Facebook

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 6 ( noiembrie, 2010 )
Autor:

Întîi s-au împrietenit pe Facebook. Reîmprietenit, ar fi un cuvînt mai potrivit, pentru că de împrietenit prima oară se împrieteniseră în ’90, imediat după Revoluţie. Aşa se spunea pe atunci. Împrietenit. Sau, vrei să fim prieteni? Aveau şaptesprezece ani, fuseseră deja făcuţi utecişti, erau pregătiţi să servească patria. N-a mai fost cazul. În oraşul lor nu existaseră demonstraţii, oamenii nu ieşiseră în stradă. Unde să fi ieşit pe frigul ăla? Asta ţin minte amîndoi, cît de frig era. Frig şi în aer un miros ca de cearşafuri proaspăt apretate. Asta fusese doar percepția lui, ea nu simţise niciun miros, nici măcar pe cel de la tomberoane, pentru că ala se simţea doar vara, sau cînd afară era cald. În decembrie încă nu se cunoşteau chiar dacă mergeau la acelaşi liceu de aproape patru ani de zile. Probabil că se văzuseră, la un moment dat tot li se intersectaseră privirile, sau măcar drumurile, dar nu-şi mai aminteau, nu dăduseră importanţă, aşa cum cei care au cu cine să iasă în oraş tind să procedeze, fără ca măcar să-şi dea seama. Pe vremea aceea el ieşea cu Cristina, ea cu Mihai. Nici Cristina şi Mihai nu se cunoşteau între ei, deşi probabil într-o zi unul intrase pe poarta liceului imediat după celălalt.

Silviu se gîndeşte uneori la Cristina, la ce s-a întîmplat cu ea între timp ( a căutat-o pe Facebook dar n-a găsit-o, nu există nicio Cristina Sadovan acolo, asta dacă nu cumva s-a înregistrat cu numele de căsătorie, pe care nu-l cunoaşte) şi se întreabă dacă şi ea, oriunde ar fi, se gândeşte la el. Probabil că nu, la o adică de ce-ar face-o? Pînă la urmă din cauza lui s-au despărţit. Sau poate tocmai de aia şi se gîndeşte la el, poate încă-i mai poartă pică pentru asta. Deşi pe faţă n-ar recunoaşte niciodată aşa ceva.

