset care modifica forma sânilor şi protuberanţa dintre coapse, dar nu se întâmplă asta, fiindcă Marjorie avusese grijă ca înfăţişarea ei să nu aibă nimic respingător. Dar chiar şi aşa, îl enerva enorm; bărbatul se împinse în bazinul ei, imobilizând-o; o mână i se înfipse în grumaz, strângând cât s-o supere, dar să n-o priveze de aer, în timp ce cealaltă coborî pe posterior.

–  Acum putem discuta, nu? spuse bărbatul, cu un zâmbet uşor.

–  S-au înşelat cu toţii, şuieră ea, tu eşti diavolul!

Mâna îşi accentuă strânsoarea şi ochii lui Marjorie se umeziră. Lacrimile topiră obrajii şi stropi calzi alunecară pe mâna lui Lucas, care se scutură, dezgustat.

–  Parcă îţi era teamă să mă atingi… Şi tu te-ai înşelat, dragule, nu e timpul meu acum, adăugă cu glas întunecat.

– De unde ai aceste înzestrări? Diavolul pe care-l venerezi – şi care nu sunt eu – ţi le-a transmis? întrebă cu o blândeţe calculată.

– Nu e treaba ta! Şi nici eu nu am treabă cu probleme tale.

– Trebuie să ştiu ce şti ca să mă pot apăra. Ce i-ai zis Anneliesei? Spune odată!

–  Nu am vorbit despre tine. Încetează cu asta şi caută să pleci cât mai ai timp. Se va termina prost, Julien.

Tristeţea din privirea ei nu-l impresionă pe bărbat. Lucas îşi trase mâna şi pipăindu-şi nasturii, îşi descheie pantalonii.

– Termină cu asta! Nu sunt femeie! urlă Marjorie, zbătându-se zadarnic să se elibereze din strânsoare.

Lucas îşi înfipse mâinile în coapsele lui Marjorie şi îşi înclină pelvisul,  sufocând-o, strivind-o cu trupul său.

–  Chiar nu contează asta, îi spuse el, exasperat, apropiindu-şi faţa de obrazul ei livid. Eu nu sunt Rex să caut falusuri, nu mă impresionez de lacrimile unei nebune şi, când vreau să ucid, nu mă împiedic de un pistol nenorocit!

–  Monique era un copil inocent şi tu consideri că Rex a fost prea blând în pervertirea şi uciderea ei?! Dar poetul căruia i s-a publicat primul volum în ziua înmormîntării sale? Dar toţi acei oameni care aveau toată viaţa înainte?…

–  Monique?… O târfă, ca şi tine! Antonio? Un prost! Şi toţi acei oameni – nişte prăpădiţi, care dacă ar fi avut vreun beteşug, mureau de moarte bună!

–  Rex e un înger faţă de tine, murmură ea.

– Ha!

– Cât de excentric poţi să fi ca să faci ce ai făcut tu, Julien? Spui că nu vei sta lângă el, la final, dar nu te întrebi dacă va fi cineva lângă tine?…

Lucas mârâi şi îşi mişcă pelvisul, smulgându-i un geamăt lui Marjorie.

–  Încetează!! Dă-mi drumul! Nu eu îţi conduc destinul şi nici nu pot interveni.

Lucas slăbi strânsoarea.

–  Crezi că ţi-aş oferi plăcere?… spuse cu  dezgust. Nici nu pot să mă uit la tine fără să mă întreb prin câte paturi ţi-ai târât puturoşenia. Şi, atunci, de ce ţi-e frică, doamnă?

–  Poate fiindcă eşti primul bărbat cu care am ajuns într-o asemenea poziţie necuviincioasă?! Că nu amestec viaţa personală cu cea artistică şi că, dacă am minţit o dată, acum mi-e imposibil să mint?…

Lucas o ascultă cu uimire şi se gândi la disconfortul pe care-l acuzase ea, pe când mâna lui îi alintase posteriorul. Zâmbi fără să vrea.

