Ferma

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 27 ( august, 2012 )
Autor:

― Sper că nu-mi purtaţi pică pentru inconvenientele călătoriei, domnule Chilian.

Radu se gândi la cagula pe care fusese obligat s-o poarte, la cătuşele care îl legaseră de încheietura unui tip nu prea sociabil, la cele câteva ore petrecute incomod într-o maşină cu motor diesel ce rulase pe trasee parcă anume concepute pentru curse de anduranţă (cel puţin, avusese aer condiţionat), apoi la zborul cu un elicopter care după toate probabilităţile se învârtise în zbor şi aterizase mai târziu cu un sfert de oră în acelaşi loc… Ei bine, nu în fiecare zi ţi-e dat să trăieşti toate astea, chiar dacă eşti reporter şi, măcar pentru atât, tot nu era supărat pe omul din faţa lui.

Îl primise într-o cabană luxoasă, dar nu apucase să vadă prea multe în exterior: vârful stâncos al unui munte împungând cerul în dreapta, foarte aproape, brazi de jur împrejur, o pajişte alpină pe post de curte. În interior exista tot confortul. Şi paharul de whisky fusese bine-venit.

― Nu mi se întâmplă foarte des astfel de incursiuni, domnule…

― Alex Simon. Am mizat pe această calitate a ta, Radu, îmi dai voie să-ţi spun pe nume, nu doar pentru că vârsta mi-o permite, dar e mai comod. Şi apoi mi se pare că te ştiu de-o viaţă, te văd deseori la televizor. Ce calitate? Eşti un tip curios şi asta e foarte bine, nu numai în meseria ta, ci aşa, în general. Ştiai că a fi curios e semn de inteligenţă?

― Mă flataţi.

― N-am nici cea mai mică intenţie şi, ca să-ţi demonstrez, îţi voi mărturisi că ai fost al doilea pe lista opţiunilor mele. Felul cum ridici din sprâncene îmi place: ai vrea să ştii cine era pe primul loc şi cum de totuşi eşti tu aici. Hm, printr-un concurs de împrejurări…  Ştii, am lăsat întotdeauna loc în viaţa mea pentru surprize. Am permis destinului să se manifeste, am chemat neprevăzutul, am fixat o marjă pentru lucruri neaşteptate.

― Sună interesant, dar aş putea să aflu şi de ce sunt aici?

― Imediat, imediat. Vom lua cina între timp şi sper ca o conversaţie în doi să nu-ţi pară plicticoasă. Cine era pe locul întâi? He, he! Era o fetişcană simpatică şi inteligentă, e reporter de investigaţii. Se potrivea perfect profilului pe care-l caut, însă a plecat de dimineaţă în străinătate. Am trecut la planul B.

― Adică eu.

― Te rog, nu trebuie să te simţi demobilizat. Pur şi simplu mizam pe faptul că o femeie ar fi empatizat mai intens cu experimentul meu, mă înţelegi? Sub toate celelalte aspecte eşti la fel de bun, dragă Radu. Mi-ar fi plăcut să scrie articolul despre ferma mea Dana Barbu.

― Oh!

― Ei, ce zici?

― Păi, mă simt bine. Dacă mă consideraţi alternativa la Dana Barbu… Dar fără supărare, nu cred că ar fi acceptat să vină.

― N-ar fi avut încotro, nu-mi plac refuzurile. Am întotdeauna pregătit un argument pentru cei care mă refuză.

― Cum, domnule Simon? Dacă refuzam să plec cu cei doi indivizi în dimineaţa asta…

― Nu ai fi refuzat pentru că ai mici neplăceri la serviciu, nu ai mai scris nimic cu adevărat interesant de câteva luni. Dar, dacă totuşi refuzai, ţi-aş fi amintit că ai primit o sumă de bani de la un medic foarte cunoscut pentru tăcerea ta într-o afacere în care el era implicat mai rău ca un bivol african într-o baltă.

― Dar de unde…

― Ştiu şi gata. Te urmăresc de ceva vreme. Proiectul meu de a face cunoscut lumii experimentul pe care l-am derulat de atâţia ani este gândit în cele mai mici amănunte. Cochetez cu hazardul, dar nu mă las cu totul la mâna lui. Hm, te-ai gândit vreodată cât de masiv intervine întâmplarea în vieţile noastre? Din copilărie chestia asta nu mă lasă în pace, o tot întorc pe toate feţele… Aveam trei pisoi…

― Domnule Simon, cu tot respectul, intenţionez să mă întorc înapoi în seara asta, sper că este posibil. Nu aţi putea trece la subiect?

― Sunt în plin subiect, nu am divagat. Totul a început cu cei trei pisoi, Radu.

― O, doamne!

― Stai, nu te ridica. După ce vei auzi tot sunt sigur că nu vei mai dori să pleci, ba din contră, vei dori să rămâi. Şi plus de asta, ai nevoie de bunăvoinţa tipului musculos şi indispus care te-a adus, în caz că vrei să pleci… ha, ha! Uite, ne cheamă la masă. Vivi, bucătăreasa, şi-a dat silinţa să compună un meniu special pentru tine, doar n-o vei dezamăgi!