Silviu şi Simona s-au cunoscut în vara lui nouăzeci, la mare. Ca doi elevi conştiincioşi ce fuseseră, dăduseră şi luaseră treapta I, dăduseră şi luaseră trapta a II-a, pe urmă Bac-ul, după care venise la rînd Facultatea. Pe vremea aceea, Facultatea nu era tratată cu nepăsarea de azi (intri nu intri tot aia e, şi de fapt cine nu intră?) şi nici nu treceai prin brînză prin ea ca în ziua de azi cînd aproape că te roagă să nu te laşi, că poate în felul ăsta le mai dai nişte bani. Aşa că învăţaseră pe brînci şi imediat după bac dăduseră şi luaseră la facultate (el la Filologie, ea la Industrie uşoară), neştiind că vremurile aveau să se schimbe şi niciunul nu va profesa în domeniul pe care şi-l alesese. La mare plecaseră cu cortul, el cu Cristina şi cu încă două cupluri, ea cu Mihai şi cu fratele lui Mihai, Razvan, deja student, care în toamnă urma să se căsătorească cu Tina. S-au cunoscut la mare pentru că întîmplarea a făcut să-şi monteze corturile unul lîngă altul. Aşa au intrat în vorbă. Pe vremea aia oamenii intrau în vorbă mai uşor; toţi erau la fel de săraci. Apoi s-au amuzat de faptul că erau din acelaşi oraş, merseseră la acelaşi liceu şi cu toate acestea, trebuise să ajungă la Costineşti ca să realizeze cît de multe aveau în comun. Toate experienţele trăite şi interpretate individual acum puteau fi comparate. Profei de mate chiar îi murise copilul şi din cauza asta ajunsese la spitalul de nebuni? Da, era adevărat. Dar asta fusese în urmă cu zece ani. Poate, dar ţicneala părea foarte… proaspătă. Geografia o făcuseră tot cu Gheorghiu? Alt descreierat. El ce scuză mai avea? Şi vouă vă punea note mari la lucrări? Cică pentru că le-ar fi corectat nevastă-sa care era tot profă de geografie dar, spre deosebire de bărbat-său, sistemul ei de notare pornea nu de la unu ci de la șapte în sus.Era adevărat că profu’ de engleză era la a patra nevastă? Da, şi toate erau din ce în ce mai tinere, dacă o ţinea în ritmul ăsta la cincizeci de ani o sa aibă o soţie de doisprezece. Ca la 1600. Dar pînă şi atunci soţii erau mai tineri. Fizica tot cu directoarea o făcuseră? Nu. El îl avusese pe Macarie. Toţi şi-au amintit de balul de absolvire, ce senzaţie minunată a fost libertatea, nu cumva tu erai tipul ăla care a ţinut discursul despre intrarea într-o nouă eră în care va trebuie să recreăm Omul Vechi? Nu, ăla fusese Dinu, dintr-a XII-B care dăduse la Filosofie. Simplul intrat în vorbă n-ar fi fost suficient dacă Silviu n-ar fi avut o slăbiciune (de care a devenit conştient abia atunci) pentru blonde spălăcite cu ochi albaştri, mari, aşezaţi de o parte şi de alta a unui nas cîrn dedesubtul căruia apărea o gură mare cu buze cărnoase. Imediat cum a văzut-o, a simţit că ceva se desface în el, şi de-acolo începe să se prelingă ceva, un mercur fierbinte care i se împrăştie în stomac, îi invadează măruntaiele, i se duce în inimă. O iradiere, ceva ce nu mai simţise la intensitatea asta. Se uitase la fete mai frumoase decît ea şi îl lăsaseră indiferent. Ce-avea ea atît de deosebit? Nimic, în afară că cineva, el, se îndrăgostise de ea. Simona Medeleanu, dintr-a XII-A. Acum studentă. La Bucureşti. Ceea ce nu era bine întrucît el dăduse la Iaşi. Unde dăduse şi Cristina, normal, ca să fie împreună. De unde să fi ştiut că peste doar cîteva săptămîni o va întîlni pe Simona şi vechea orînduire a sufletului va fi detronată? Acum cînd se gîndeşte la anul acela, totul i se pare învăluit într-o aură favorabilă care emană din chiar corpul lui. La vremea aceea nu era conştient de asta dar orice şi-ar fi propus să facă, ar fi reuşit.

