Dracul din Bucegi

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 21 ( februarie, 2012 )
Autor:

Adevăratei Amelia.
Pentru că nu lasă pe nimeni în urmă.

— Nu-mi place pădurea asta, zise Amelia brusc, oprindu-se din mers.

Erau înconjurate de întuneric. Un întuneric mult mai dens decât s-ar fi aşteptat să găsească la ora aceea a dimineţii. Poate din cauza ramurilor dese, prea dese, care se întâlneau undeva foarte sus şi nu lăsau nici o rază de lumină să pătrundă printre ele. Sau poate că din cauza trunchiurilor groase, drepte asemeni coloanelor unui templu străvechi. Jos, pământ negru şi gol, fără un fir de iarbă. Fără vreo urmă de vegetaţie. Fără nimic.

Lorena mai înaintă câţiva paşi, apoi se întoarse către verişoara ei, care se oprise în mijlocul potecii şi privea în jur la trunchiurile pietrificate, ireal de drepte.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.

— Nimic. Ne întoarcem.

— De ce? Abia dacă am mers zece minute.

Amelia nu răspunse. Îşi scoase rucsacul şi îl puse la loc, îndreptând o bretea sucită. Privi iar în jur, în sus, la coroanele care ţeseau o plasă opacă deasupra capetelor lor, şi spre fata cu păr lung, castaniu, care dădea semne că vrea să înainteze.

— Opreşte-te, Lorena. Hai să ne întoarcem. Nu-mi place aici.

Lorena se opri, bosumflată. Se aplecă pentru a strânge şireturile unui bocanc.

— Dar e devreme, protestă ea. Mai este atâta până trebuie să ne întâlnim cu ceilalţi. Măcar să ne încălzim puţin…

— Nu, vorbi Amelia cu fermitate. Nu mai mergem nici un pas. Ne întoarcem şi îi aşteptăm. Haide.

Lorena vru să stăruie, dar nu găsi nici un argument. Rămase puţin pleoştită pe dâmbul pe care se oprise, încercând să mai tragă puţin de timp. Deodată, în liniştea încremenită, răsună un scârţâit prelung, sonor, ca o uşă în întuneric. Pădurea se înfioră de o adiere abia perceptibilă.

— Gata, plecăm, zise Lorena, în sfârşit convinsă, şi o urmă pe Amelia cu pas grăbit, privind mereu în urmă, abia stăpânindu-se să nu o ia la fugă.

*

Grupul de excursionişti urca cu spor, pălăvrăgind şi fredonând fragmente de cântece. Se vedea culmea primului pisc de pe care abia se ridica ceaţa. „Va fi vreme frumoasă pe munte… în Masivul Bucegi, soare şi o maximă de 28 de grade Celsius”, anunţase la televizor, cu o seară înainte, crainica în rochie albastră de plajă şi cu părul întins cu placa.

— Hai, fetele, strigă Dinu, oprindu-se şi privind în urmă. Ce are, îi este rău? o întrebă pe Amelia, arătând spre Lorena care abia păşea.

— Eh… nu-i călită, râse ea. O să-şi revină.

— Ce să-i faci. În Timişoara nu sunt munţi. Lasă, te muţi aici, şi să vezi cum zbârnâi pe urcuş data viitoare. Nici n-o să-l simţi.

Lorena se opri pentru a mia oară, gâfâind, şi zâmbi palid spre Dinu. Nu mai urcase pe munte de doi ani, rucsacul i se părea cumplit de greu, la fel ca şi bocancii pe care abia îi târa după ea. Panta era abruptă şi pietroasă, dădea senzaţii de sufocare şi leşin. Picioarele nu voiau să înainteze, nici urcuşul să devină mai blând. Şi ăsta e abia începutul, gândi ea cu ciudă. Niciodată n-a fost atât de greu. Aproape că îi ura pe cei doi copii ai lui Mircea, Andreea de cincisprezece ani şi Cristi de doisprezece, care erau în frunte şi mai că nu alergau în sus. Şi puştiul ăla, tot de vreo doisprezece-treisprezece. Şi mai erau şi nebunii ăia ale căror nume nu le reţinuse, mergeau când înaintea, când în spatele grupului, şi cărau nişte toporişti în mâini. „Ca să dăm la urs în dinţi”, au zis ei rânjind, şi au pornit-o pe lângă potecă, printre copaci, cu aerul unora care cunoşteau perfect zona.

— Facem aproximativ două ore până în poiană, la indicator, vorbi Dinu. Şi de-acolo, în mers lejer, cam patru până sus… Pauză la Omu, cam două ore. Ne ajunge. Mâncăm o ciorbiţă, bem un ceai… Şi coborâre la Mălăieşti, două-trei ore. Înnoptăm acolo. Iar mâine o luăm de la capăt. Urcăm pe Brâna Caprelor, şi…

— N-o să facem atât, obiectă Lorena, îngrozită de planurile îndrăzneţe pe care le expunea Dinu. Nu urcase niciodată pe Brâna Caprelor, dar ştia exact ce înseamnă. Şi, oricât de tentant sunase totul cu o săptămână înainte, când se întâlniseră toţi pentru a pune la cale excursia, acum totul părea imposibil. În ritmul meu, o să fie dublu. Ne prinde noaptea pe drum.

