Dulapul cu haine

Articol publicat in:Proza | 19 februarie 2013
Autor:

Deschise dulapul, răsfoi îngrijit printre rândurile de haine, fiecare costum, alături de cămaşă, cravată, batistă, fular, aşezat pe câte un umeraş, sacourile aliniate separat, o senzaţie de disciplină apăsătoare îl încerca, tuşi, se încruntă şi închise la loc dulapul.

Se trezi după un somn profund, îşi pregăti din obişnuinţă o cafea şi se uită peste materialul de lucru, absent, creînd totuşi impresia că e perfect interesat, gânditor. În timpu acesta se juca cu butonii de la cămaşă, reci, distinşi, aprobându-l întru-totul, calmându-l. Totul părea să decurgă cu siguranţă înspre succesul visat de atâţia ani de zile. Va purta sacoul bej, culoarea sa preferată, nu-l mai purtase de mult timp, iar acum se dovedea a fi ocazia perfectă.

Îşi bău într-o linişte medicală cafeaua, asemenea profesiei, ascultând aproape dezinteresat murmurul imprecis al radioului. Trecu în sufragerie şi deschise dulapul, hainele îşi îngăduiau una alteia prezenţa cu o indiferenţă reprobabilă. Simţea că va trebui să facă ordine cât de curând, în aer plutea o toleranţă constrângătoare.

Marta încă dormea, deşi era ora douăsprezece, se afla în concediu, alunecă înspre dormitor şi o privi din uşă, capul purtat în somn emitea linişte, o sărută pe tâmplă, acolo unde el credea că visele îşi făceau cuibul.

Ieşi pe balcon, fumă o ţigare, absentă câteva momente, udă florile şi se gândi la un coleg din liceu, de care aflase de curând că se făcuse croitor. Oare ce ar fi zis de colecţia sa de sacouri, l-ar fi impresionat !? Da, cu siguranţă l-ar fi impresionat. Totuşi costumele ocupau prea mult loc, neapărat trebuia să facă ceva în privinţa lor. Marta îi cumpărase cu timpul prea multe, ca să-i facă oarecum în ciudă, să-l tachineze. El prefera sacourile, luate individual, ca o mască, ca o broşă sau ca un ceas. Sacourile fiecare cu materialul, croiala, culorile, stările şi istoria sa, indicau o educaţie aparte, un simţ adiacent celorlate simţuri, poate cine ştie chiar superior.

El, doctorul Albert Cernuda avea o ţinută pentru fiecare zi, o garderobă pentru fiecare anotimp, căci el doctorul Albert Cernuda era în stare să-şi cultive amorul propriu. Cu meticulozitate îşi aşeza sacourile în dulap, cu pasiune le alegea, cum alegea să-şi recunoască doar trăsăturile de caracter fericite. Era propria sa recreaţie, propria sa mângîiere, îşi iubea sacourile, le preţuia, o dată pe an le ducea la curăţătorie, timid, aproape neîncrezător, umplându-se de mâhnire, aşteptând cu sufletul la gură să le primească înapoi.

Erau bijuteriile sale, bijuterii pe care le purta cu fermitate, cu respect, epatând, fiind totodată mândru şi făcându-se invidiat de colegii săi pentru acest minunat herb sau fetiş după cum credeau ei.

Marta râdea de el, de pempantul Albert, medic de renume, care în timpul liber se îngrijea de nişte tăcute, dar oricum splendide sacouri. Uneori mai scotea după calcule îndelungi câte un sacou, cum scoţi o rocă din pământ, şi-l peria discret, studiindu-l îndeaproape, frecându-şi des ochelarii de mâneca hainei.

Asta se întâmpla din ce în ce mai rar acum, căci toată această cercetare îl obosea nespus. Cel mai mult îndrăgea să răsfoiască printre sacouri, gentil, niciodată grăbit, pentru a descoperi sacoul perfect afiliat dispoziţiei sale şi nu zilei de afară. Cravata, batista, fularul, chiar şi ceasurile erau accesorii care prezentau pentru Albert un foarte mic interes.

Pentru Marta sacourile îl reprezentau pe el, reprezentau o copilărie regăsită, nicidecum o obsesie sau o manie, cum credeau aproape toţi dintre colegii de serviciu.

Grăbeşte-te iubitule că o să întârziem, îi spunea ea, adăugând provocator, de ce nu-l alegi pe cel bleumarin, ţi se potriveşte cu ochii.