El şi Cristina ajunseseră cu cîteva zile mai tîrziu la mare aşa că primii care au plecat au fost Simona cu Mihai. Se duceau mai întîi prin Bucureşti, Simona vroia să vadă unde urma să stea, vorbise cu gazda la telefon dar nu se cunoscuseră pînă atunci. Mihai, în schimb, aproape că-şi văzuse şi camera deşi repartiţiile nu fuseseră făcute dar cunoştea căminul aproape ca-n palmă, de cîte ori îl vizitase pe frate-său. De fapt ultima vizită fusese în iarnă şi Revoluţia îi prinsese în Bucureşti, ieşiseră ca fraierii pe stradă crezînd că n-o să tragă nimeni în ei de parcă fuseseră martorii unei înţelegeri la nivel înalt, ultrasecrete. De fapt cam asta fusese abordarea tuturor la momentul respectiv pînă cînd de undeva au început să le care la gloanţe de nu mai ştiau pe unde să se ascundă mai repede. Despre asta povesteau şi-n seara aceea, în ultima seară la Costineşti, trenul era noaptea, la doisprezece şi, înainte să plece, au stat toţi pe malul mării, ascultînd valurile şi poveştile fraţilor Cernea, cufundaţi în gînduri confuze despre ce-a fost şi ce urma să fie. Tot atunci, Silviu, care intrase în panică la gîndul că s-ar putea să n-o mai vadă niciodată, i-a strecurat un bilet Simonei în palmă iar în momentul în care roţile vagonului au început să se mişte, ea şi-a scos capul pe geam şi, ţinînd bileţelul în mînă, s-a uitat la Silviu şi a dat din cap a încuviinţare. A fost o mişcare discretă dar în acelaşi timp vizibilă, vizibilă pentru el care aşteptase înfrigurat să primească un răspuns la întrebarea, Vrei să ne mai vedem?, deşi ulterior a început să aibă îndoieli că Simona înţelesese la ce se referă. Totuşi în noaptea aceea s-a simţit euforic, prima dată după mult timp. Vinovat şi euforic. În timp ce se gîndeşte la asta, îşi dă seama că azi n-ar mai fi în stare să facă asemenea gesturi necugetate. Îşi dă seama că numeşte asemenea gesturi, necugetate.

A sunat-o după ce crezuse că n-avea s-o găsească în cartea de telefon şi că degeaba încuviinţase ea atunci dacă acum nu putea da de ea. Pentru o clipă i-a trecut prin minte că tocmai de aceea şi încuviinţase. Dar apoi telefonul a început să sune şi i-a răspuns taică-său. Alo, familia Medeleanu? Silviu mă numesc, Simona este acasă? Simona, te caută un băiat, Silviu. Da. O căuta Silviu. Nu-i plăcuse niciodată numele cu care trebuia să se recomande. Lui i-ar fi plăcut să-l cheme Eduard.

― Bună, ce faci?

― Bine.

― Mai vrei să ne vedem? Asta dacă n-am înţeles eu greşit răspunsul tău din tren.

― Mai vreau. Cînd?

― Cînd zici tu.

― Nu ştiu.

― Azi?

― Azi nu. Mîine?

― Bine. Mîine.

― Unde?

― În faţă la muzeul de istorie e bine?

― Nu-i prea în văzul lumii acolo?

― La turn atunci?

― La turn. La ce oră?

― La 12?

― Bine.

― Bine. Ne vedem mîine, atunci. Pa.

― Pa.

Aşa au făcut. S-au întîlnit la turn, el a ajuns primul, ea a întîrziat încît el a crezut că n-o să mai vină deloc. Îşi aminteşte multe ţigări. Pe vremea aceea fuma. S-au plimbat, au trecut de cimitir şi au urcat pe munte ca să nu-i vadă nimeni. S-au sărutat. Buzele ei moi, limba un narcotic. Vor trece ani pînă ce mirosul ei să i se evapore complet din amintiri, iar timiditatea ei studiată (deşi nu era) să nu-i mai provoace măcar un scurt moment de reverie. Nici acum nu-i vine să creadă că pe vremea aceea nu simţea nici cea mai vagă dorinţă să se culce cu ea. Tot ce vroia era s-o aibă în preajmă, să-i simtă mirosul, să se desfete cu mirarea de copil pe care o afişau ochii ei albaştri cînd îi spunea ceva ce nu ştia. I-a dat s-asculte The Doors şi lumea ei a căpătat o nouă dimensiune.

Două săptămîni mai tîrziu s-a despărţit de Cristina. Care a plîns, în timp ce lui nu-i păsa. Acum, cînd nu mai contează, a ajuns să-şi facă reproşuri. I-ar plăcea să-i spună Cristinei că-i pare rău, că nu trebuia să procedeze aşa, că a fost o vreme cînd a iubit-o. Nu i-a plăcut niciodată să vadă pe cineva suferind. Cu atît mai mult cu cît el era cauza. Dar Cristina nu mai e de găsit. Oricum probabil că pînă acum s-a căsătorit, a făcut şi vreo doi copii (cam toată lumea din generaţia lor a făcut unul sau doi copii) şi-şi vede mai departe de viaţă. Adică nu-i mai pasă de el. Sau poate s-ar bucura să-i audă scuzele, indiferent cu cine sau ce ar fi ea în clipa de faţă. Poate l-ar invita la o cafea. Sau invers. Poate ar rîde de tinereţea lor împreună. De ceva mai trebuie să şi rîzi.