–  Şi, atunci, cum te-ai îmbolnăvit?

–  Povestea cu aventurierul e adevărată, totuşi, murmură ea.

O bătaie în uşă le întrerupse momentul de romantism. Cum nu răspunseră, aceasta se repetă, cu vădită nerăbdare.

–  Nu trebuia să fac asta, mormâi el.

–  Eu nu spun nimic. Pleacă atât cât mai poţi.

Lucas se dădu într-o parte, având grijă să-şi încheie nasturii, iar Marjorie se ridică de pe pat, îşi strânse halatul şi se îndreptă spre uşă.

– Ne-am gândit că Lucas v-a deranjat cam mult pentru un simplu autograf, zâmbi Anneliese, din cadrul uşii.

Lucas se strâmbă, văzând că Anton îşi luase în serios rolul de însoţitor al paraplegicului Alexander, care zâmbea tâmp, închipuindu-şi sigur ceva necurat la mijloc. Îşi ridică palma să-şi adune sudoarea de pe tâmple, dar apoi îşi aminti şi-şi şterse încet mâna pe pantaloni.

Cei trei intrară în camera artistei şi Anneliese închise uşa.

–  Ştiu că nu e momentul potrivit, începu Alexander, dar nu cred că acesta va exista vreodată. Am discutat cu nepoata mea. Voiam să te întreb dacă te-ai gândit la viitor, dacă vrei să te întorci acasă…

Lucas îl privi lung, neştiind ce să-i răspundă. Tonul lui Alexander era mai rece decât şi l-ar fi închipuit şi, spre disperarea lui, îl întrista să descopere aceasta. Marjorie zâmbi.

–  Vreţi să plecaţi?…

–   Trebuie să ne continuăm drumul şi tu ar trebui să faci acelaşi lucru, îi sugeră Anneliese, cu blândeţe.

Lucas o înjură pe înfundate şi, uitându-se întâmplător spre Marjorie, aceasta clătină din cap, dezaprobator.

În clipa aceea, se auzi o bătaie puternică în uşă şi cei patru călători, însoţiţi de hangiu, pătrunseră în camera lui Marjorie. Aceasta văzu că prezenţa ei poate fi considerată neglijabilă şi se strecură în propriul pat, unde se ghemui într-un colţ, sub aşternut, cu perniţa sub cap. Presimţea că avea să asiste la o scenă interesantă.

 

*

 

Pe când urcau peronul hanului, Lisbeth îşi dorise să moară, să se prăbuşească în glod. S-ar fi mulţumit şi cu un leşin, unul din atacurile acelea pe care le avea Lorenzo, deseori, dar observase, cu părere de rău, că deşi tâmplele îi fremătau încă,  ea era stăpână pe simţurile ei şi exista posibilitatea să treacă cu bine peste greaua încercare. Îi trecuse prin minte că ar fi putut să joace puţin teatru, dar ezitase, mai ales că era şi medicul pe acolo şi, cum ajunsese obiectul contemplării acestuia, în minutele scurse până la destinaţie, chiar nu voia să fie atinsă de mâinile acestui om, indiferent că ar fi fost un simplu consult.

În puţinii paşi de la sala cea mare a hanului până la camera artistei, femeia analizase situaţia, aşa cum făcuse Coriolan, la întâlnirea din pădure. Practic, i se spusese că o persoană l-a recunoscut pe Lorenzo şi, probabil, al doilea era servitorul, Lucas Zuniga, sau oricum, aşa lăsase Kian să se înţeleagă. Lisbeth era convinsă că acei oameni erau oricare alţii, dar nu Lorenzo şi Lucas.