— Nu-ţi face griji, zise Mircea. E mai greu acuma la început, că te-ai dezobişnuit. Dar, într-o oră, ne întreci pe toţi. Îţi spun eu. Ia respiră adânc, şi când mergi întinde bine piciorul din urmă…

Îi urmă, recunoscătoare. Se aşteptase la reproşuri, că ţine grupul pe loc. Dar erau cu toţii atât de bine dispuşi, iar organizatorii excursiei o încurajau cu glume şi sugestii în loc să o trimită acasă. Ba mai mult, rămăseseră în urmă, lângă ea, pentru a echilibra ritmul de mers.

— Hai, copilule, hai că poţi, zise şi Amelia. Uite şi la ăia din faţă. Sunt copii mici, lăsăm nişte copii mici să ne-o ia înainte?…

Parfumul tare de brad era ameţitor în aerul rece al dimineţii. Pădurea îi înconjura din toate părţile, neagră, imensă, tăcută, ca într-o îmbrăţişare întunecată. Îi aştepta.

*

— Şi ia zi… care e treaba cu „pădurea sinistră”? o întrebă Mircea pe Amelia. Lore, dă-mi şi mie un biscuite, că văd că te-ai garnisit bine, ai adus tot magazinul de dulciuri cu tine.

Se opriseră într-o poiană, pe un buştean răsturnat, pentru a-şi trage sufletul câteva clipe. Erau obosiţi, dar veseli şi îmbujoraţi de la efort. Chiar şi Lorena părea mai vioaie, râdea şi glumea în rând cu ceilalţi. Reuşise, în final, să ţină pasul cu ei.

— Nu ştiu, zise Amelia, în timp ce Lorena scotea un pachet de biscuiţi din rucsac. Era aşa… goală. Şi neagră. Mă simţeam ca într-o catedrală părăsită. Şi copilul ăsta nebun îmi tot povestea nu-ştiu-ce filme cu fantome a văzut ea, deja îmi şi imaginam că ne urmăresc tot felul de ochi de prin copaci… Ai văzut copacii ăia?… Ce trunchiuri, ce coroane… brr. Nu mai intru acolo în veci.

Mircea izbucni în râs.

— Aoleo, ce imaginaţie aveţi şi voi… Auzi la ele, s-au speriat de nişte copaci.

— Nu eu, Amelia, se auzi din spatele rucsacului verde vocea Lorenei. Cine vrea ciocolată?…

— Nu, ea nu, făcu Amelia cu ironie. Ea doar a luat-o la fugă când a auzit scârţâitul ăla…

Dinu deveni serios; mulţumi pentru batonul de ciocolată primit şi se depărtă câţiva metri, cu ochii în sus, spre vârf. Părea îngrijorat, veselia de până atunci îi pălise de pe chip. Privi cu atenţie la cetinile neclintite, la întunericul ce se întindea în spatele copacilor. Scoase telefonul mobil.

— Vasile, luaţi-o mai încet, zise el scurt. Aşteptaţi-ne şi pe noi. Suntem prea departe unii de alţii.

Puse telefonul înapoi în buzunar şi se întoarse spre fete şi spre Mircea.

— Nu e de râs. S-au întâmplat multe acolo. Şi nu numai acolo… Este ceva care doarme în pădurile astea, şi ar fi bine să nu se trezească prea curând.

Lorena zâmbi.

— Hai Dinule, nu începe şi tu. Acuşi ne spui că pădurea e bântuită de Bau-Bau, care vine noaptea şi nu-ştiu-ce face.

Dinu nu râdea. Privi iar în sus.

— S-au depărtat prea mult, şopti el. Nu-mi place…

*

Lăsaseră pădurea în urmă de vreo oră. Se vedea cabana Omu în faţă, departe, pierdută în ceţuri, dar trebuia făcut un ocol imens pentru a ajunge pe creastă. Mai aveau cel puţin două ore de mers. Bătrânul Vasile rămăsese şi el în spate, în grupul „fetelor”, urca şi sufla greu. Făcea eforturi să nu privească în stânga, unde prăpastia se căsca ameninţătoare, ca o gură flămândă.

— Vasile, nu mai veni până la Omu, îi zise Dinu prinzându-l de umăr. N-are rost. Uite, o iei pe acolo şi mergi pe drumul ăla — e traseu lejer până la Mălăieşti. Ajungi în vreo două ore, te odihneşti…

Îi arătă acoperişul verde al cabanei Mălăieşti, jos în fundul văii. Părea incredibil de aproape, la cel mult o jumătate de oră de mers. E doar o iluzie, explică Dinu. Din cauza clarităţii aerului. Vasile clătină din cap şi porni. Şapca lui roşie se depărtă încet, resemnată, şi apucă pe poteca albă şi lină.

— Cum e, Lore, merge, sau cobori şi tu?