Simona are o fetiţă. A văzut poze cu ea, tot pe Facebook. E drăgălaşă. Georgiana parcă o cheamă. Soţul nu apărea în pozele ălea, probabil el era fotograful, pentru că la Relationship scria Married. Totuşi numele de familie era tot Medeleanu. Probabil ca să fie mai uşor de găsit. Şi el e Married. Married cu o colegă de serviciu (lucrează la Vodafone), o brunetă cu ochi verzi, pe careo cheamă Silvana. Nu i-a plăcut niciodată numele ăsta, are ceva masculin în el. A încercat un timp s-o strige pe celălalt nume, Maria, dar n-a ţinut. Silviu wants to be your friend. Confirm. Not now. Confirm.

Vreme de doi ani au făcut naveta fiecare în oraşul celuilalt, pentru ca în vacanţe să se vadă acasă. Prima dată cînd au încercat să facă dragoste, el a ejaculat înainte să încerce să intre în ea, a doua oară n-a avut cu ce intra. A treia oară s-a petrecut ceva asemănător unei deflorări. A patra oară s-au explorat în detaliu inventariindu-şi aluniţele (amîndoi), semnele din naştere (ea), cicatricile de cînd sărea garduri (el). A cincea oară ea a mărturisit că prima oară a durut-o. Silviu n-a înţeles dacă se referea la prima oară cu el sau prima oară cînd a făcut dragoste cu cineva. A vrut s-o-ntrebe dar pe urmă a renunţat. A cincizecea oară probabil a rămas însărcinată. Sau a o suta oară. Prea devreme oricum ca să aibă un copil. N-au spus la nimeni. S-au interesat, nu mai era ca pe vremea lui Ceauşescu. Femeia avea dreptul să hotărască ce vrea să facă cu viaţa ei. Aşa că şi-au văzut de viaţă. Au depăşit momentul. Au început să aibă mai multă grijă. Nu de asta s-au despărţit. Chiar, de fapt de ce s-au despărţit? A fost momentul acela cînd, după ce l-a condus la gară şi şi-au luat rămas bun ( weekendul viitor era rîndul ei să vină la Iaşi) el şi-a dat seama că-şi uitase cheile la ea – nu mai stătea în gazdă atunci, se mutase la cămin, singură în cameră (ce lux!) – şi cînd a bătut la uşă nu i-a răspuns nimeni. S-a gîndit că poate ajunsese înaintea ei (cam greu de crezut avînd în vedere că stătuse ca prostul jumătate de oră în vagon, înainte să-și dea seama) dar o vecină de palier l-a înştiinţat că Simona e la discotecă. La discotecă? Cu cine? Nu ştiu. Explicaţia ei a fost că s-a trezit cu ei la uşă cînd s-a întors. Cu foştii ei colegi (dragi) din liceu, studenţi în Braşov. Şi-atunci de ce dansa cu Rob (Robert) ca şi cum ar fi dat probe pentru Dirty Dancing? A închis ochii. La propriu. S-a uitat în altă parte. Apoi s-a uitat din nou la ea şi aceeaşi senzaţie de metal topit îi invadă măruntaiele creierului. L-a durut. A durut-o şi pe ea cînd mai tîrziu a lovit-o. Da’ ce? El nu fusese lovit? Lovit în suflet. Noaptea aia a dormit în gară. Cică ca s-o pedepsească. S-o facă să sufere. Să-i pară rău. Dar nu făceam nimic, omu’ lui Dumnezeu. Începuse să-l sîcîie vorba asta la ea. Atunci i-a ars două palme. După care a plecat, trîntind după el uşa. Weekend-ul următor s-au văzut totuşi. S-au plimbat prin parcul Copou, au fost în Grădina Botanică. În Bucureşti stăteau mai mult în casă. În Iaşi mai mult se plimbau. Era frig. Părul ei era blond, ochii ei albaştri (nu roşii şi umflaţi de plîns) nasul ei cîrn, buzele ei, cărnoase. Toate erau la locul lor. Urmele de pe faţă dispăruseră. Şi-atunci de ce nu se putea apropia de ea, de ce n-o mai ţinea nici măcar de mînă? Degetele ei lungi, impecabil manichiurate, acum păreau scurte cu unghiile strîmbe.