Nu mă regăsesc în el, răspundea Albert, sau nu-mi stârneşte interesul.

Ia-l atunci pe cel în carouri bordo cu negru, îi mai plăcea ei să spună, sau ia-l pe cel kaki, îţi vine de minune.

Tot timpul îmi spui asta, îi răspundea el un pic obosit.

Pentru că ţi se potriveşte de minune, şi-l săruta lăsându-l să se decidă singur.

Alteori adăuga nepăsătoare, oricum mie îmi plac mai mult costumele. Nu ştiu de ce nu le muţi altundeva, sau nu mai dai din ele, dacă tot le porţi aşa de rar.

Am nevoie şi de costume, doar ştii asta, atâta tot că eu prefer sacourile, îi reamintea infantil el.

Nu simţea nevoia să-şi schimbe sacoul la vreo serată, purta sacoul toată ziua, chiar şi dacă ajungea să se păteze, nu făcea nici o concesie. Sacoul aparţinea unei întregi zile, cu toate reuşitele şi nereuşitele ei.

Cumpăra doua, trei sacouri pe an, după îndelungi tratative şi glaciale chibzuinţe încheind parcă un armistiţiu, încremenind de euforie. Însă Marta îi făcea de fiecare dată drept cadou de ziua lui un costum, ca să-l dezarmeze.

Se adunaseră multe sacouri în cei 15 ani în care-şi descoperise şi  întreţinuse pasiunea, nu le ţinea evidenţa sau şirul în care erau aşezate, dar îşi aducea aminte de fiecare în parte, vizitându-le zilnic, cu aceeaşi egală răbdare şi neistovit interes.

Le alegea în ton cu dispoziţia, cu ceea ce presimţea atunci, iar pentru ocaziile speciale le alegea din timp, pregătindu-şi deasemenea şi ţinuta spirituală, cum era şi cazul de acum, când îşi alesese deja în minte sacoul bej, cu o caleaşcă de cai cusută în stânga gulerului, cu nasturi hexagonali, de jad, un sacou primăvăratic, cursiv, ales pentru concursul de proiecte medicale internaţionale de vineri, exact peste trei zile.

Sacoul fusese cumpărat din Bolivia, vacanţa de vară, de acum trei ani de zile, de la un negustor spaniol, care-i garantase că o să-i poarte noroc tot timpul, îi venea dealtfel ireproşabil, neînchipuit de relaxant, ca atunci când eşti în apă.

În aceste trei zile nu mai mergea la servici, îşi contramandase vizitele la pacienţi, avea nevoie de un timp de respiro, să se adune, să-şi pregătească discursul, să-l revizuiască, să-şi finiseze atitudinea, şi să facă impresia dorită, având ca atu, sacoul bej.

Deschise din nou dulapul, hainele arătau de parcă s-ar fi certat între ele, iar acum se mai înghionteau rezervat. Căută sacoul bej, nu-l găsi, era undeva în spate, inevitabil trebuia să facă ordine în dulap, o uşoară iritare îl cuprinse. Simţi o schimbare de atmosferă, un miros viu de bucătărie, se gătea ceva plăcut.

Marta era o prezenţă delicată, discretă, ca o boare de vară, relaţia lor se transformase cu timpul într-o amiciţie condamnată doar de pasiunea din trecut, o distanţă reconfortantă se aşezase între ei.

Timpul în care el fusese cu adevărat frumos, distinctiv, fusese atunci când o iubise fără să întreţină în vreo clipă responsabilitatea faţă de oameni, grija faţă de lume. Încă o iubea dar ea devenise între timp soţia sa, a doctorului Albert Cernuda, comfortul înţelegerii se instalase între ei iar suferinţele iubirii se diluaseră.

Sacourile îl făceau să sufere într-un mod inutil şi naiv, îl impacientau şi-i redau liniştea. Sacourile devenniseră cu timpul noua sa îndeletnicire, şi-şi-o iubea. Se gândea deseori la Marta ca la o veche iubire, iar între iubirea înconjurată de intimitate şi goliciune se aşezaseră tot mai multe lucruri.

Lucrurile se schimbaseră pentru că se înmulţiseră, acaparînd cu viclenie tot mai multe încăperi ale vieţii, căpătând amploare şi semnificaţii perfide.

Înainte îi plăcea să se vadă gol, acum îi plăcea să poarte sacouri.