Fata râse. Glumea Dinu; Lorena mergea destul de repede acum, fără să mai provoace greutăţi şi întârzieri. Simţea doar un tremur uşor în zona genunchilor, aperitivul febrei musculare ce urma să se instaleze în trupul ei la sfârşitul zilei. Asta dacă nu făcea rost de nişte aspirină, între timp. Poate are Mircea în rucsac. Sau individul ăla cu batic înfăşurat în jurul capului şi cu pantaloni scurţi verzi, care se lăuda că a luat cu el trusa medicală a maşinii. „Să nu fie nevoie de ea, dar să fie acolo, pentru orice eventualitate”, a completat el. Cum o fi zis că îl cheamă.

— Unde sunt ceilalţi, măi…

Amelia se oprise puţin mai sus, cu telefonul în mână.

— Ai semnal? întrebă Mircea. Telefonul meu s-a închis de tot, a murit bateria…

— Am reuşit să-l sun pe Ionel, dar nu am înţeles nimic din ce-a zis. Se aude cu întreruperi şi cu vâjâituri.

— Uite-i. Nu-s ei? arătă Lorena în sus.

Pe drumul de creastă către Omu, un grup de vreo zece oameni se oprise şi privea în jos, spre ei, făcându-le semne cu mâinile printre fuioarele de nori albi şi deşi ce învăluiau stâncile. Poate că şi strigau, dar distanţa era mult prea mare pentru a se auzi ceva desluşit.

— Mergeţi prea repede, nebunilor, urlă Dinu. Opriţi-vă!

Însă ei dădeau din mâini cu veselie, fluturau eşarfele şi porneau mai departe, dispărând într-un nor mare care se lăsă peste ei greu, cenuşiu; probabil râdeau şi se zbenguiau. Probabil că spuneau ia uite şi la ăştia, ce încet se mişcă, ia să le dăm cu tifla şi să mergem mai departe.

— Lasă-i în pace, zise Amelia, dacă ajung ei primii, poate ne aşteaptă cu mâncarea gata şi corturile întinse.

— Pe dracu’, mârâi Dinu, privind neliniştit la norul care îi înghiţise. Ce i-a apucat de au luat aşa viteză. Hai, să mărim pasul.

*

În cabană mirosea îmbietor a mâncare caldă. A ciorbă la cazan şi a friptură abia scoasă din cuptor. Se auzea zăngănitul cănilor de ceai sau ciocolată caldă, al farfuriilor adânci de ciorbă şi al lingurilor. În sala de mese — doar chipuri necunoscute. Nici urmă de cei zece.

Lorena lăsă rucsacul jos — deja era sătulă de el, oricât de mândră fusese de asemenea achiziţie când îl cumpărase. Şi când te gândeşti că am vrut unul de optzeci de litri, zise ea printre dinţi. Scoase sticla cu apă şi se aşeză sfârşită pe banca lungă, negeluită.

— Hai să mâncăm ceva cald, zise Amelia, aranjându-şi eşarfa verde cu modele tribale în părul roşu. Mă duc să comand ciorbă pentru toată lumea.

Dinu veni la masă încet, parcă apăsat de o povară mai mare decât rucsacul pe care abia îl lepădase. Era negru de gânduri.

— Am vorbit cu cabanierul. Spune că n-a venit nici un grup mai mare de trei persoane în ultimele două zile. Doar azi-dimineaţă, pe la 11:30, a trecut o gaşcă de şapte inşi. Cinci băieţi şi două fete. Au urcat de la Padina şi au apucat-o în partea cealaltă, spre Poartă, să coboare pe la Săritori. Dar nu, nu ştie nimic de un grup de zece persoane, şapte adulţi şi trei copii.

Mircea îngălbeni.

— Dă-mi telefonul tău, Dinule.

Formă din cap numărul Andreei şi aşteptă, încordat. Se lăsă o linişte sumbră. Cabanierul se apropie şi el de masa celor patru, cu ochii aţintiţi pe chipul lui Mircea.

— Andreea. Unde dracului sunteţi?!

Se relaxă vizibil, devenind, în schimb, extrem de supărat.

— Poftim?? Nu te aud, stai într-un loc!… Bucşoiu?? Aţi înnebunit?… De ce nu ne-aţi aşteptat?… Andreea, nu te aud!… Andreea!…

Oarecum mai calm, dar foarte încruntat, Mircea închise telefonul şi i-l dădu înapoi lui Dinu.

— Se aude cu întreruperi, zise el. Şi e un vâjâit enervant, nu se înţelege nimic. Coboară pe Bucşoiu, aşa a zis.

— Ăştia s-au ţăcănit? explodă Dinu. Cu trei copii după ei?… Numai Ionică putea să vină cu asemenea idioţenie. Sau Raul.

— Nişte demenţi. Ăştia nu gândesc!

— Nu. Şi data viitoare nu mai au ce căuta cu noi. Să plece singuri să-şi rupă gâtul, dacă vor, nu să îmi facă mie probleme. Hai, mâncăm câte o ciorbă şi o luăm la galop pe Traseul de Vară, e mai scurt şi le ieşim înainte…

— Fraţilor, zise deodată Amelia. Ăştia pe unde au mers, dacă nu au ajuns la Omu?

Linişte. Lorena îşi muta privirea de la unul la altul, fără să înţeleagă. Dinu păli cumplit. Părea că nu primeşte aer, iar mâna lui Mircea se crispă pe lemnul mesei.

— Mâncăm şi plecăm. Nu facem nici o pauză.