Nu vroia să fie înşelat. Sau s-o înşele. Poate deocamdată nu se întîmplase nimic dar la un moment dat avea să se întîmple. I-a spus şi ei asta. Ea i-a zis că se-aberează. Că nu-i mai trebuie în viaţa ei discotecă, că nu credea că poate fi aşa gelos. Apoi de Revelion, el a dat bairam, şi toată noaptea Simona a stat în braţele lui Sergiu, un tip pe care şi ea şi el abia dacă-l cunoşteau. Student la actorie, nu degeaba era aşa teatral. În schimb el a fost mai discret şi şi-a tras-o cu una Silvia! în debaraua pline de haine. Ce lacomă putea să mai fie Silvia. Nu crezuse că există femei aşa lacome.

Dimineaţă, după ce au rămas numai ei doi, şi-au cerut reciproc scuze. Apoi au hotărît de comun acord să se despartă. Apoi, după vreo două săptămîni, el a sunat-o şi a rugat-o să se împace. Ea n-a acceptat. După care, peste alte două săptămîni, s-a trezit cu ea la uşă, rugîndu-l s-o primească înapoi. În mod inexplicabil, a refuzat-o. Apoi, facultăţile terminate, el a rămas în Iaşi şi ea în Bucureşti. Şi asta a fost tot. O despărţire prematură dar relativ lipsită de suferinţă care să prevină un divorţ lung şi acumulări mari de durere, frustrare şi regret. După care tăcere, zece ani neîntreupţi de tăcere care probabil s-ar fi prelungit la infinit dacă n-ar fi fost acest Facebook. Cartea tuturor chipurilor, urîte, frumoase, banale, fiţoase, modeste, importante, faimoase şi necunoscute. Ce păcat că nu există şi un Facebook al sufletelor. Nu mai ţine minte cum a auzit de Facebook, probabil cineva de la serviciu le-a spus, lui şi Silvanei. El şi-a făcut primul cont, apoi pentru cîteva zile, nevastă-sa a fost singura lui prietenă. Acum are peste trei sute. Pe unii nu i-a văzut în viaţa lui. E ca şi cum ar avea prieteni dintr-o altă existenţă de care nu-şi mai aminteşte nimic, ceea ce nu l-ar surprinde dacă-ar fi adevărat, atîta vreme cît sînt clipe cînd nu-şi aminteşte mare lucru nici din asta. Ce făcuse în aceşti ultimi zece ani? Se căsătorise cu Silvana ( de ce?, pentru că avea sînii mari?, îşi schimbase jobul de două ori (o greşală, a doua oară) apartamentul odată (acum mai mare dar pentru un spaţiu locativ mai generos a ajuns să aibă un spaţiu intim mult mai restrîns), îşi luase(ră) o maşină nemţească second-hand, pentru că, evident, una first hand, nu-şi putuse(ră) permite şi rămăsese fără prieteni, prieteni adevăraţi, care, unul după altul, fie plecaseră din Iaşi, fie plecaseră din ţară. Ultimul mohican. În schimb îşi aminteşte cu precizie de momentul cînd i-a strecurat în mînă bileţelul, îşi aminteşte că de emoţie avea palmele transpirate, îşi aminteşte că ale Simonei erau călduţe. Îşi aminteşte sunetul pe care îl făceau valurile, mirosul de sare din aer, nu mai miroase aşa la mare şi parcă nici marea nu mai scoate aceleaşi sunete. O fi de la încălzirea globală, o fi din cauză că a îmbătrînit el. Cît de dor i se făcuse dintr-o dată de ea. Sau de vremurile cînd îi era dor de ea. Din poze nu părea foarte schimbată. Dacă s-ar vedea, ar fi ca şi cum ar călători în timp. Într-un timp care, ca aproape orice trecut, părea dintr-o dată mai bun. Totul era ca şi ea să fie de-acord. Ca atunci cînd i-a strecurat în mînă biletul. I-a lăsat un mesaj cu acelaşi text de atunci şi spre bucuria lui, şi ea i-a răspuns la fel. Şi a adăugat un .

