Fiica preşedintelui

Articol publicat in:Proza | 25 februarie 2013
Autor:

Povetire publicată în volumul „Supraveghetorii”, Eugen Gombos, Ed. Libris Braşov, 2009

Ploua. După vremea mohorâtă și tristă ai fi zis că este toamna târziu, nu sfârșitul primăverii. Doar temperatura, destul de ridicată, amintea de perioada în curs a anului. Mirosea a pământ reavăn și iarbă proaspătă în micul cimitir de la capătul acelui orășel uitat de lume. Locul era bine ales. Destul de departe și mai ales destul de ascuns, întocmai ca să nu atragă pe unii și să-i ţină departe pe alţii. Și înmormântarea ce urma să aibă loc părea să fie cât se poate de discretă. Doar vechea mașină a cioclului, preotul și cei doi gropari formau procesiunea care nu se sinchisea de ploaie și înainta spre groapa deja săpată.

Nu semăna deloc cu înmormântările obișnuite. Nimeni nu plângea și nimeni nu însoţea grupul. Iar cei prezenţi își făceau doar meseria. Toate acestea făceau ca evenimentul să pară din cale afară de trist.

Sicriul era acoperit și numai preotul știa că înăuntru era un bărbat tânăr. Nu-i știa decât numele de botez – Rico, pentru că cel care aranjase ca omul să fie înmormântat în parohia lui dorea ca totul să fie cât mai simplu și de nebăgat în seamă. În plus, banii primiţi făceau cât să nu pună întrebări și mai ales să-și ţină gura pe viitor. La început privise cu reticenţă cererea, dar constată apoi că toate actele erau în regulă și nu avea de ce se teme. Certificatul de deces era emis de municipalitatea unui oraș mare, cauzele morţii erau certificate de un medic din capitală, iar sicriul și toate cele necesare, inclusiv decedatul, erau pregătite. Nu trebuia decât îngropat. În rest nu avea de ce să-l intereseze amănunte.

Ajunși aproape de groapă, din camionetă coborâră doi oameni, care împreună cu groparii așezară sicriul pe funiile cu care urma să fie coborât. Cum preotul nu știa nimic despre defunct și nu era nimeni interesat de vreo cuvântare, aceasta nu însumă mai mult de treizeci de cuvinte. Dar, chiar înainte ca sicriul să fie coborât, de undeva dinspre intrarea în cimitir, apăru o femeie, prin stropii mărunţi de ploaie, care, în sfârșit, după două zile, păreau că se opresc.

– Nu-l coborâţi! strigă femeia. Staţi, nu-l coborâţi!

Groparii se opriră, iar preotul crezând că e vreo rudă a mortului și că va fi nevoit să ţină un nou pomelnic, ceea ce însemna că va trebui să mai rabde ploaia, zise către femeie:

– Tocmai am terminat, domnișoară!

– Doar o clipă, părinte! Trebuie să-l văd! Vă rog, deschideţi sicriul!

– Asta nu se poate, domnișoară, zise preotul întorcându-se. Imediat făcu un pas înapoi. Murmură abia auzit:

– Doamnă…

– Sunt domnișoară, părinte și știi prea bine asta. Simplul fapt că m-ai recunoscut și știi cine sunt nu mă transformă brusc în niciun fel de doamnă. Te rog, spune-le să deschidă sicriul!

– Cu tot respectul, …domnișoară, nu pot să fac asta. În acest stat legile nu ne permit să facem așa ceva.

– Dar nu permit nici să îngropaţi cetăţeni care nu au domiciliu sau rude în acest stat. Cred că nu e nevoie să spun mai multe, nu?

– Vă rog să mă scuzaţi, dar tot nu pot face ce îmi cereţi. Probabil că dumneavoastră știţi chiar mai bine decât mine de ce!

Femeia își dădu seama că preotul avea dreptate, chiar dacă luase mită și chiar dacă o recunoscuse, era prea periculos pentru el să-i urmeze rugămintea. Se mai gândi un pic, apoi zise:

– Fie! Dar mă vei însoţi ceva mai încolo și îmi vei spune exact cine este în sicriu și cum arată. Până atunci spune oamenilor să nu-l coboare. Voi plăti pentru timpul lor pierdut.