De altfel, deşi se chinuise să-şi însuşească acea imagine, cu mult înainte de a o avea în faţa ochilor, Lisbeth îşi ţinu respiraţia, când pricepu că scena din faţa ei era reală. Simţi broboane mici de sudoare înţepându-i buza superioară. Şi, totuşi, dincolo de groaza de a-i vedea pe cei doi bărbaţi, inima ei încerca acum o bucurie nouă, căci doar le afla alături pe cele mai importante persoane din viaţa ei, pentru care se rugase încă de la plecarea lui Lorenzo de la moşie.

Era nebună. Îi venea să se arunce în braţele lor, uitând de orice altceva pe lume. Şi în acest „altceva” se puteau enumera şi violurile lui Lorenzo, dar şi jurămintele de dragoste ale lui Rex.

Dar îşi luă seama şi, înainte de a reacţiona în vreun fel, plasă imaginea din mintea ei, în care nu se aflau decât cei doi iubiţi, Rex şezând pe scaunul acela şi Lorenzo, în picioare, lângă scaunul acestuia, celei reale, unde Anneliese îşi odihnea  mâna pe umărul unchiului ei, iar Anton stătea încruntat, la doi paşi depărtare de Lorenzo.

Lucas se încruntă, cuprins de indignare, neînţelegând cum de ajunsese acolo femeia asta şi temător că ea avea să dea totul în vileag. Alexander, însă, simţea aceeaşi bucurie a îndrăgostitului care-şi revede iubita şi îi zâmbi cu o emoţie pe care se vedea incapabil s-o ascundă.

Coriolan şi Kian se străduiau să rămână impasibili, deşi era prima dată când îi vedeau pe băieţii, după fuga acestora de la sanatoriu şi îşi concentrau atenţia asupra bietei Lisbeth, sorbindu-i cea mai infimă reacţie. Iar ea, ştiindu-se urmărită, căuta să-şi stăpânească emoţile, să nu permită inimii ei să exprime pe chip mai multă bucurie decât era cazul. Doar îşi vedea stăpânul şi un bun amic, de aceea, îşi înghiţi nodul din gît şi zâmbi cu o vagă plăcere, ce se putea asemăna cu amabilitatea.

–  Mă bucur să vă găsesc nevătămaţi, spuse ea.

–  Doamna Lisbeth plecase în căutarea voastră, îi lămuri Kian.

Numai Renon era complet detaşat şi, dacă restul o uitaseră pe Marjorie, acesta observase obrajii ei îmbujoraţi şi se apropie de ea cu trusa în mână. Spre deosebire de Lisbeth, ea îi permise s-o consulte, mai ales că acel tumult de emoţii din încăpere îi provocase o starea de beţie nemaipomenită.

–  Bună dimineaţa, dragilor! îi salută Coriolan.

Absorbiţi de Lisbeth, cei doi sesizaseră prezenţa autorităţilor ca pe ceva iminent, dar de care se puteau debara pentru moment. Alexander îşi ridică privirea spre comisar, iar Lucas strânse din dinţi, enervat, muncindu-şi creieri, dacă să mai continue cu joaca sau să vorbească clar.

–  Mă gândeam eu că o să-mi cadă greu mâncarea, dar nici măcar n-am mâncat, mormăi el, plictisit, neputând să se abţină.

–  Mi-ar fi plăcut să apar mai devreme să vă trezesc din somn, aşa cum mi-aţi făcut voi, când aţi evadat de la sanatoriu! rosti Coriolan, cu ameninţare în glas, apoi zâmbi răutăcios, văzând expresia lui Lisbeth.

Renon se răsuci spre el, uimit de tonul folosit, iar Kian rumegă înjurătura ce-i stătea pe buze. Îl lovi uşor cu cotul şi îi aruncă o privire care voia să însemne că emoţile personale se lasă la poartă. Coriolan se încruntă uşor, privi o clipă în ochii lui Kian, apoi se uită la Lucas.