S-au întîlnit în Bucureşti. A durat ceva pînă ca ambii să poată fi disponibili, îndeosebi ea. Nu era prima oară cînd avea drum în capitală. Mai fusese şi cu alte ocazii, doar că atunci nu-l aşteptase Simona la gară. Ce straniu i s-a părut cînd a auzit asta în telefon. Te aştept la gară. La fel ca întrebarea din adolescenţă, Vrei să fim prieteni? S-au îmbrăţişat şi deşi niciunul nu programase asta, s-au trezit că buzele li se ating. Un sărut. Şi o senzaţie pe care o credea uitată. Senzaţia de fericire, sau o accepţiune a ei. Au mers direct la Simona acasă. Pe drum, i-a plăcut s-o vadă conducînd, lejer dar în acelaşi timp înfipt, prin aglomeraţia din Bucureşti. Avea sentimentul că a ajuns într-o ţară străină, că femeia de lîngă el doar seamănă cu Simona iar cînd va spune ceva, urechea lui va auzi o limbă străină. Şi că acest lucru nu-l va lua deloc prin surprindere. Cînd au ajuns, masa era deja pregătită, mai precis ceea ce el îi spusese odată, demult, că i-ar plăcea să mănînce: pui cu lămîie și broccolini, oare cum de ţinuse minte? Vinul roşu, un Bordeaux, era din cele scumpe, ceva ce văzuse dar nu se îndurase să-şi cumpere. Cam la fel era şi casa, un apartament spaţios într-unul din blocurile noi, mici şi cochete. Erau singuri. Soţul (cum îl chema? Părea să aibă un nume străin…) era plecat din ţară, iar fetiţa primea chiar în acel moment învăţături importante despre viaţă de la bunici. O pisică alb cu negru care a apărut la un moment dat ca să se frece de piciorul lui, urma să fie singurul martor al acestui mic adulter. Totuşi, era evident că ea nu dorise să-i apară provocatoare, se îmbrăcase casual, nimic decoltat, sau şliţat, nimic extravagant în afară de întîlnirea propriu-zisă, care, conştientizase el, brusc, în timp ce sorbea din vinul roşu, era foarte probabil să nu se mai repete a doua oară, ultima filă dintr-un calendar vechi şi lung care odată ruptă nu se mai putea lipi înapoi.

Pierdut în gîndurile ăstea, care spera să nu fie foarte exacte, şi puţin ameţit de alcool, nu mai ţine minte cum a ajuns ea să-i povestească de Cristina. Probabil a pierdut introducerea cu totul, căci dintr-o dată, ea-i spunea ceva despre Costineşti 1990, şi ce a urmat după, terminaseră acum masa şi erau la desert, ea îşi aprinsese o ţigară (pe vremuri nu fuma, oare cînd se apucase?), despre alţi prieteni, colegi sau cunoştiinţe recuperate prin Facebook. Cristina nu-i, a întrerupt-o el, fără să fie sigur că despre asta vorbeau. Am căutat-o şi nu-i. Sau e trecută cu numele soţului şi pe acela nu-l cunosc. Mihai apare? Dar Rob? I-a făcut cu ochiul, complice. Ea nu i-a răspuns la întrebare, doar s-a schimbat instantaneu la faţă.

