După țigări

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 3 ( august, 2010 )
Autor:

Ciprian se trezi din cauza a ceea ce i se păruseră a fi plînsetele unui nou născut, dar după ce ascultă cîteva secunde liniştea de mormînt a camerei de hotel, îşi dădu seama că visase. Buimac şi încă speriat, se uită la umbra soţiei care dormea lîngă el, cu faţa în sus, nemişcată ca o mumie, cu excepţia pîntecului uriaş care se mişca ritmic, în sus şi-n jos, şi pentru o clipă, posibilitatea ca urletele să vină din burta ei nu i se păru deloc deplasată. Se gîndi să-și aprindă o țigară, dar își aminti că rămăsese fără. Apoi adormi la loc şi plînsetele se porniră din nou, nişte orăcăieli sacadate, care, în vis, Ciprian avea certitudinea că erau menite să-l scoată pe el din sărite, să-l facă să-şi ia lumea în cap.

Dimineaţa, cînd deschise ochii, primul lucru pe care-l văzu fu Adina care luase camera la pas făcînd ceea ce ea numea exerciţiile de înviorare. De înviorare a fătului. Aşa cum mergea, cu burta împinsă înainte, cu picioarele ei subţiri şi uşor crăcănate, lui Ciprian i se părea disgraţioasă, amintindu-i de mersul bişniţarului gras, cu ochelari de soare, şi păr geluit pe care îl vedea în fiecare zi „făcînd trotuarul” de la geamul lor de la bucătărie. Încercă să-și alunge imaginea care i se formase instantaneu în minte, nu voia să se gîndească deloc la România și ce viață îi aștepta la întoarcere, măcar acum cît era în concediu, aici, la Paris, pe care Adina ținuse morțis să-l vadă înainte să nască, de parcă după asta ar fi urmat să moară. Nu înțelesese logica ei sau ce anume o provocase, ce revelație avusese sau ce informație primise, dar dorința ei declanșase în el o spaimă teribilă la gîndul că tot ce urma să i se-ntîmple de acum înainte în viață va fi subordonat, într-un fel sau altul, existenței acestui copil, că voinţa lui va trebui să se supună voinţei copilului, că binele său va trece pe planul al doilea, sacrificat pentru binele copilului, şi că nimic nu se mai putea face pentru a împiedica acest lucru. Doar dacă, și acest gînd – aproape o blasfemie la început, dar pe măsură ce-l lăsase să crească, din ce în ce mai viabil, mai plauzibil – îi trecuse prin cap încă din prima zi a concediului, doar dacă și-ar lua tălpășița. Exact. Doar dacă în ultima zi a șederii lor aici, s-ar face, brusc, nevăzut. Era o lașitate din partea lui să dezerteze în acest fel, dar în același timp, se gîndise el, era mai bine s-o facă acum decît după un an sau doi sau trei sau zece. Căci de făcut n-avea nicio îndoială că o va face. Mai bine mai devreme decît mai tîrziu. Şi cel mai bine, acum.