*

Nenorociţilor.

Stâncile de pe Bucşoiu erau acoperite de ceaţă. Se înălţau, ameninţătoare şi prăpăstioase, în dreapta, şi printre ele se strecurau, în şir indian, cei zece rebeli. Înaintau neobişnuit de repede, apărând şi dispărând prin ceaţă şi umbre. Îl văzură pe Ionel în frunte, cu baticul lui roşu înfăşurat în jurul capului şi cu ochelarii de soare negri, şi pe Andreea imediat după el. Cristi era puţin mai în spate, părea că verifică siguranţa unui cablu prins de perete.

— NE-NO-RO-CI-ŢI-LORRR!

Dinu era pe marginea potecii de deasupra văii şi le făcea semne disperate. Ionel răspunse cu o fluturare vagă din mână, iar Andreea sărea în sus, cu strâmbături comice.

— Mai au chef şi de glume. Răspunde dracului la telefon.

Ionel se opri şi el pe marginea văii, faţă în faţă cu Dinu, cu telefonul la ureche. Îl acoperea umbra unui colţ de stâncă; i se vedea desluşit doar tricoul alb cu imprimeu.

— Unde umblaţi, nenorociţilor?… Nu te aud!… Ioane!… Ioane, mă auzi?… Să-l ia dracu’ de semnal! urlă Dinu furios, închizând telefonul şi aruncându-l în buzunar. Haide, ne întâlnim jos şi de nu ţi-l iau de guler pe Ion, să nu-mi spui pe nume. Stai să vezi când aude tat-su de asta.

— Tat-su? făcu Lorena, amuzată.

— Da. Tatăl lui e salvamontist, o lămuri Amelia. De fapt, l-ai cunoscut acum două zile, nu mai ştii?… Ăla cu mustaţă care vorbea mult. Ţi-a povestit că l-a cules pe fiu-său de pe munte beat-mort, făcea scandal la Curmătura, şi l-a dus în şuturi până acasă. Despre Ionel era vorba…

— Un imbecil, bombăni Dinu. Şi eu i-am promis lu’ tat-su că sunt cu ochii pe el. Nu-ţi face griji, ‘nea Iorgule, se maimuţări cu un ton iritat, am eu grijă de el. Îl ţin din scurt. Nu face nici o prostie dacă merge cu mine. Îl omor cu mâna mea!

Siluetele celor zece se topiră cu repeziciune în umbrele negre, şi o ceaţă deasă, albă, înghiţi umărul muntelui.

*

Câţiva măgăruşi şi doi cai albi ca laptele păşteau liniştiţi pe pajiştea de lângă cabană. Terasa era ocupată de turişti obosiţi, dar guralivi, care ciocneau sticle de bere şi mâncau cu poftă ciorbe şi fripturi de la bucătărie. Locul pentru corturi era mai jos, lângă pârâul pe jumătate secat, însă cei mai îndrăzneţi îşi instalaseră taberele până departe, la marginea văii. De jur împrejur, pereţii de piatră se înălţau drepţi, uriaşi, întunecaţi.

— Ce frumos! zise Lorena, cu ochii după cei doi superbi cai albi ce se plimbau liberi, scuturându-şi coamele lungi.

— Bem o bere până vin nebunii ceilalţi? propuse Dinu. Întindem corturile când ajung şi ei, şi tot atunci pregătim grătarul… Ce e, Amelia? Ce cauţi?

Amelia îi scruta cu atenţie pe cei de la mese şi părea că nu auzise nimic.

— Pe Vasile, zise ea încruntată. Nu-l văd pe Vasile.

Într-adevăr, Vasile nu se afla acolo. Nu era nici pe terasă, şi nici în cabană.

— Nu se poate… Trebuia să fie aici încă de acum şase ore!…

— Să i se fi întâmplat ceva pe drum? întrebă Lorena cu teamă.

— Ce să i se întâmple, măi fată, că avea drum drept până aici!…

Cabanierul nu ştia nimic de omul scurt, îndesat, cu mustaţă căruntă şi şapcă roşie, şi cu un rucsac de armată în spate. Nici salvamontistul, care stătuse cu binoclul la ochi toată ziua şi cercetase văile şi stâncile din jur, nu-l văzuse. Iar turiştii de la mese erau prea preocupaţi de propriile grupuri şi propriile planuri ca să mai fie atenţi la altceva.

— Poate că s-a dus după ceilalţi, îndrăzni Lorena.

Dinu pufni.

— Nu e în stare să urce pe Ţigăneşti până la capăt, şi tu vrei să urce pe Bucşoiu?… Tu ştii ce-i acolo?… Urci la verticală, pe lanţuri! Nu ai pe ce să pui piciorul!…

— Undeva trebuie să fie! zise Mircea. Că de rătăcit, n-avea unde. O fi coborât, s-a dus acasă!

— Singur?…

— Lorena, AI GRIJĂ!

Fata se feri, dar nu la timp. Auzi zgomotul de copite şi văzu fulgerul alb. Urmă lovitura. Propulsarea prin aer. Pocnetul sec. Negru.