― S-a întîmplat ceva?

― Silviu…nu ştiai? Credeam că ştiai.

― Ce să ştiu?

― De Cristina.

― Ce să ştiu?

― Cristina a murit, nu e pe Facebook, pentru că nu mai e printre noi. Credeam că ştiai.

De-acum era prea tîrziu. Trebuia să-i spună, să-i povestească tot ce se întîmplase.

― Culmea, la un moment dat am fost vecine, dacă poţi să-ţi imaginezi. Se mutase în Bucureşti, era destul de optimistă, se căsătorise cu Vlad, economist cred, în orice caz lucra într-o bancă, el era bucureştean şi întîmplarea a făcut să ne întîlnim într-o zi la Megaimage-ul din cartier. A fost oarecum straniu, neverosimil s-o văd în Bucureşti, plus că nu ştiam cum avea să reacţioneze, însă depăşise momentul, era destul de veselă şi destul de însărcinată, am observat imediat, şi din vorbă în vorbă am ajuns s-o invit la o cafea. Într-un fel ne-am împrietenit, sau ne-am fi împrietenit dacă nu murea. A murit la naştere. Acum trei ani, aici în Bucureşti. O femeie tînără, cu educaţie, cu posibilităţi, s-a dus la spital ca să nască şi nu s-a mai întors. Soţul ei i-a acuzat pe doctori de malpraxis dar procesul încă se mai judecă. Ai zice că medicii în România au imunitate mai ceva ca parlamentarii. Măcar copilul a supravieţuit. Un băieţel, Alex îl cheamă. Probabil dacă murea şi copilul, Vlad se omora. Şi-aşa uneori mă gîndesc că la un moment dat o s-o facă. A iubit-o enorm pe Cristina. Nu ştiu de ce dar am crezut că ştiai asta.

Nu ştia. Dacă nu apăruse pe Facebook, nu ştia. Cine să-i fi spus? Viaţa continuă să se întîmple şi în absenţa noastră. După care e de de-ajuns o mişcare greşită, o clipă de neatenţie din partea lui Dumnezeu şi piramida s-a năruit.

Cristina ar fi putut fi soţia lui dacă n-o cunoştea pe Simona. Dacă i s-ar fi întîmplat lui asta, ar mai fi stat acum de vorbă cu ea? Trebuia să-i fie recunoscător că l-a salvat de la soarta de a rămîne văduv cu un copil de crescut? Sau s-o urască pentru ce i se întîmplase Cristinei? Nimeni nu merită aşa un destin, cu atît mai puţin ea. Şi oare el ce făcea în timp ce Cristina murea? Era pe veceu? Avea un orgasm deasupra Silvanei? Tocmai terminase de mîncat şi-şi suprimase un rîgîit? Ar trebui să fim înzestraţi cu un radar al durerii şi cînd cineva apropiat nouă suferă, să intrăm în alertă. De-abia asta ar fi adevărata comunicare. Pe care însă n-o vom atinge niciodată, indiferent cît de complexe ne vor deveni telefoanele mobile. Acum seara nu mai avea niciun farmec. Fusese o greşală să vină aici. Se arătase dispus să înşele şi acum plătea pentru asta. Se uită la Simona care se uita la el cu nişte ochi trişti, oarecum vinovaţi.

― Asta s-a întîmplat în trecut, iar noi sîntem în prezent. Hai să încercăm să nu ne mai gîndim la ce-a fost.