Cum se ajunsese aici? Cînd se strecurase viitorul pe lîngă el şi el nu-l văzuse? Unde şi cînd anume ar fi putut schimba cursul evenimentelor astfel încît acum să nu trebuiască să-şi pună întrebările ăstea, să nu se găsească în situația (umilitoare) de a cloci un plan de evadare din viața actuală şi, în loc de această groază exacerbată, să experimenteze numai speranţă şi optimism gîndindu-se la ceea ce urma să vină? De fapt, era uimit de banalitatea înlănțuirii lucrurilor, de cum fapte și acțiuni lipsite în aparență de urmări nefaste conțin toți germenii dezastrului ulterior. Erau împreună de cinci ani. De la douăzeci și patru. Nu se căsătoriseră decît atunci cînd nu mai putuseră evita asta, din cauza părinților ei de modă veche. Dacă tot nu vă despărțiți, de ce nu vă căsătoriți? Știți una și bună. Vă ajutăm noi financiar. Are să vă fie bine. Greu de combătut o asemenea ofertă. Că noi ne simțim mai bine în afara căsătoriei? Că noi nu vrem să fim condiționați de societate? Cînd se gîndeau la auditoriul în fața căruia își vor prezenta argumentaţia, pînă și lor li se părea puerilă. Așa că s-au căsătorit. Acum, cînd se gîndește, chiar au cedat destul de repede. Ca și cum tot ce-ar fi așteptat ar fi fost cineva care să-i împingă de la spate. Care să ia frîiele deciziilor lor în mîinile sale. A urmat ajutorul promis, un apartament nou, mobilat de părinții amîndurora, dar slavă domnului, numai pe gustul lor. Au urmat joburile, binișor plătite, comfortabile, una la Guvern, în adminstrație, cealaltă tot bugetară, dar la primărie. Joburi care n-ar fi crezut că există. Apoi a urmat o mașină, apoi alta, mai mare și mai nouă, apoi excursii și Crăciunuri în Austria, apoi concedii în Italia, în Spania și în Anglia și plictiseală între ele și cîte o ceartă ocazională, cîte o frustrare legată de „cît de nasoală e totuși Românica”, nimic ieşit din comun. Prietenii lor, mai vechi şi mai noi începuseră să-şi îmbogăţească familiile şi oriunde se uitau în jur vedeau mişcare, zgomot, jucării. Trebuie să faceţi şi voi unul, vă schimbă viaţa, normal că nu mai ai timp pentru tine, dar cînd te uiţi la ei ce frumos cresc... Părinţii, dintr-o dată, parcă nu se născuseră decît ca să devină bunici, iar apropourile, altădată discrete, se făceau acum pe faţă. Voi cînd faceţi unu’? Acum e momentul, n-o să fiţi tineri la nesfîrşit. Lor nu le trecuse prin minte. Se simţeau bine aşa. Exact. Tocmai asta era. Trebuiau să se trezească din amorţeala confortului, aveau o responsabilitate pe lumea asta, dacă erau mulţumiţi, trebuiau să mulţumească şi ei pe cineva. Nu, o pisică nu e de-ajuns! Nici atunci n-au fost prea convinşi. Apoi ea a auzit că pilulele îngraşă şi a renunţat să le mai ia. El şi-a pus prezervativ, dar ea n-a mai avut orgasm. Apoi au făcut-o fără, şi nu s-a întîmplat nimic, apoi au continuat aşa şi, într-o zi, copleşit de plăcere, el nu s-a mai retras. Exact cînd ar fi trebuit s-o facă. Cîteva picături albicioase au rămas înauntru. Apa nu le-a mai ajuns, iar de pilula de a doua zi ea nu auzise. Apoi, cînd a rămas însărcinată, şi-au zis că era menit să se-ntîmple. Cu atîtea presiuni în jurul lor, nici nu le-a trecut prin cap c-ar putea să nu-l păstreze. Apoi burta ei a început să crească şi pe cît creştea, entuziasmul lui se micşora. Iar în ultima lună fusese înlocuit de groază. Şi mai nou de dezgust. Un dezgust pe măsura burţii. Uriaş. Evident, nu avea să fie un tată devotat. Evident, nu avea să mai fie nici măcar un soţ devotat. Nu că pînă acum fusese întru totul. Dacă-ar fi ştiut Adina unde fusese el în trei din weekendurile cînd îi spusese că are training-uri la Sinaia şi Poiana Braşov. Însă niciodată pînă acum nu simţise dorinţa să plece. Nu dorinţa. Nevoia.

– Hai scoală-te, că-i tîrziu. Azi vreau să mergem la Galeriile Lafayettes.

– Pizda mă-tii.