Preotul se depărtă împreună cu femeia. Începu să-i explice puţinele lucruri pe care le știa, dar nu văzuse nici el trupul din sicriu. Oricum, din datele culese, femeia deduse ceea ce o interesa și părea convinsă că nimerise bine. În timp ce vorbea cu ea, preotul o cerceta atent și desigur, se gândea la altceva:

„Ce mama dracului – Doamne iartă-mă – caută aici fiica președintelui ţării!? După cum e îmbrăcată, simplu, ca orice chelneriţă din orașul ăsta împuţit, se pare că nu vrea să se afle de prezenţa ei. Dar hainele ei negre îmi spun că îi pasă de mort. E și foarte obosită, semn că vine de departe și pare și plânsă. Te pomeni că e vreun iubit de-al ei cu care taică-său n-a fost de acord și i-a făcut felul, iar acum îl îngroapă aici, la mine, ca să-l facă pierdut. Numai că domnișorica a aflat, deși președintele a cheltuit o grămadă de bani cu povestea asta și acum a venit să-și ia rămas bun. Așa trebuie să se fi întâmplat. Sigur, acum îmi dau seama, dacă mă gândesc la ce oameni au venit și cum mi l-au adus pe mort. Da, da. Totul e modest, dar scump și totul e simplu, ca să treacă neobservat. Oricum, nu e treaba mea. Să-l văd odată îngropat și-n rest… Dumnezeu cu mila! Poate veni și pleca oricine de la mormântul lui.“

Doar pe jumătate mulţumită, femeia se întoarse la groapă. Preotul își reluă slujba, împodobind-o cu câteva cuvinte pompoase, nu prea multe însă, căci pe bună dreptate, nu știa ce să spună. Groparii începură să coboare sicriul. Fiica președintelui, deși părea foarte marcată, nu plângea. În schimb se gândea. Se gândea la ultimii ani din viaţa ei.

Cum tatăl ei era la al doilea mandat, imediat se împlineau opt ani de când ea era „fiica președintelui“. În această postură, deloc plăcută, își petrecuse ultima parte a copilăriei, adolescenţa și tot așa își începuse viaţa de tânără femeie. Desigur, erau și multe avantaje, dar acum se gândea doar la neplăceri. Mai bine zis la un anumit gen de neplăceri. În chiar primul an de președinţie, un grup de extremiști organizase un atentat la viaţa tatălui ei. Apoi încercaseră din nou, la numai câteva luni. Dar președintele era prea bine păzit, așa că foarte curând s-au orientat către persoanele apropiate lui și firesc, s-au oprit asupra ei. Fusese răpită, dar recuperată de forţele de poliţie înainte de a se întâmpla ceva și mai grav. N-o interesase niciodată politica și nu știa dacă tatăl ei era sau nu un bun politician, dar credea că din moment ce câștigase alegerile (mai apoi chiar și a doua oară), oamenii aveau încredere în el și asta era tot ce conta. În orice caz, viaţa ei se schimbase complet după acea răpire. Văzând că fiica președintelui poate fi răpită, în afară de rivalii politici, mai mult sau mai puţin obscuri, o mulţime de grupări de traficanţi de diverse, sau bande de cretini, pur și simplu, se gândiseră la această variantă pentru a se îmbogăţi, pentru a-și negocia punerea în libertate sau pentru a trage o mulţime de alte foloase. Așa se face că președintele și guvernul au fost nevoiţi să-i asigure o pază cel puţin la fel de bună ca și a primului om din stat. Forţe ale trupelor speciale asigurau orice perimetru, oriunde s-ar fi dus. O mulţime de civili nevăzuţi era atentă la orice se mișca. O echipă specială formată din șase oameni era permanent în imobilul unde se afla ea, supraveghind totul în jur, iar un om – garda ei de corp – nu se dezlipea niciodată de ea. Până acum trei ani, acest post bănos, dar foarte expus, fusese al unui fost coleg de școală militară al președintelui. Dar cum vârsta pensionării, dacă este atinsă, este riguros respectată în această meserie, gardianul a trebuit să fie înlocuit. Din cei patru candidaţi, președintele îl alesese pe cel mai tânăr, spre nemulţumirea șefului pazei.