— Încet, încet…

Nu putea să respire. Forţa loviturii o împinsese în gardul scund care mărginea terasa cabanei, în barele groase de metal. Îşi auzea propriile gemete şi simţea durerea cruntă din coaste şi şold, în partea stângă.

— Rupte?…

— Da, mai mult ca sigur. Hai, încearcă să respiri. Încet. Nu te ridica, stai cuminte. O să fii bine, nu e foarte grav. Îţi dau nişte faşă elastică, şi într-o săptămână nu mai ai nimic, o să vezi. Mircea, hai totuşi să ridicăm tabăra acum. Amelia, stai cu ea şi veniţi când poate să umble. Las-o să se ridice singură când crede ea că poate să meargă.

Cei doi bărbaţi luară bagajele şi se depărtară în direcţia pârâului. Ochiseră un loc ferit unde să se stabilească, destul de mare pentru cele şase corturi ale grupului. Era şi o vatră cu cenuşă acolo, gata pregătită, şi nişte lemne de foc.

— Ce naiba a fost asta? întrebă Lorena, când reuşi în sfârşit să vorbească.

— Te-a lovit unul din cai, răspunse Amelia, cu ochii spre valea pe care trebuiau să coboare ceilalţi. Nu ştiu ce l-a apucat. Ai întins mâna spre el?

— Nici nu l-am văzut! Poate… poate am făcut o mişcare care l-a speriat.

Amelia ridică din umeri.

— Poţi să mergi?… Haide, băieţii au întins corturile.

Mergea greu şi respira întretăiat. Durerea era groaznică, şi simţea un gol imens acolo unde erau coastele de jos. Fiecare pas era un chin, o tortură. Fiecare încercare de a trage aer în piept. Fără să vrea, privi cu groază la rucsac. Cum o să car chestia asta, mâine? întrebă. Cum o să merg mai departe? Ca şi cum n-ar fi fost destul că a rămas în urmă de la început, şi că din cauza asta s-a rupt grupul.

— Prostii, zise Dinu, cu un ton ce nu admitea replică. I se putea întâmpla oricui. Grupul nu avea voie să se rupă, oricât de încet ai fi mers. Gata, să nu mai vorbim despre asta. Uite, bea asta, până e gata mâncarea.

Îi întinse un pahar de plastic, plin cu ceva incolor. Lorena se strâmbă, în timp ce focul lichid îi arse gura şi îi invadă măruntaiele. Era ţuică tare, de prune, făcută acasă de către Mircea. Mai este câtă vrei, zâmbi el, apoi se apucă să facă focul.

Capul i se îngreună, durerea deveni parcă mai suportabilă. O cuprinse o căldură plăcută şi o stare de somnolenţă. Toată oboseala şi încordarea zilei se făcea resimţită în picioarele grele. Se lăsă pe coasta sănătoasă, cu ochii închişi.

Se trezi după vreo oră de picoteală. Începea să se întunece. De afară venea un miros îmbietor de carne pusă pe grătar. Ia du-i bucata asta rănitei, vezi să mănânce tot, se auzi vocea lui Dinu. O mână se strecură prin deschizătura cortului, cu o felie mare de pâine şi o bucată de carne friptă, învelite într-un şervet.

— Ce faci, Lore? Trăieşti? întrebă Mircea. Hai, ia şi mănâncă.

— Au venit?…

— Încă nu. Dar trebuie să ajungă, din clipă în clipă. E greu pe-acolo, trebuie să fie foarte atenţi… Să meargă încet… Şi mai sunt şi copiii… Ce viaţă pe ei. Vin la masa gata pusă. Ne sunt datori vânduţi.

Zâmbi prieteneşte şi se întoarse lângă foc.

Se ridică şi ea, cu greutate, căutând-o din priviri pe Amelia. O găsi trebăluind în jurul cortului, îl ancora şi întindea prelata deasupra.

— O să plouă la noapte, zise ea. Cum îţi este coasta? Te doare?

Lorena zâmbi strâmb. O durea, o durea groaznic, la fiecare mişcare, la respiraţie. Amelia veni în cort, scotoci în rucsacul ei şi scoase o sticlă cu un lichid de culoarea caramelului. Turnă în două pahare.

— Bea şi culcă-te.

Coniacul era dulce şi arzător. Înţepa în fundul gurii şi îngreuna pleoapele. Întuneric…

*

Zgomotul domol al ploii în pânza cortului. Pâlpâitul timid al focului, întreţinut cu greu de cei doi oameni care se învârteau pe lângă el, frecându-şi mâinile, înfofoliţi în fâşurile groase. Întunericul dens ce se revărsa de pe creste şi inunda toată valea.

Capul greu de febră. Durerea cruntă din coastă.

Calul.

Calul era frumos ca din basm, alb ca laptele şi cu o coamă deasă, lungă… Avea ochi bolnavi, privire sălbatică şi un rânjet sinistru… I se auzeau paşii copitelor pe pământul tare, pietros, aproape, tot mai aproape… Lovitura… Durerea…

Tresări cu un geamăt.

Amelia se întoarse spre ea şi îi puse o mână pe frunte.

— Ai febră, copilule, zise ea, şi îi închise până sus fermoarul sacului de dormit. Stai bine? Te doare rău?