În ultima vreme devenise vulgar. Ce-i drept, numai în gînd, dar vulgar. O înjura. Înjura şi copilul, dar mai ales o înjura pe ea. Uneori se gîndea dacă nu cumva i-a copt-o, dacă nu cumva a ştiut foarte bine ce face, dacă nu cumva în realitate ea chiar îşi dorise un copil, dar nu știuse cum să-i spună. Poate atunci cînd s-a dus repede în baie nici măcar nu s-a spălat. Poate că ştia de pilula de a doua zi, dar s-a prefăcut că nu ştie. Poate că l-a ţinut pentru o secundă în ea, cît să-şi dea drumul. Poate, poate, poate. Numai supoziții, nimic ce s-ar putea dovedi. Dar altfel de ce şi-ar împinge burta aia în faţă de parcă l-ar purta pe Mîntuitor înauntru? Cine se crede? Şi de ce nu se plînge niciodată c-o doare? De ce ochii ei nu exprimă decît emoţie şi bucurie lăuntrică, de-abia reţinută? Cînd în realitate e buhăită şi grasă, n-ar fi crezut niciodată c-are s-arate aşa rău!

– Hai să vedem Parisul înainte să nasc.

Că după ce-are să se-ntîmple? Fusese şi ea conştientă de ce urma să se-ntîmple. Măcar ea va avea copilul de care să aibă grijă. La mame e altfel. De-atîta lucru îşi dădea şi el seama. N-avea curajul să-i spună în faţă. Te părăsesc. Nu sînt făcut pentru asta. Nici măcar să-i scrie un bilet. N-am mai putut suporta. Ce anume mai exact? Gîndul? Nici nu începuse bine calvarul și el deja nu-i mai făcea față. Mîine urmau să se-ntoarcă de unde veniseră. Zece zile la Paris. Puf. Dispărute. Încolonate frumos și trecute la categoria amintiri. Amintiri cu care să-și oblojească rănile conștientizării căcatului de țară în care trăiau! Măcar de-ar fi fost francezi. Parcă altfel ai un copil cînd trăiești în Franța! Nu avea să se mai întoarcă, cumva conştientizase asta încă dinainte să plece. Își trăise greșit viața. Făcuse toate alegerile greşite posibile. Alegerea de a rămîne în ţară, alegerea de a se căsători, alegerea de a se lăsa pe mîna părinţilor. Dar era încă tînăr. Viaţa era încă moale, maleabilă. Vopselele nu se uscaseră, tabloul putea fi modificat. Avea să se trezescă la noapte în plînsetele închipuite ale unui copil, un copil sadic, un copil Chucky, nenăscut dar deja înfiorător, și tiptil, va ieși pe ușă afară. Important e să se prefacă calm. Portarul îl va întreba politicos unde se duce. După ţigări. Trotuarul se va deschide în faţa lui, un drum liber, rezervat pentru el. Îşi imaginează finalul unui film în care camera rămîne fixată pe personajul principal care se îndepărtează, devenind din ce în ce mai mic şi în final nevăzut. Dispărut în noapte. Habar n-avea ce urma să se întîmple după. Probabil va lua un taxi pînă la gară şi de acolo un tren către o destinaţie, momentan necunoscută nici lui. Mai avea bani pe card, poate pentru încă o săptămînă. CĂUTAT. BĂRBAT LAȘ. VIITOR TATĂ IRESPONSABIL. SEMNALMENTE: ÎI LIPSEŞTE VOINŢA, NU ARE CARACTER, POSESOR AL UNUI COMPORTAMENT MIZERABIL. Dat prin Interpol. Căutat în toată Uniunea Europeană. Nu. N-avea să se-ntîmple nimic de genul ăsta. Nimeni nu se preocupă de aşa ceva. Te-a părăsit dobitocul, asta e. Dovedeşte-i că n-ai nevoie de ajutorul lui. Găseşte-ţi altul mai bun. Cineva care să te merite cu adevărat. Exact. Să-l lase pe el, să-l lase în pace.