Radu îşi urmă gazda în altă încăpere unde pe o măsuţă rotundă era pregătită cina pentru două persoane. Focul ardea într-un şemineu de piatră şi nu părea deloc un element de decor: la munte, deşi vară, era cu mult mai răcoare decât în oraşul încins din care venise. Remarcă privind pe ferestre că înserarea coborâse cu repeziciune, ceea ce îl miră, pentru că era doar şase. Apoi realiză că umbra înserării era de fapt umbra aruncată de piscul stâncos ce stătea în calea soarelui.

― Ia loc şi te rog să mănânci, nu se poate ca aerul acesta pur să nu-ţi facă poftă de mâncare.

― Mulţumesc. Dacă doriţi să continuaţi povestea cu… pisoii, vă ascult.

― Ha! Pe ce ton ai spus-o! Eşti gata să faci un hatâr unui bătrân ţicnit, nu-i aşa? Nu-i nimic, aparenţele pot fi înşelătoare. Deci, cum spuneam, aveam trei pisoi. Trebuie să-ţi spun că am crescut ca un copil normal, cu toate că părinţii mei nu aveau griji materiale. Nu intenţionez să fac istoricul familiei mele, voi spune doar că au ştiut să facă bani şi să-i păstreze, în ciuda răsturnărilor şi zvârcolirilor istoriei, mă înţelegi? Ei, chiar şi aşa, nu am fost un copil râzgâiat. Eram singur la părinţi şi sunt convins că eram iubit, deşi nu mi-au arătat asta în mod deosebit. Mult mai mult mi s-a inoculat de exemplu, ideea de datorie împlinită, de respect pentru cuvântul dat, de onoare, adică exact valorile care, pe când aveam să ajung la adolescenţă, le-am văzut călcate în picioare de aproape toată lumea. Desigur, fără s-o recunoască.

― Acum aţi divagat. strecură Radu terminând pateurile cu carne servite la aperitiv. Mâncarea era cu adevărat delicioasă.

― Da, aşa e, am divagat. Pe scurt, nu mi se făceau toate voile în casa părintească. Într-o duminică dimineaţa, pe când mă pregăteam să-mi întâmpin profesorul de pian, Lina, servitoarea, a intrat în salon ţinând ceva în şorţ. I-a arătat mamei. „Ah, deci asta se auzea în spatele rafturilor din cămară!” râse maică-mea. „Alexuţ, ia vino, mamă!” M-am apropiat curios şi văd în poala Linei trei pisoi frumoşi care abia făcuseră ochi. „Vrei să păstrezi unul?” „Mamă, îi vreau pe toţi trei.” „Nu se poate, doar unul, alege. Pe care vrei tu.” Am fost fascinat pe loc de posibilitatea de a alege, de a hotărî destinul unei fiinţe vii, chiar dacă era doar o pisică. Te rog, toarnă tu vin în pahare până vine friptura. Care crezi că a fost criteriul alegerii mele? Bineînţeles, înfăţişarea. Am luat în mână pisoiul care mi s-a părut cel mai frumos. Mai târziu s-a dovedit a fi o pisică. Am petrecut multe ceasuri cu ea alături, eu citind, ea dormind. A avut tot de şi-a dorit, pentru că eu, spre deosebire de părinţii mei, mi-am răsfăţat progenitura. Dormea cu mine, mânca cele mai bune bucăţele din farfuria mea şi n-a fost silită niciodată să iasă afară dacă n-a poftit. Huzur, ce mai! Nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc la ce s-a petrecut cu ceilalţi pisoi şi Lina mi-a spus fără menajamente că i-a înecat, ceea ce m-a tulburat profund. Doris scăpase şi petrecea ca o prinţesă, doar pentru că blana ei era pătată cu trei culori: alb, negru, roşcat. M-am întrebat dacă nu ar fi fost posibil ca între cele trei pisicuţe să fi fost una mai inteligentă, una care să-mi răspundă cu şi mai multă afecţiune decât cea pe care o alesesem. Eu fusesem mâna hazardului…

― Foarte interesant.