Lorena nu răspunse, doar scânci uşor şi se ghemui mai adânc în sac.

— Oamenii ăştia n-au venit nici până acuma, vorbi Amelia încet, ca pentru sine. Mircea e disperat. Nu spune nimic, dar mai are puţin şi cedează nervos. Stă afară în ploaie şi se învârte în jurul focului.

Fata se trezi de-a binelea şi o privi mirată.

— Nu au ajuns?… Nici la ora asta?…

Amelia nu avea stare. Nu dormise deloc, iar acum părea că vrea să iasă şi ea în ploaie, să vegheze focul şi să aştepte. Bărbaţii de afară nu vorbeau, stăteau doar zgribuliţi şi priveau flăcările. Doar din timp în timp, Dinu arunca un lemn în foc şi răscolea jarul. Mircea stătea nemişcat ca o statuie, cu capul înfundat în glugă.

În liniştea nopţii, un urlet înfiorător spintecă deodată întunericul, rostogolindu-se de pe piscurile negre, dintre brazi şi stânci, şi ecoul îi răspunse din toate părţile.

— Ce a fost asta?

A fost urlet? Răget? Hohot batjocoritor?

Amelia era încordată ca un arc şi asculta cu atenţie. Deschise fermoarul cortului.

— Aţi auzit?…

Cei doi nu apucară să răspundă. Un al doilea urlet, mai puternic decât primul, fu slobozit din înalt. Gâlgâitor, tremurat.

— Îmi vine să cred, murmură Mircea, că însuşi Dracul îşi bate joc de noi.

Dinu îl privi gânditor, pe sub marginea glugii de fâş.

— Eu sunt aproape sigur, zise el.

Se aplecă după un lemn gros şi îi dădu drumul în flăcări.

*

Dimineaţa era cenuşie şi ceţoasă. Dinu şi Mircea erau tot acolo, lângă focul pe jumătate stins. Amelia stătea pe malul înalt al pârâului, privind în zare.

— Nimic…? întrebă Lorena.

Mircea nu răspunse. Avea chipul împietrit. Dinu, absent, răscolea jarul cu un băţ lung.

— Bea şi tu un ceai, se auzi vocea Ameliei. Vezi că e lângă cort, pe butelie.

— Mai dă-mi telefonul, zise Mircea către Dinu, cu o voce spartă. Să mai încerc…

Formă numărul şi aşteptă. Avu o primă tresărire, apoi se întunecă. Păli cumplit, şi părul i se ridică în vârful capului. Lăsă telefonul jos, fără să-l închidă, şi fiecare putu să audă, printre vâjâituri şi zgomote de fundal, vocea de copil a Andreei, care repeta la nesfârşit:

— Salut, tati!… Suntem pe Bucşoiu… Da, pe Bucşoiu… Leneşilor, pun pariu că nici la Omu n-aţi ajuns… Salut, tati!… Suntem pe Bucşoiu… Da, pe Bucşoiu…

Dinu strânse puternic din fălci. Smulse telefonul din mâinile lui Mircea şi îl aruncă în bolovanul sur din stânga, unde se sfărâmă în bucăţi. Merse hotărât la Amelia.

— Fii atentă. Noi mergem după ei. Dacă…

Respiră adânc şi continuă, cu glas scăzut.

— Dacă nu ne întoarcem în cel mult trei ore, o iei pe fată şi plecaţi. Ai înţeles? Mergeţi numai pe potecă, fără oprire, până ajungeţi jos, la drumul de maşină.

Amelia îl privi ţintă în ochi.

— Ce se întâmplă aici, Dinule?

Pădurea sinistră, răspunde el scurt. Ochi ce te privesc de peste tot, de după trunchiuri, din copaci. Urletele de azi-noapte. Bezna.

Îl prinse pe Mircea de umăr şi apucară împreună, domol, spre stâncile abrupte de pe valea Bucşoiu. Se mai întoarse o dată, pentru o clipă, spre fete, slobozind un hohot de râs nervos.

— Şi ştiţi, zise el, sus pe creastă… şi mai târziu, printre stânci… nu erau ei.

Cele două siluete îndesate se pierdură în depărtare, mişcându-se mecanic, parcă lipsite de vlagă. Ca şi cum ar fi fost deja morţi.

Amelia se înfioră când constată acest lucru, dar nu lăsă să se vadă. Lorena avea chipul răvăşit de febră, o urmărea din priviri cu nelinişte şi aştepta să spună ceva. Nu, nu-i va arăta că îi este frică. Nu îi va spune nimic.

— Să mâncăm ceva. Băieţii se întorc repede.

Încercă să zâmbească, însă nu reuşi decât să îşi strâmbe buzele într-o grimasă.

*

Timpul se târa cu greutate. Minutele se topeau unul în altul, în timp ce focul se stingea şi jarul prinse o culoare albicioasă. Nu mai veneau. Nu vor mai veni niciodată. Vântul sufla cu putere, răscolind cetinile întunecate.

Amelia stătea pe o stâncă, lângă pârâu, şi privea nemişcată spre direcţia în care dispăruseră Mircea şi Dinu. Apoi, altceva îi atrase atenţia. Calul ăla. Ceva nu era în regulă cu el. Era pe malul celălalt, şi se uita la ea cu nişte ochi răi, de animal turbat. Sunt paranoică, murmură ea, şi se întoarse spre Lorena. Fata era în spatele ei, tăcută.