Se ridică de la masă şi în secunda următoare, el închise ochii, recunoscător pentru atingerea ei. Întotdeauna se pricepuse să reconforteze. E un mare talent, din ce în ce mai rar printre oameni. Să ai puterea să alini fără să ceri nimic în schimb. Îi sărută degetele. Erau lungi, cu unghii manichiurate, impecabile. Pentru o clipă îi trecu prin minte că ar putea creşte el copilul. Nu singur, ci împreună cu Silvana. Ei tot n-aveau, le-ar prinde bine puţină responsabilitate. Încercă să-şi imagineze o scenă cu ei trei, doi părinţi grijulii şi un copil cel puţin mulţumit. Ceva însă nu se potrivea, nici măcar aici pe tărîmul imaginaţiei. Silvana nu era făcută să fie mamă, nici măcar adoptivă. Avea nevoie să se întindă. Îi spuse şi ei asta. Sigur, pe canapea, sper că nu ţi-e rău, nu? Nu-i era rău. Doar că se simţea obosit. Şi băuse prea mult vin. Probabil că avea temperatură sau aşa ceva. Vin imediat, să nu adormi. Am o surpriză pentru tine, o auzi spunîndu-i şi deşi dăduse din cap că nu, n-avea să adormă, în mai puţin un minut se deconectase de la lumea fiinţelor vii. Ultima imagine fusese cu pisica care apărusedin nou şi cînd îl văzu, se oprise contrariată. Am crezut că pînă acum ai plecat, o auzi spunîndu-i. Nu încă, avu impresia că-i răspunde. De undeva se auzea nişte muzică. Apoi valurile, ritmic, la interval de cîteva secunde. Simona era acolo, în costum de baie, acelaşi pe care-l purta în vara lui 90. Şi Cristina o însoţea. Amîndouă rîdeau, păreau cele mai bune prietene. Hai cu noi în apă, îi spune Simona. Nu poţi să refuzi două fete frumoase, nu? Nu, desigur că nu, se aude spunînd şi le zîmbeşte. Sînt în apă, toţi trei acum, Cristina s-a agăţat de el, i s-a suit în cîrcă, şi rîde ca o descreierată. Ţine-mă bine, să nu mă scapi, o aude spunîndu-i. Sau ce?, o întreabă el. Cum sau ce, vrei să mă duc la fund? N-ai cum să te duci la fund, îi spune el. Nu vezi ce mică-i apa? Şi ca să-i demonstreze că are dreptate, s-o facă să înţeleagă că n-are de ce să se teamă, îi dă drumul. Cristina scoate un ţipăt scurt şi dispare sub apă. Ce-ai făcut prostule? , ţipă Simona la el. Ai uitat că nu ştie să înoate? La ce are nevoie să-noate? Apa nu-i adîncă. Dar se înşeală. Sînt în larg, dincolo de geamandură. Simona se uită la el, aşteptînd să vadă ce decizie urmează să ia. Are de gînd să se scufunde după Cristina sau se întorc amîndoi la mal? Nu înţelege cum a ajuns în postura de a lua o asemenea decizie. Apa e rece și deja simte cum un cîrcel îi cuprinde piciorul drept.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

  • A apărut numărul 6 al revistei Suspans « Mircea Pricăjan said:

    […] IRIMIA — Facebook PROFIL […]

  • Irina Rusu said:

    Acum ce sa fac? Sa-i dau „like” pe FB, parca seamana a bataie de joc. Sa pun un comentariu lung si plin de feeling, e cam de prost gust, ca oricum n-ar fi nimic de spus. Sa nu zic nimic iarasi nu merge, ar fi o lasitate, ca ma regasesc si eu pe ici pe colo, si adevarul e ca mi-a placut, asa ca recurg tot la solutia data de FB si comentez si eu:
    LIKE

  • dan said:

    Fain.

  • silvia said:

    Frumos articol! Cand putem citi cartea? Cand vom vedea filmul?

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.