Lisbeth simţi un tremur uşor în buza inferioară şi îşi întredeschise buzele cât să le umezească uşor. Avu curajul să se uite spre comisar cu nevinovăţie. Într-adevăr, nu ştia ce se întâmplase în pădure, vedea bine că Lucas Zuniga lipsea, dar de aici şi până la un eventual delict, trebuia un mic efort de gândire, iar roţitele creierului ei se încăpăţănau să se mişte.

O salvă remarca doctorului:

–  Domnul Lucas şi-a amintit să fie sarcastic.

Dar n-o salvă şi pe Marjorie care-şi muşca zadarnic buzele ca să nu pufnească în râs. Medicul o dojeni din priviri, dar ea îi şopti să tacă, că doar făcea eforturi vizibile să se stăpânească.

–  Te aşteptam, domnule comisar, spuse Alexander, cu simplitate. Cât despre evadare, ei bine, nu ştiam că suntem captivi în casa medicului.

–  Ce să zic, doctore? Iar amesteci nobilii cu sărăcimea, se băgă Anneliese, cu îngrozitoarea ei mâncărime de limbă.

Dacă Lisbeth îşi putuse imagina că nepoata lui Rex era acolo cu unicul scop de a-l salva pe acesta şi sigur trebuie să fi încercat pe toate căile să-l scoată pe unchiul ei mai curat decât îl scosese preotul din cristelniţă, acum i se dovedea că Anneliese le inversase, într-un mod ciudat, identităţile.

Lucas îşi luă un moment să se calmeze, că nu voia să strice tot dintr-o prostie şi se întoarse spre femeie, cu un zâmbet uşor:

–  O doamnă este întotdeauna o doamnă, indiferent de situaţie.

Anneliese păli subit şi Coriolan crezu că aceasta avea să leşine, în timp ce  Marjorie făcu o grimasă de neplăcere. Femeile schimbară priviri speriate, la care Lucas îşi muşcă buzele şi surâse, gândindu-se că, la o adică, le potoleşte pe amândouă fără probleme.

Alexander nu pricepu ce o supărase pe nepoata lui, dar îi trecu prin minte că nimic n-avea să mai fie cum fusese.

–  Cum aţi aflat că suntem aici? îl întrebă pe Coriolan.

–  Nu contează asta, spuse comisarul, uşor iritat, văzând că nu află nimic de la Lisbeth.

Anton schimbă o privire cu Kian.

–  Şi, ce-ai de gând acum? spuse Lucas, presându-şi mâna pe inimă. Ne tragi o mamă de bătaie ca la copiii neascultători şi mergem înapoi, la sanatoriu? Sau te-am supărat aşa de tare că vrei să ne predai autorităţilor?…

Lisbeth suspină fără să vrea.

– De ce v-aş preda autorităţilor? Nu caut glorie, cum spun unii. Medicul se strâmbă. Am aflat unele lucruri care v-ar putea interesa şi pe voi…

Se întrerupse văzând că Lucas păleşte, dintr-o dată, îşi smulge eşarfa de la gât şi îşi apasă mâna pe inimă, timp în care stropi de sudoare îi curgeau pe tâmple. În clipa următoare, bărbatul se prăbuşea pe podea.

–  Lorenzo!… urlă Lisbeth şi, fără a se mai gândi la consecinţe, se repezi să-l ajute pe tânăr.

Se uită, panicată în jurul ei, la chipurile îngrozite ale celorlalţi, apoi se uită, disperată, către Alexander:

–  Lorenzo, trebuie să-l ajutăm… murmură ea, cu lacrimi în ochi, încercând să-l ridice pe Lucas.

Cu o expresie de groază pe chip, sprijinindu-se cu o mână de mânerul scaunului, în timp ce Anneliese, speriată, îl îmbrăţişase ca să-l susţină, Alexander stătea aplecat spre trupul bărbatului, atât cât îi permitea strânsoarea nepoatei. Cu cealaltă mână îşi acoperise gura şi tremura incontrolabil.