— Poţi să mergi? o întrebă.

Trebuie să poţi, spunea tonul vocii ei. Trebuie.

— Nu ştiu. Amelia. Calul ăla se uită la noi.

Animalul îşi scutură coama deasă, fără să îşi ia ochii de la ele.

— Ţi se pare, îi spuse Amelia, cu un ton indiferent. Eşti încă speriată, de la lovitură. O să îţi fie frică de cai, un timp. Asta e.

Se uită la ceas. Trecuseră aproape două ore de la plecarea băieţilor. Dacă nu ne întoarcem în cel mult trei ore, plecaţi. Mai aveau o oră. Dar timpul trecea prea greu. Şi calul ăla. Nu, nu calul. Calul era perfect normal. Pădurea. Pădurea cea întunecată care îi înghiţise pe toţi.

Se hotărî. Nu mai era vreme de pierdut. O prinse pe Lorena de bărbie şi o întoarse cu faţa spre ea.

— Ascultă-mă cu atenţie. O să mergi. Şi o să mergi repede. Dacă te doare coasta, o să strângi din dinţi şi o să continui să mergi. Dacă te împiedici şi cazi, te ridici şi mergi mai departe. E clar? Strânge-ţi lucrurile. Plecăm.

Lorena făcu ochii mari.

— Dar… Amelia… Şi ceilalţi?

Arătă spre pădure, spre valea prăpăstioasă. Amelia zâmbi amar.

— Lorena… ACOLO NU ESTE NIMENI!

*

Mergea cu paşi întinşi, fără oprire. Doar din timp în timp, întorcea capul spre Lorena, să vadă dacă o urmează. Fata respira greu, rucsacul apăsa puternic pe coasta rănită şi fiecare pas era un chin de nedescris.

— Te rog, Amelia. Trebuie să mă opresc puţin. Trebuie să las rucsacul jos…

Nu îi lua în seamă implorările, şi încerca să nu se uite la chipul ei palid de la febră şi durere. Se va odihni acasă. Acum nu se putea. Nu era timp. Nici un moment nu trebuia irosit. Şi în nici un caz nu se va opri în mijlocul pădurii.

— Nu mai pot, auzi în spate.

Se oprise. A trebuit să se oprească, exact acum. Şi se ţinea cu mâna de coasta stângă, o durea rău şi gemea uşor, avea respiraţie şuierătoare. Amelia aruncă o privire rapidă în jur. Nu-i plăcea încremenirea copacilor, liniştea de granit.

— Haide, Lorena. Nu ne putem opri. Nu acum.

— Nu pot, şopti ea. Nu mai pot…

Lăsă rucsacul jos, cu un geamăt reţinut, şi se sprijini de un brad. Un telefon începu brusc să sune. Tare, insistent. Lorena deschise buzunarul de sus al rucsacului, şi văzu pe ecran afişat numărul lui Dinu.

— NU RĂSPUNDE! strigă Amelia, întinzând o mână spre ea.

Prea târziu. Lorena duse aparatul la ureche, apoi, albă şi cu ochii goi, îl lăsă în jos. Din receptor se auzea un hohot de râs, un râs sinistru, rostogolit, asemănător oarecum cu urletele din  noaptea trecută.

— Amelia, zise ea privind în gol. Ai avut vreodată impresia că eşti privită?

În spatele Lorenei se înălţa ceva întunecat, ca un fum negru. Se lăţea în toate părţile, vaporos, tăcut, învăluitor. Şi ochii. Nişte ochi răi, strălucitori în mijlocul întunecimii ăleia care se lăbărţa grea spre copaci, spre ele.

— FUGI!

Porniră în viteză pe potecă în jos. Lorena nu apucase să-şi mai pună rucsacul, iar Amelia şi-l aruncase pe-al ei. Alergau cât le ţinea picioarele, sărind peste rădăcinile ce se întindeau în afară ca nişte şerpi şi bolovanii din cărare. Bezna se ţinea după ele, le înconjura tăcută, le urmărea de după cetinile brazilor. Copacii păreau că şoptesc, că întind crengile spre ele. Durerea din coastă era accentuată de zdruncinăturile cauzate de sărituri.

— Nu mai pot! gemu Lorena, agăţându-se disperată de braţul Ameliei.

Amelia se întoarse brusc, cu o privire de gheaţă.

— Lorena. Dacă te opreşti acum, te omor.

Nu folosise niciodată vocea asta. Nici privirea de gheaţă. Dar bezna le urmărea, ameninţa să le înghită. Şi ochii. Ochii ăia.

*

În faţă se vedea luminişul, pajiştea verde şi drumul forestier. În stânga, chiar sub nişte brazi bătrâni, era o masă lungă cu streaşină şi două bănci, de-o parte şi de alta. Iar la masă, pe banca dinspre pădure, stătea un om. Un om scurt, îndesat, cu şapcă roşie. Lângă el, sprijinit de masă, un rucsac kaki, de armată.

— E Vasile, zise Amelia, uşurată. Vasile! Vasile!