Elegant se strecura printre oameni, oameni bolnavi, pacienţii săi, asigurându-i că o să-i vindece, ştiind totuşi că ei vor muri, şi nu cum moare orice om, ci acum, imediat, în câteva zile, dar mai întâi au să treacă încă o dată prin mâinile sale, pentru un ultim control.

Ajunsese să nu mai suporte culoarea alb, deontologică, înşelătoare, acasă nu avea nici un sacou alb, vroia ca lumea să-l recunoască după alte culori, în alte dispoziţii.

Iar sacoul îl făcea recognoscibil înaintea numelui, cum şarpele e serpentiform şi colorat în afara veninului, o superficialitate pe care şi-o îngăduia din vinovăţia simplă de a exista.

Dar lumea, dintr-un simţ al ordinii şi implicit al fricii, înţelegea şi recunoştea mai întâi notorietatea numelui, după cum poartă mai mult interes şi mai multă atenţie şi fascinaţie veninul şarpelui, în detrimentul culorii şi formei corpului său.

Ştia toate motivele pentru care alesese acest proiect, investind timp, gândire şi bani în el de ani de zile, trebuia să câştige irevocabil. Sacoul bej o să-i încununeze succesul în mod firesc, şi după aceea are să facă ordine în dulap, are să scape de o mulţime de costume.

Păşi în sufragerie, deschise dulapul, hainele respirau greu, îngrămădite peste măsură de mult unele într-altele, mocnind un război, reproşîndu-i toată această aglomeraţie, toată această chinuială; pentru prima dată se simţi încordat, ameninţat de un climat nefavorabil. Hainele emiteau o căldură bolnăvicioasă, inumană, chipul îi transpirase, încercă să-şi facă loc printre sacouri, şi se trezi de partea costumelor, în scurt timp mâinile începură să-l doară şi nu reuşi să găsească sacoul bej.

Trânti nervos uşile de la dulap, se spălă energic pe faţă şi reveni autoritar în sufragerie.

Deschise din nou dulapul şi se împinse în haine, dar hainele opuneau rezistenţă, îl respingeau, alunecă între ele, răsuflă greu, merse un timp printre şirurile lor, le consultă iregular, chinuit, percepea un zumzet prin întreg dulapul, o furnicare obositoare din toate părţile, ca şi cum nişte insecte mâncau lemnul. De abia reuşea să se strecoare printre sacourile înţepenite, o molie i se agăţă de lentila dreaptă, se simţea înnăbuşit de un aer întunecat.

Se smulse cu greu dintre haine, purtat când într-o parte când într-alta. Era ud leoarcă, se mai spălă odată pe faţă şi aduse cu el o foarfecă. Vroia să taie costumele, chiar şi sacourile, până are să dea de cel bej. Se avântă, aruncându-se ca un nebun în dulap, făcându-şi loc cu foarfeca, i se prinse mâna de un nasture, foarfeca se izbea de haine, rupându-se în două, iar el se împletici între mâini goale, un roi de molii i se prinse de ochelari, de buze, de păr, se împiedică şi căzu abandonându-se vieţii dulapului.

Ajunsă acasă, Marta ţinea în braţe un nou sacou, cu un entuziasm înfricoşător, era surpriza pusă la cale de ea. Îl strigă pe Albert de câteva ori, intră în sufragerie, se duse prin dormitoare, toate lucrurile erau în ordine. Nu avea cum să plece aşa de devreme, fără să o lase să-i aleagă accesoriile, se gândea, îl sună pe mobil, nu-i răspunse, îl sună pe un coleg de serviciu, nu sosise încă, iar ei îl aşteptau nerăbdători, o felicită pentru tot şi o urmau să se vadă la festivitatea de după.

Se gândi să-i aleagă, mizând pe intuiţie, accesoriile, şi când deschise dulapul amuţi. Pe jos erau bucăţi de haine, sacourile şi costumele se legănau pe umeraşe, o sfâşială sufocantă o făcu să leşine.

Albert dispăruse cu totul, fusese o veste îngrozitoare pentru toţi colegii şi prietenii săi, dispăruse chiar în ziua în care proiectul său câştigase. Marta sigilă dulapul pentru totdeauna, părul îi albise în fâşii, iar inima îi deveni un iglu în mijlocul deşertului răscolitor de afară.

Mai păstră doar sacoul cel nou, pe care-l peria mut în fiecare zi, tristeţea, durerea şi uitarea îmbrăcând-o pentru înmormântare.

 

 

 

 

Etichete: ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.