― Simt sarcasmul din vocea ta, Radu, dar acesta a fost preambulul. Eram şcolar şi mergeam la şcoala publică, aşa voise tata. Doar lecţiile de pian şi cele de limbi străine le luam acasă. Nu eram tâmpit, ştiam că nu toţi trăiesc aşa ca noi, îi vedeam pe ceilalţi băieţi că erau mai prost îmbrăcaţi, unii încercaseră să mă bată pentru că eram deosebit, pentru că aveam pacheţel cu mâncare la mine, pentru că la amiază venea şoferul să mă ia cu automobilul. M-am simţit în pielea pisicii. De ce eu? De ce nu s-a născut Nicu în casa părinţilor mei? Nicu era băiatul unei văduve. Purta aceiaşi pantaloni care îi rămăseseră mici şi haina lui avea coatele ţesute de maică-sa. Era palid de foame, dar avea putere să mă privească atât de urât, încât aş fi intrat în pământ. Într-o zi m-a pândit după colţul şcolii şi mi-a pus piedică. Am căzut ca un tolomac şi asta m-a înfuriat. De ce se purta aşa cu mine? Ce vină aveam eu că eram bogat? M-am ridicat din praf în râsetele colegilor care evident ţineau cu agresorul. M-am dus spre el şi i-am tras un pumn în nas şi, fără să-i dau timp să riposteze, i-am mai aplicat unul în burtă. S-a lăsat în genunchi scâncind, iar ceilalţi băieţi s-au împrăştiat, nimeni nu s-a bucurat de umilinţa lui cum s-au bucurat de a mea. De ce? Asta era întrebarea care mă chinuia. Să ştii că nu eram rău la suflet, am regretat pe loc toată tărăşenia, mi-am cerut iertare de la Nicu, l-am ajutat să se ridice, i-am spus că vreau să fim prieteni. Drept care m-a scuipat în ochi. Nu vreau s-o lungesc, dar am simţit în mine un fel de încăpăţânare, o dorinţă nebunească de a-l birui, de a-i înfrânge pizma nejustificată împotriva mea. Din clipa aceea şi în toate zilele care au urmat m-am purtat ca îngerul lui Dumnezeu cu Nicu, dar şi cu toţi ceilalţi băieţi. Nu că înainte aş fi fost altfel, dar opoziţiei lor duşmănoase le răspunsesem cu o indiferenţă plină de superioritate, mă înţelegi? Acum, mai ales că luam lecţii de catehism, am decis să întorc şi obrazul opus cum ar veni. Nicu a cedat primul, asupra lui îmi concentrasem eforturile. După o lună de zile eram prieteni la cataramă, venea acasă la mine, mergeam la el în vizită. Mama, de fericire că mă făcusem acceptat, se pare că a trimis pe Lina cu ceva pachete la colegul meu acasă. Biata măicuţa! Nici nu bănuisem că suferise pentru excluderea mea… Ce mai, au fost câteva luni de fericire. La Crăciunul din acel an, ai mei au ospătat toată şcoala, iar colegii de clasă au petrecut în jurul bradului meu imens din holul casei. Da, am divagat, nu zâmbi. La vârsta mea trecutul devine uneori mult mai clar şi mai dorit decât prezentul şi, cu siguranţă, mult mai drag decât orice idee de viitor.

― Fără supărare, dar nu reuşesc să văd legătura cu pisicile…

― Pisicile au fost doar un element declanşator, ca să spun aşa… Gata, au ieşit din scenă. Întâmplarea cu pisicile m-a făcut să înţeleg că avem posibilitatea privilegiată de a deveni stăpâni peste destinul altor fiinţe. Într-un fel, asta s-a petrecut şi în cazul lui Nicu. În ziua în care mi-a pus piedică în spatele şcolii, viaţa lui a intrat pe un alt drum.

― Bănuiesc că vă poartă şi el o amintire frumoasă…

― A, nu. A murit de mult. De fapt, a murit la mai puţin de un an după incidentul nostru.

― Cum aşa?

― Ţi s-a întâmplat vreodată să te priveşti în oglindă şi să nu te poţi recunoaşte? Ţi s-a întâmplat să faci ceva ce apoi îţi rămâne pentru totdeauna de neînţeles, de parcă nu ai fi fost tu cel care a lucrat fapta respectivă? Chiar şi acum, după zeci de ani, acesta e sentimentul pe care-l am când mă gândesc la moartea lui Nicu. Eram la scaldă în Râul Târgului, în una din zilele acelea de iunie ce par fără sfârşit, acele zile când în fiecare dimineaţă te trezeşti cu sentimentul că orice e posibil în răstimpul infinit până când soarele va apune din nou… Aveam 12 ani şi credeam că lumea fusese croită anume pentru noi. Cerul limpede pe care pluteau nori paşnici, pădurea de dincolo de râu, apa curată şi nisipul fierbinte, toate ne aparţineau. Eram vreo zece băieţi, ne scăldam, jucam leapşa la bulboană, încercam să prindem ţipari… Mai târziu am vrut să facem un baraj să prindem peştii cu mâna. Am înotat cu Nicu ceva mai jos pe firul apei să aducem nişte crăci. Deodată a ţipat şi mi-a zis că i s-a pus un cârcel. Se speriase şi lovea apa cu mâinile. Am vrut să înot spre el, dar am văzut că înghiţea apă, se înroşise la faţă şi ştiam că poate fi periculos. Dar ceilalţi copii aflaţi mai sus pe mal ne priveau şi nu am vrut să par fricos. Nicu s-a agăţat de mine, îţi dai seama, iar eu m-am simţit tras la fund. Eram un înotător excelent, nu m-am pierdut cu firea. L-am lovit cât am putut de tare şi m-am desprins de el. În clipa aceea firesc ar fi fost să-l trag la mal, dar eu am ieşit la suprafaţă, am luat o gură mare de aer, conştient că toţi sunt cu ochii pe mine şi m-am scufundat din nou, prefăcându-mă că sunt în căutarea tovarăşului meu. Era chiar sub tălpile mele, îl simţeam, s-a zbătut, dar numai un pic şi, când n-a mai mişcat, am lăsat curentul puternic să-l poarte la vale.

― Ce tot spuneţi acolo?

― Da, chiar aşa a fost, n-o mai lungesc, Nicu s-a înecat.

― Şi cum aţi putut trăi cu asta?

― Întâmplarea a devenit în timp o sursă inepuizabilă de gânduri şi trăiri pentru mine. M-am întrebat desigur dacă sunt blestemat, dacă am făcut-o voit sau nu şi, cu toată mintea mea de copil din acele timpuri, am ajuns totuşi la concluzia că nu îmi putusem refuza orgoliul de a hotărî soarta unui om.