Omul se întoarse. Părea groaznic de obosit, cu cearcăne adânci şi trăsăturile lăsate în jos. Se mişca greu, dezarticulat.

— Voi, şopti el. Fetelor. Ceilalţi…?

Întrebase de formă. Ştia ce răspuns va primi.

Amelia lăsă capul în jos şi oftă, neputincioasă.

— Au rămas acolo, şopti ea. Toţi.

Se întoarse spre Lorena, care se prăbuşise în iarbă, sfârşită.

— Ai văzut că ai putut? zise ea. Apoi, cu o voce mai moale: te doare? Haide, copilule. Plecăm acasă.

Lorena izbucni într-un plâns de nestăpânit. Amelia se lăsă jos lângă ea, mângâindu-i uşor părul.

— Gata, linişteşte-te, îi spuse, deşi simţea că şi ea este pe punctul de a ceda. S-a terminat. S-a terminat…

Vasile le întinse sticla cu apă, apoi se ridică cu mare greutate de la masă şi îşi săltă rucsacul pe umeri.

— Să plecăm de-aici, zise el. Să plecăm naibii de-aici.

Lorena tremura din tot corpul, de oboseală, de frică. Se lăsă ridicată în picioare de Amelia şi se agăţă de braţul ei, scâncind din când în când ca un copil. Vasile, cu şapca lui roşie în cap, cu rucsacul în spate, le urmă târându-şi bocancii grei. Un fum negru ca păcura ieşea din trupul lui, întinzându-se în toate părţile, în lături, în urmă-i, înainte, iar ochii lui răi prinseră luciri de jar, în timp ce gura i se strâmbă într-un rânjet hidos.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

10 comentarii »

  • aurelia chircu said:

    Mi-a placut povestea. Suspans pana la ultima propozitie. Bietul Vasile… Imi plac numele alese fetelor.

  • Cat said:

    Multumesc frumos, Aurelia 🙂

  • Ralenne said:

    Stiam eu ca Vasile nu putea sa fie ok. Trebuia sa fie ceva in el! Si uite ca a fost. Bietele fete…

    Super, super, supeeer! Aminteste-mi, te rog, sa nu mai merg pe munte prea curand. Altfel ma va bantui povestea ta asa de tare, ca pana la urma va aparea Vasile asa hidos, cu sapca lui rosie pe cap, penibil de sinistru… :))

  • Cat said:

    Multumesc frumos, Ralenne!
    Pai hai sa-ti zic alta: urletele in noapte sunt reale 😀 (si faza de la inceput de tot, si faza cu calul…)

  • SF sub lupă | Gazeta SF said:

    […] “Dracul din Bucegi”, de Cătălina Fometici, este, în opinia mea, cea mai consistentă proză din numărul 21 al revistei Suspans. Fără să mai recurgă la stilul încărcat, de atmosferă, cu care ne-a obişnuit, autoarea ne relatează o poveste stranie, la graniţa dintre fantastic şi realitate, cele două lumi întrepătrunzându-se în permanenţă şi ajungând la final să se confunde. Un grup de excursionişti se desparte în două în vreme ce escaladează masivul Bucegi şi, pe măsură ce înaintează, cei din urmă remarcă îngrijoraţi dispariţia celor care porniseră înainte. Textul este bine scris, povestea frumos prezentată, însă, cu riscul de a o transforma într-o nuvelă, cred că ar fi fost necesare şi anumite pasaje care să te îndepărteze puţin de la suspansul textului. Câteva descrieri, câteva glume infantile, ceva care să îndepărteze, chiar şi pentru un moment, tensiunea. Dar şi în forma în care se prezintă acum, textul mi se pare unul izbutit, iar limbajul personajelor, chiar dacă puţin prozaic, deosebit de veridic. […]

  • Tiberiu said:

    Felicitari, Cata, textul mi-a placut si nu cred ca are nevoie de niciun pasaj suplimentar. Este bine alcatuit iar finalul ii da tot farmecul.

    Totusi cred ca era mai bine sa fi ales alt masiv pentru ca Bucegii sunt deja o destinatie standard a tuturor amatorilor de iesit in natura, mai ales a celor care poarta adidasi… Daca alegeai ceva mai obscur (mai ales ca in Romania exita adevarate comori montane), ai fi dat o nota de autenticitate povestii.

    Voi citi cu interes si celelalte texte ale tale 😉
    Spor in continuare!

  • Din revista SUSPANS | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Dracul din Bucegi al Cătălinei Fometici este povestea unui gruo de prieteni care dau peste această entitate, în excursia lor. De auroredenevers • Posted in LITERATURĂ 0 […]

  • Cat said:

    Tiberiu, multumesc frumos!
    Am ales Bucegii pentru ca acolo s-a nascut aceasta poveste, si as fi fost nedreapta daca alegeam alti munti 🙂

  • Cele mai bune proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Dracul din Bucegi” de Cătălina […]

  • cei mai cei 5 « Scriptorium said:

    […] Euridicei, Jertfă pentru marea liniştită, Gheţurile Marelui Nord, Dincolo de umbre, Dracul din Bucegi, Cealaltă dintre gheţuri, În zori, pădurea era albastră, Pentru toate comorile […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.