– Eu sînt gata. Mergem?

x

Ciprian se trezi fără ceas la ora pe care şi-o planificase înainte să adoarmă. Îl treziră urletele de copil, închipuite dar în acelaşi timp atît de enervante, şi care amuţiră instantaneu în momentul în care pătrunse din nou în realitate. Adina, obosită după atîta umblătură prin magazine, adormise înaintea lui, ceea ce-i oferise neaşteptata oportunitate să-şi pregătească evadarea în tihnă. De altfel, nici nu-i luase mult timp, nu putea să aibă prea multe asupra lui dacă voia să nu trezească suspiciuni. Se ridică uşor din pat, fără să se mai uite la umbra de lîngă el, şi începu să se îmbrace. Noroc că afară era cald, nu avea să care după el altceva decît scurta de piele. Şi, bineînţeles, borseta. Deschise încet uşa, nu uită să-şi ia cartela (că doar urma să iasă numai cît să-şi cumpere un pachet de ţigări) şi păşi în hol. Gata. Acum avea să închidă uşa la fel de silenţios şi putea trece la următorul nivel. Coborî cu liftul. La recepţie, un concierge pleoştit, făcu un efort să-i remarce prezenţa.

– Bon soir, monsieur.Ça va bien?

– Qui, qui, ça va.

Afară era plăcut, dar nici urmă de portar. Poate ar fi fost mai bine dacă se-ntîlneau.

La vreo zece metri depărtare, aştepta un taxi. În imaginaţia lui, parcarea hotelului era goală. Taxiul urma să-l ia din Place de Pompadour. Ezită pentru o secundă, dar apoi se gîndi că dacă totuşi cineva îl observa acum de la vreo fereastră a hotelului, trebuia să plece pe jos. Tabac-ul era chiar după colţ. Normal, închis la ora asta, dar turiştii n-aveau de unde să ştie, nu-i așa?

Trecuseră vreo zece minute, cînd realiză că ceva nu-i în ordine. Zgomot, agitaţie, jucării. Nu. Fără jucării. O femeie isterică, disperată, repezindu-se la el, aproape luîndu-l în braţe. El se lăsase cuprins de noua euforie a libertăţii.

Aidez-moi, aidez-moi, monsieur. Si-l vous plait.

Nu ştia prea bine franceza. Adina era responsable du conversation. De unde apăruse femeia asta? Şi de ce urla? Cînd se lipi de el, i se păru că îi simte umflătura tare a sarcinii. Apoi, pînă s-apuce să-nţeleagă ce se întîmplă, auzi un zgomot de armă, armă trebuie să fi fost pentru că strînsoarea femeii se înmuie şi această se prăvăli la pămînt. Exact ca-ntr-un film, se surprinse gîndind, apoi se mai auzi o împuşcătură, dar parcă în altă parte, departe de el, şi în clipa aceea ceva îi spuse că trebuie să fugă, să se întoarcă la hotel, să se bage înapoi în pat lîngă soţia lui care urma să nască, şi să adoarmă la loc, fericit că totul a fost doar un vis. Numai că atunci cînd vru să fugă, realiză că ceva, ca o greutate uriaşă, îl ţine pe loc, îl îngenunchează, îl pune la pămînt. O arsură puternică îi sfredeli măruntaiele. Nu era un vis. Era căzut pe caldarîm, pe trotuarul care, pentru o clipă, fusese numai al lui. Ce-i porcăria asta?, îi trecu prin minte. Nu mai poate să iasă omul după țigări? Ceva era ciudat cu fraza asta, dar nu-şi dădea seama ce. Poate faptul că n-ar fi trebuit s-o gîndească, nu era ca şi cum ar fi fost prins cu mîţa-n sac. Dimpotrivă. Nu se întîmplase nimic, nu-i descoperise nimeni minciuna, nimeni nu-i ceruse socoteală. Incidentul de adineori nu fusese decît atît, un incident, ceva neprevăzut dar minor, nu avea atîta lucru să-l abată din drum. Trebuie să mă ridic, îţi spuse, sau altfel am să-ncep s-atrag atenţia asupra mea. Dar nu schiţă niciun gest, nu făcu nicio mişcare. Rămase întins pe trotuar, și pe măsură ce ultimele picături de conștiință i se scurgeau din creier, i se păru că aude din ce în ce mai puternic plînsetele unui nou născut. Maşinile poliţiei erau din ce în ce mai aproape.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.