― Ce groaznic! Domnule, de ce îmi povestiţi toate astea? Chiar nu doresc confesiunile dumneavoastră.

― Cum, Radule? Nu este cunoaşterea cea mai pasionantă aventură şi pentru tine? Aşa credeam când te-am selectat. Am considerat că episodul trăit de tine şi de ceilalţi trei prieteni ai tăi pe când aveaţi cam… şaptesprezece ani, ştii tu, atunci, în pădure cu Mihaela… Ceea ce i-aţi făcut fetei… cum poate fi interpretat şi eventual scuzat, dacă nu facem referire la dorinţa voastră de a explora limita până la care poţi umili o altă fiinţă?

― Dar de unde ştiţi?!

― Hai, stai jos.

― Nu, eu plec chiar acum. Nu mă puteţi reţine împotriva voinţei mele. Şi vă asigur că vă înşelaţi, nu este adevărat.

― Negarea asta întunecă toată frumuseţea lucrurilor.

― Frumuseţe?

― Aşează-te odată! Nu am de gând să alterez atmosfera amicală a acestei conversaţii invitându-l aici pe băiatul de la uşă.

― Sunteţi diavolul.

― Ha, ha! Sunt orgolios, dar nu atât de orgolios. Însă da, sunt o fire ambiţioasă. Îţi povestesc doar strictul necesar pentru ca să poţi înţelege contextul experimentului meu. Nu am intenţia să te plictisesc cu aventura vieţii mele, deşi unora le-ar putea părea interesantă. Bun, dacă te-ai aşezat, te-aş ruga să mai torni încă o dată în pahare, aşa. Suntem doi oameni adulţi şi discutăm abstracţiuni, nu trebuie să te tulburi peste măsură. Vezi tu, evenimentele trecute suferă un fel de dizolvare, par să fi depăşit o anumită frontieră unde nu mai pot fi ajunse de instanţele de judecată. Este folositor să învăţăm să ne detaşăm pentru a putea cunoaşte cu adevărat. Pentru că, la urma urmelor, care crezi că este scopul omului? De ce a tresărit materia şi s-a transformat în spirit răsfrângându-se asupra ei însăşi, dacă nu pentru cunoaştere? E chiar o datorie să cunoaştem. Noţiunile de bine şi de rău sunt operante doar până la un anumit nivel. Deşi nu se spune, ştie toată lumea că se fac multe experimente la limita legalităţii, nu-i aşa? Ca să revin, îţi dai seama că nu am spus nimănui acel mic amănunt despre moartea prietenului meu. Am fost eu însumi înfricoşat mult timp, însă am ajuns să mă consolez cu gândul că Nicu se afla într-o lume mai bună. Iar cel care îl trecuse dincolo, eram chiar eu. Ştiam că nimeni nu m-ar fi înţeles, dar în sinea mea eram mândru.

― O, doamne!

― Toate se întâmplă cu un scop, Radu. Acele evenimente din trecut mi-erau menite pentru ca să mă desăvârşesc pentru adevărata mea operă.

― Au mai fost şi alte… evenimente?

― Da, câteva. Este adevărat că nu toate ideile îmi aparţineau, unele mi le procuram din literatură.

― Văd că şi acum aveţi o bibliotecă impresionantă…

― Mă bucur că apreciezi. De exemplu experimentul lui Nikolai Stavroghin: cât de jos poţi coborî aşa încât să mai ai putere apoi să te ridici?

― Nu cred că înţeleg.