–  Ce se întâmplă cu el?? strigă bărbatul.

Privirea pe care o schimbară Lisbeth şi Alexander era una de nedescris, o imagine mută o durerii, a pierderii inevitabile a unei părţi importante a acestui menaj în trei, despre care doar ei doi ştiuseră.

Lucas nu-şi pierduse cunoştiinţa. Lipsa aerului îi produsese acea stare letargică, dar, deşi îi vedea clar pe cei din jurul său, se simţea incapabil să scoată vreun cuvânt. Lisbeth îi luă mâna şi el i-o strânse în palma sa, regăsind pacea pe care o avusese mereu lângă această femeie.

– Ajutaţi-l!… se rugă ea, cu disperare în glas.

Coriolan scoase o exclamaţie de nemulţumire şi îşi îndoi genunchi, lăsându-se pe vine, lângă Lucas.

–  Ia să-mi daţi voie! zise Renon cu voce tare şi se aplecă să-l asculte la inimă pe Lucas.

–  Nu vă mai chinuiţi, doamnă, spuse Coriolan, atingându-i braţul. Ştim tot.

Lisbeth îl fixă cu privirea şi nu-şi desprinse ochii de la el nici după ce Kian o ajută să se ridice.

– Va fi bine, anunţă medicul şi-l ajută pe Lucas să se aşeze pe un scaun. Ultimele zvâcniri ale bolii.

Lucas îşi strânse cămaşa pe trup şi-şi încheie nasturii. Se părea că erau cu toţii la curent cu boala acestuia, că nimeni nu-i răspunse medicului.

–  Să înţeleg că ştiţi despre ea. Ei bine, eu vă spun, totuşi, că Lorenzo de Castro suferea de o boală cardiacă cronică, ale cărei simptome par să se fi diminuat considerabil după administrarea permanentă a apei tofane. Adică, luată în doze mici, otrava a fost un bun medicament, îi explică lui Kian, care părea să nu fi înţeles.

Întorcându-se spre pacientul său, observă cu stupoare că acesta îşi trăsese scaunul lângă cel al lui Alexander şi, cu toate că îşi ţinea braţul îndoit pe spătar şi îşi sprijinea fruntea de el, îi dăduse mâna prietenului său, care îl privea compătimitor. Pricepu că legătura ce se crease între aceşti bărbaţi nu se putea rupe atât de uşor.

–  Lisbeth?! Sunteţi bine? se auzi vocea lui Coriolan, din cealală parte a camerei, unde se afla patul. Îngrijorarea lui îi făcu pe Lucas şi Alexander să schimbe o privire. Ah, a leşinat!…

–  Să mă bat singur dacă aici nu sunt tragedii antice! spuse Renon, exasperat. Pai, dacă îi arestau băieţii, ce se întâmpla? Că văd că leşină cu toţii, când nici măcar nu i-ai ameninţat cu ceva…

Kian pufni în râs, cu toate că situaţia era destul de aiurea. Anton împinse scaunul lui Alexander către pat. Renon o trezise deja pe Lisbeth, cu nişte săruri.

–  Îmi pare rău, dar pe doamna trebuie s-o consult în particular. Mă rog, doamnele pot rămâne.

–  Să mergem în han, le strecură Coriolan lui Lucas şi Alexander. Avem multe de discutat, domnilor.

 

 

 

 

 

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Nuvelă format electronic, aprilie 2013 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Din ştreang, part 10. Niciun personaj nu e ceea ce pare. Lucas şi Alexander, cu atât mai puţin… În această parte dezvălui cititorului ce se ascunde în spatele amneziei lui Lucas. Acesta apare în camera lui Marjorie pe care o hărţuieşte, în încercarea de a afla unele informaţii. Lisbeth ajunge la han şi întâlnirea cu cei Lucas şi cu Alexander se încheie cu leşinul ei. […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.