― Şi am impresia că ţi-e cumva şi teamă să auzi. Căleşte-te, viaţa, universul în care trăim nu manifestă milă. E cazul aşadar ca nici noi să nu ne lăsăm împiedicaţi de milă când vrem să progresăm pe calea cunoaşterii. La concluzia aceasta am ajuns curând, pe la cincisprezece ani. Cel mai interesant lucru mi se părea studiul inteligenţei, al sufletului omenesc, voiam să împlinesc acel ideal de a mă cunoaşte pe mine însumi, însă cum să mă cunosc dacă trăiam o viaţă banală? Era nevoie de provocări. Şi am avut parte de ele. Cum spuneam, împlinisem cincisprezece ani şi mă aflam în vacanţă. Mama îmi cumpărase o bicicletă şi eram tare fericit, deşi trebuia să mă mulţumesc cu atât, pentru că se făcea economie la toate, era în plin război, prin 1943… Mă plimbam mult cu bicicleta, ieşeam la şosea, cine mai avea bicicletă? Câţiva ţânci de pe stradă se rugau de mine să-i las şi pe ei s-o încalece, dar nu mă înduram. Dacă o rupeau cumva? Îi luam pe bară şi-i plimbam aşa, iar pe cei mai mici îi urcam în coşul de la spate. Într-o zi, m-a trimis mama până în satul de lângă oraş la casa pe care o aveam la ţară, pentru că se îmbolnăvise una din femeile de la fermă şi nu avea medicamente. Eram foarte bucuros să fac o excursie atât de lungă cu bicicleta. Pe drum am oprit acasă la un prieten să-i spun că în ziua aceea lipsesc. Am pierdut la el cam o jumătate de oră. Când să plec, m-am dus să iau bicicleta de lângă un gard unde o lăsasem rezemată şi încuiată. În coşul din spate se ascunsese Mirel, un băieţaş de vreo trei ani. Prima oară m-am gândit să-l iau cu mine, să se sature de plimbare. Am pedalat cu el în coş până la capătul străzii, apoi mi-am dat seama că era cam greu. Ne aflam la ieşirea din oraş şi, dacă aveam de gând să renunţ, acum era cazul să mă întorc. Cum să las singur un copil atât de mic la aproape un kilometru de casă?  Nu ne întâlnisem cu nimeni căruia să-i pot pasa băieţelul. Trebuia să mă întorc, nu ştiu ce fusese în capul meu. Mirel era încântat de plimbare, se ţinea de şaua bicicletei şi aproape că torcea de fericire ca un pisic. Aş fi putut să-l iau cu mine, în fond nu cântărea mai mult de 12 kilograme, dar ce ar fi spus maica-sa văzând că lipseşte? În clipa aceea s-a aprins o scânteie în mintea mea. Şi scânteia s-a transformat în foc. Am plecat mai departe cu copilul. Trebuia să ajung la Lereşti, dar m-am abătut din drum şi am luat-o pe o potecă paralelă cu firul apei. Când nu am mai putut merge cu bicicleta, am luat-o pe jos, deşi Mirel a protestat. Aveam în minte grota din mal, o peşteră îngustă şi lungă, despre care se spunea că e „rea”, că cine a pornit-o prin ea s-a rătăcit şi nu a mai ieşit. Alţii spuneau că e atât de lungă, de ajunge până la peştera mare a Dâmbovicioarei. Fusesem o dată acolo, o singură dată, pe când ieşisem într-o excursie cu ai mei şi cu alte rude. Nu ştia nimeni că eu am intrat atunci în grotă, tot aşa ca o provocare. Ieşisem afară fără probleme, dar cine nu era atent şi intra fără o sursă de lumină, se putea rătăci, într-adevăr. Erau mai multe galerii, iar în cea principală era un fel de puţ, nu mai adânc de un metru şi jumătate, însă suficient pentru o căzătură zdravănă. Galeria continua pe orizontală din fundul puţului, dar la prima mea incursiune nu m-am dus mai departe.

― Nu mai vreau să aud.

― Hai, fii serios, nu e mare lucru.

― Nu e mare lucru? Aţi ucis copilul!

― Nici pomeneală. Ascultă! I-am dat drumul uşor, uşor pe fundul puţului.

― Şi?

― Şi l-am lăsat acolo. Mi-am recuperat bicicleta de unde o ascunsesem, am ajuns la Lereşti pedalând în forţă, am îndeplinit comisionul mamei şi nimeni n-a ştiut nimic.

― Nu pot să cred! Ce s-a întâmplat cu copilul?

― Cred că e mai interesant de aflat ce s-a întâmplat cu mine. Copilul nici n-a ştiut ce se petrece, cel puţin în primele momente. Pe când mă îndreptam spre ieşire cât puteam de repede, am auzit că a început să plângă sfâşietor. Mi-am dominat pornirea de a mă întoarce la el şi nu a fost simplu. Era un copil tare frumos şi micuţ ca un pisoiaş. Dar taică-său murise pe front şi n-o avea decât pe maică-sa, ceea ce îl făcea numai bun pentru mine. Un tată disperat poate să desfăşoare semnificativ mai multe forţe ca să-şi găsească fiul decât o femeie singură şi săracă, nu? Copilul a murit probabil de sete în primele trei zile şi nu a mai fost găsit niciodată. Dar eu? Ştii prin ce am trecut eu? Numai când mă gândeam la întunericul în care a fost aruncat sufleţelul acela mărunt şi neştiutor, la nedumerirea şi spaima pe care trebuie să le fi îndurat micuţul până s-a stins! Îţi dai seama? Au fost chinuri atroce pentru mine.

― Bestie cu chip de om! Dacă nu inventezi, eşti dracul gol.

― Iarăşi această fugă din faţa realităţii? Nu inventez nimic, ba chiar îţi povestesc aşa încât să te menajez. Cum spuneam, am îndurat chinuri cumplite, dar ştiam că sunt necesare pentru ca să dau naştere Supraomului din mine. Eram conştient că e posibil ca cineva să mă fi văzut cu băiatul pe bicicletă, era posibil să fie găsit din întâmplare şi, dacă mai era viu, putea să povestească ce i se întâmplase. Nopţi în şir m-am gândit cum aveam să reacţionez în această situaţie. Voi recunoaşte? Voi nega? Adormeam numai după ce eram frânt de epuizare, visam mereu că mă întorc la grotă să văd dacă a murit copilul. Trebuia să-i ascund rămăşiţele, să nu fie găsite, iar eu să nu pot fi acuzat. Era un coşmar care se repeta noapte de noapte. Nu pot să-ţi descriu forţa întunericului, este ceva ce nu poţi simţi decât direct, dacă te confrunţi cu el. Întunericul îţi rupe toate barierele fiinţei, se insinuează în toate cotloanele sufletului, iar eu aveam să cobor în acel întuneric, adânc, în peşteră să caut trupul copilului mort. Se făcea că ajung acolo întotdeauna seara şi în lumina scăzută dintre dealuri gura peşterii se deschidea înaintea mea ca un ochi negru. Intram şi mă simţeam absorbit înăuntru de parcă aş fi căzut într-o altă lume. Auzeam sunete pe care nu le puteam recunoaşte, se răcea pielea pe mine de spaimă, dar nu aveam încotro, mergeam înainte în căutarea cadavrului. De câteva ori se făcea că l-am găsit… Pipăiam cu mâinile pe jos pentru că nu vedeam nimic, dar nimic în bezna aceea consistentă şi degetele mele găseau deodată ceva. Erau oase care încă mai aveau pe ele zdrenţe de haine, încă se mai ţineau în cartilagii. Te rog să mă crezi, Radu, de atâtea ori am revăzut şi am pipăit în vis oasele acelea, până când, după vreun an de la întâmplare, când le visam deveniseră translucide, ca de sticlă şi emanau o lumină slabă. Mi-am spus că le-a şlefuit întunericul cel atotputernic. Mirel devenise Înger. Şi m-am liniştit.

― Bietul de tine! Meriţi toată compasiunea! Ai omorât un copil în chinuri. Te-ai gândit ce frică i-a fost lui singur acolo?

― Of, ce repede arunci cu piatra, tocmai tu! Oare îţi mai aminteşti ce te-a rugat Mihaela acolo în pădure, ce te-a implorat plângând, pentru că tu erai în fond iubitul ei, ce ţi-a spus pe când prietenii tăi îi dădeau de înţeles ce-o aşteaptă?

― Taci!

― Tac, dar te rog reconsideră-ţi poziţia. Experienţa aceea ţi-a îmbogăţit sufletul mai mult decât îţi poţi imagina. Te-a transformat într-o fiinţă complexă, o fiinţă care suferă şi gândeşte, o fiinţă care este deschisă cunoaşterii profunde.

― Ce căcat!

― N-ai citit Nietzsche, nu ştiu ce vă mai învaţă la şcoală! Gândeşte-te la acest citat care pe mine m-a călăuzit în tinereţe: „Rareori avocaţii unui criminal sunt îndeajuns de artişti pentru a şti să exploateze în favoarea clientului lor frumuseţea oribilă a faptelor acestuia.”

― Ce spui tu seamănă cu opera descreieratului aceluia, un german, nu mai ştiu cum dracului îl cheamă, Gunther nu-mai-ştiu-cum care aruncă vaci vii din avion şi bate în cuie căţei spre a fi priviţi cum mor.

― Dragă, asta e o barbarie. Animalul nu are un suflet, nu ai ce înţelege din chinul şi moartea lui. E doar suferinţă nudă şi inutilă. E nevoie să sufere un om care pricepe şi care prin suferinţa lui îţi deschide căi spre portaluri energetice mai înalte. Dacă arunca din avion oameni şi ţintuia în cuie oameni spre a fi priviţi cum mor, da, înţelegeam… Dar oricum, nu era nimic nou. Era creştină a început cu un om bătut în cuie.

― De unde ştii tu că Mihaela mi-a spus ceva?!

― Nimic ocult. Unul din băieţi a vorbit mai târziu. Răspunsul adevărat e întotdeauna cel mai simplu, să nu uiţi. M-am hrănit din experienţa cu Mirel câţiva ani. Era destul să mă gândesc la întunericul din grotă şi un  curent electric alerga prin toată fiinţa mea. La sfârşitul războiului ne-am mutat la Paris, tata şi-a dat seama că în ţară nu mai aveam viitor. Pe scurt, pot să-ţi spun că au mai fost câteva astfel de experienţe. Pe cea dintâi am trăit-o alături de Marie, o fetiţă de vreo opt ani. Am văzut-o răscolind la gunoi şi am luat-o cu mine. Nu avea pe nimeni, abia vorbea. Am dus-o într-un apartament pe care îl aveam pregătit anume, dar pe ea am cazat-o în pivniţă. Mobilasem acolo o cameră pentru o asemenea ocazie. Nu avea ferestre, de afară nu pătrundea niciun zgomot, iar dacă ar fi ţipat, nu ar fi auzit-o nimeni.

― Nu se poate!

― Nu te gândi la lucruri urâte, eu nu sunt violator. Nu i-am atins niciun fir de păr din cap. Dimpotrivă: i-am oferit tot ce şi-a dorit, nu a dus lipsă de nimic, decât de libertate. Nu avea niciun stimul din afară, nu i-am adus niciodată vreun ziar, vreo carte, probabil nu ştia să citească, nici nu se punea problema vreunui aparat de radio. Eu îi eram totul. Şi mă arătam rar. Dar o urmăream aproape zilnic. Deşi avea cele mai bune condiţii de viaţă, încet, încet nu a găsit resurse în sine pentru rezistenţa sufletească, mă înţelegi? S-a prăbuşit în melancolie.

― N-a întrebat de ce o ţii închisă? Nu şi-a dat seama că tu eşti călăul ei?

― I-am explicat că războiul nu s-a sfârşit, că oraşul este bombardat cu proiectile din care ies păianjeni de metal care mănâncă oamenii de vii. Nu, nu m-a considerat călăul ei. La cincisprezece ani se îndrăgostise de mine şi nu am mai putut s-o suport. Era dezgustător felul cum i se lumina privirea când intram în camera ei. Şi era şi mai dezgustător faptul că rochiile pe care i le duceam să se împopoţoneze şi bunătăţile de care niciodată înainte nu avusese parte erau motivul major pentru care mă iubea. Habar nu avea ce fel de om sunt şi totuşi se îndrăgostise de mine, era absurd. Într-o zi am considerat că experimentul acesta a eşuat şi am zidit cu mâna mea coridorul care ducea la uşa ei din pivniţă. Am mai plătit chiria încă doi ani, ca să fiu sigur că nimeni n-o va recunoaşte dacă ar fi să fie descoperită, apoi am dispărut din zonă. Oricum, îl aveam deja de un an şi pe micul Pierre. El a fost adevărata revelaţie.

― Eşti un ucigaş în serie!

― Sunt un creator. Pierre era mic de tot când l-am luat. Pe el l-am închis într-o cameră lipsită complet de orice stimul, o cameră scufundată în beznă, unde copilul primea mâncare fără să vadă cine i-o aduce, fără să poată comunica în vreun fel cu exteriorul. Mă interesa felul cum se dezvoltă inteligenţa fără să aibă nicio provocare din afară. Din fericire învăţase să mănânce, altfel murea de foame. Uneori îi puneam un somnifer uşor în mâncare ca să pot intra să-l studiez. La început nu au existat prea multe schimbări, dar, cu trecerea anilor, pe măsură ce creştea, ceva subtil a început să tresară în adâncul său. Nu mă refer doar la faptul că avea pielea atât de albă încât devenise transparentă şi tot corpul său părea cumva alungit, dar mi s-a părut, ascultându-l ore întregi, că vorbeşte singur. Desigur, Pierre fusese luat la vârsta de doi ani, auzise probabil voci omeneşti, dar nu a învăţat cu adevărat să vorbească niciodată. Totuşi mie mi s-a părut că disting anumite sunete care se repetau în anumite contexte sonore, de unde am dedus că e posibil să fie vorba de un limbaj rudimentar. Nu ştiu cu ce să asemui glasul lui Pierre. Era uneori ca un tril, ca un tremolo înalt, alteori părea sunetul scos de un delfin. Era… ca un ciripit nepământean. Uneori părea că ridică tonul întrebând, alteori părea să afirme ceva. Făcea pauze ca într-o conversaţie, dar cu cine putea să vorbească? Odată am fost atât de nedumerit, încât am vrut să intru intempestiv să descopăr misteriosul interlocutor. Erau perioade când „vorbea” mult, alteori tăcea timp îndelungat. Îmi dădea strania impresie că este vizitat de cineva! Prima sclipire de înţelegere am avut-o pe când mă aflam într-o galerie de pictură unde am văzut o pânză înfăţişând-o pe Teresa din Lisieux vizitată de îngeri.

― Bătrâne, ai început să delirezi.

― Ei drăcie! Doar nu crezi că vreau să insinuez că Pierre era vizitat de îngeraşi. Nu, domnule, e mai mult decât atât, ai răbdare.

― Nu mai pot avea răbdare. Eşti doar un gropar. Îngropi oameni de vii.

― Aşa crezi? Nu ţi se pare că toţi facem asta la un moment dat? Măcar o dată în viaţă? În momentul când uităm un om care ne-a fost apropiat, când dezamăgim pe cineva care şi-a pus încrederea în mâinile noastre, oare nu e tot un fel de a-l îngropa de viu? Chinurile sufleteşti nu se deosebesc prea mult în cele două situaţii. Bine, când sunt îngropaţi la propriu, se adaugă şi ceva suferinţă fizică, dar te asigur că durerea sufletului e întotdeauna mai mare. Ai şi tu morţii tăi, nu-i aşa? Îngropaţii tăi de vii…

― Te pricepi de minune să cuantifici suferinţa altora…

― Nu preferi să asculţi mai departe? Cui foloseşte această despicare a firului în patru? Sau simţi că ţi-e teamă?

― Spune, spune mai departe, mă consolez cu gândul că vei fi pedepsit.

― Sunt dincolo de puterea oricărei instanţe lumeşti, Radu. Cu Pierre am făcut o greşeală, fără să ştiu. Când intram la el, întotdeauna pe când copilul dormea, îl expuneam la lumină. Îl sustrăgeam din întunericul hrănitor şi dizolvant.

― Ce elucubraţii!

― Nu, chiar asta a fost eroarea mea, dar nu aveam de unde să ştiu, deşi intuisem rolul absenţei luminii. În sfârşit, Pierre a murit pe la şapte ani, cu pielea subţiată, cu corpul  aproape translucid şi cu excrescenţe osoase bizare pe coate şi pe omoplaţi. Avea părul lung şi alb şi o expresie de visare adâncă pe frunte. L-am înmormântat pe furiş într-o pădure şi eram în pragul depresiei. După un timp mi-a parvenit un document. Nu pot să-ţi spun prea mult despre această nepreţuită relicvă, doar că era copia unei scrieri şi mai vechi şi că am avut certitudinea că îmi fusese destinată de la începuturile lumii. Pe lângă o profeţie curioasă despre un om care va transforma oamenii, avea şi o reţetă în care vorbea despre virtuţile speciale ale întunericului, despre forţa energetică a stelelor şi despre proporţia corectă între aceste componente şi altele, care vor rămâne secrete,  pentru crearea unei fiinţe minunate. Am studiat mult documentul. Viaţa mea s-a schimbat complet şi mi-am canalizat toate puterile spre împlinirea profeţiei. Am făcut toate cele necesare să revin acasă, cât mai aproape de locul unde Mirel a gustat din taina beznelor, aici, unde am construit acest castel al viitorului. De pe acest munte vor porni fiinţele care vor schimba faţa lumii. Am construit douăsprezece celule cu dimensiuni atent calculate în care am adus doisprezece copii ce încă nu au păşit.

― Oribil!

― Din clipa când fiecare a ajuns în crisalida proprie, nu a mai văzut şi auzit nimic omenesc. Şapte ani li s-a pus la dispoziţie doar miere şi apă ionizată, adică alimentul care nu se strică niciodată, care este lumină în stare solidă şi elementul primordial al vieţii, singurul care are memorie, apa. Şapte ani au zăcut în bezna cea mai deplină. Apoi, treptat, au fost expuşi luminii unor aştri aleşi după anotimp: Algol cea demonică, Deneb cu raze calde, Mizar şi perechea sa, Alcor, cea pe care dacă nu o poţi vedea, până la sfârşitul anului vei muri, Arcturus, steaua bucuriei, Antares, inima scorpionului, Sirius, torţa lui Loki, steaua Lupului Celest şi Canopus cel singuratic… După expunerea treptată şi foarte prudentă la lumina stelelor îndepărtate, alţi şapte ani au ascultat citirea continuă a cărţii Sefer Tehilim, Psalmii Domnului şi abia apoi li s-a îngăduit să se audă între ei. Glasurile lor s-au unit, s-au chemat şi şi-au răspuns. Au trecut alţi şapte ani. Într-o noapte anume, când forţa lui Lilith luna neagră era deplină, le-a fost îngăduit să se întrezărească. Sunt cuprins de emoţie când îmi amintesc, Radu. I-am privit şi eu prima oară fără să port ochelari speciali. Îi vedeam în toată splendoarea lor, erau copiii mei, creaţia mea.

― Victimele tale, nebunule!

― Au devenit nişte fiinţe minunate, nu poţi să-ţi dai seama până când nu-i vei vedea. În noaptea asta te duc la ei. Vei fi cucerit.

― Ce m-ar putea cuceri? Suferinţa şi mizeria umană?

― Radu, am creat îngeri.

― Ha, ha, aş râde ca de-un dement, dar e prea oribil felul cum ai chinuit nişte copii fără apărare.

― I-am supus unei metamorfoze excepţionale. Trupurile lor nu mai sunt pământeşti, sunt fiinţe ale cerului.

― Or fi având aripi!

― Da, au aripi. Mergi cu mine să-i vezi?

― Stai puţin! E o nebunie. Vrei să mă faci să cred că ai prizonieri în pivniţă doisprezece îngeri. Dar dacă ar fi îngeri nu i-ai putea ţine închişi.

― Radu, îngerii sunt fiinţe înspăimântătoare. Noi nu îi putem înţelege, comportamentul lor ne pare iraţional. De îndată ce am să-i eliberez, puterea lor va fi deplină şi vor ieşi definitiv de sub controlul meu. Te-am ales să fii martor al acestui moment.

*

Avea să treacă vara până când Radu a început să-şi amintească puţin câte puţin din acea teribilă noapte. Braţul rănit i s-a vindecat, dar nu se mai putea baza pe el: îi atârna amorţit din umăr ca o aripă frântă. Totuşi, în sinea sa era mulţumit că scăpase cu atât, dar nu mărturisi acest lucru anchetatorilor. La ce ar fi folosit? Era destul că le povestise tot ceea ce ştia… inclusiv despre Mihaela.

Învăţase că sunt fapte care se pot clasa din cauza trecerii timpului, cel puţin pentru legile omeneşti, dar că mai există o altă justiţie interioară care nu te lasă niciodată să uiţi.

Uneori se întreba unde vor fi ajuns cei doisprezece îngeri, fiinţele acelea îngrozitoare. Îşi luaseră zborul ţâşnind în sus, luminoşi în bezna acelei nopţi de coşmar. Se întreba dacă ceea ce văzuse era cu totul adevărat. Îngeri? Se poate crea un înger luând recipientul unui trup, înconjurându-l cu întuneric şi umplându-l cu lumină? Aşa spusese Alex Simon pe când trăgea să moară. Îngerii lui îl ridicaseră spre înaltul cerului, (lui Radu i se păruse că erau ca un banc de peşti devoratori mişunând în toate direcţiile pe sub pradă), iar de acolo îl aruncaseră jos. Toată vânzoleala aceea de aripi, ţipetele ascuţite ale creaturilor intrând parcă pe sub piele, urletele îngrozite ale personalului de la cabană şi teama grea ca metalul topit invadându-i viscerele erau senzaţii încă atât de vii! De ce pe el îl cruţaseră? De ce îl lăsaseră acolo jos pe pietrele reci, doar cu braţul aproape smuls din umăr după ce îl purtaseră în zbor atârnând de mână?

Se trezise lângă domnul Simon care agoniza. Ultimele cuvinte ale acestui individ erau probabil cheia misterului: „Să nu uiţi ce-ţi spun: binele de care tu eşti în stare nu este destul ca să poţi înfrânge răul. De cele mai multe ori trebuie să faci rău ca să învingi răul. Nu ai de ales.”

Era nevoit să-şi amintească de acest lucru în ziua când creaturile acelea aveau să se întoarcă…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.