Din trecutul mai îndepărtat, mintea femeii făcu un salt, în ultimele două zile. Se certase crunt cu tatăl ei, președintele. Și totul plecase de la această înmormântare.

– Draga mea – spusese președintele – știu că este foarte frumos ceea ce dorești tu să faci, dar crede-mă că nu este bine! Ascultă-mă și fă cum îţi spun! Am trecut și așa prin destule. Mandatul meu se termină în câteva luni și odată cu el se vor termina și toate porcăriile astea. Mai ai un pic de răbdare!

– Aici nu e vorba de răbdare, tată. Mă mir că nu vrei să pricepi ce s-a petrecut și ce simt eu.

– Nu pot… nu am voie să pricep. Înţelege că tot ce contează este securitatea ta! Avem unele informaţii cum că anumite cercuri vor urmări funerariile, în speranţa că vei fi și tu prezentă. Știi că suntem înainte de alegeri și că ar face orice ca să mă împiedice să candidez din nou. Nimeni nu crede că vreau să mă retrag.

– Te rog, tată, nu-mi spune despre manevre politice, că nu mă interesează! Ţi-am explicat de ce vreau să fiu acolo și aș dori să nu mai lungim această discuţie. Decizia mea este luată.

– Haide Maria, nu te purta așa! E penibil. Discuţia asta am mai avut-o acum șapte ani și acum patru ani încă odată, dar până la urmă ţi-ai dat seama că este bine așa cum spun eu.

Maria ridică tonul:

– Da, ne-am mai certat pe tema asta, dar au fost alte situaţii, chiar nu poţi înţelege?!

– Maria, nu mai ești copil. Prima dată te-a deranjat că ţi s-a înăsprit supravegherea, iar a doua oară că nu te puteai întâlni cu băieţii fără garda de corp. Repet, acum nu mai ești copil…

– Tocmai de aceea decizia mea este fermă. Voi participa la funeralii indiferent ce dorești tu. Îmi asum pe de-a întregul acest risc.

– Nu voi permite acest lucru…

– Acum tu ești penibil, tată. Și mai ales fără niciun pic de bun simţ. Mă doare să-ţi spun asta, dar așa este. Rico a murit ca să pot trăi eu și îi datorez prezenţa mea la înmormântare, în semn de recunoștinţă.

– Ţi-am spus că știu, dar de asemenea ţi-am explicat de ce nu se poate.

– Nu se poate pe naiba! Nu voi fi mai expusă decât în altă parte. Ai văzut singur că nicăieri nu mai suntem în siguranţă. În caz că ai uitat, îţi aduc aminte: acum două zile a avut loc un atentat chiar în clădirea administraţiei centrale – cea mai sigură clădire din ţară, unde Rico, garda mea de corp, a murit apărându-mă.

– La urma urmei pentru asta a fost plătit. Știa ce are de făcut și la ce riscuri se expune. Asta era meseria lui.

-Ha! Am trăit s-o aud și pe asta! Tatăl meu, cel mai bun om din lume, președintele ţării, îmi spune că pentru asta își plătește angajaţii. De când ești președinte ai în jurul tău numai angajaţi, nu mai ai oameni, ca pe timpuri.

– Am vrut să spun doar că asta era meseria lui. Și cu asta punct.

– Niciun punct! strigă Maria violent. Și știi de ce? Pentru că Rico nu își făcea meseria și punct. El…

Cu ochii holbaţi de mirare și furie, președintele o întrerupse ridicând și el tonul:

– Doar nu vrei să spui că între tine și nenorocitul acela a fost ceva! De asta ţii oare atât de mult să-l conduci pe ultimul drum?! Avea dreptate șeful pazei când mi-a sugerat o gardă ceva mai în vârstă…Nu pot să cred…

Din ochii Mariei izbucniră lacrimi. Începu să urle isteric:

– EU nu pot să cred că tatăl meu gândește așa ceva despre mine! Ia spune-mi de ce l-ai angajat? Ţi s-a părut că arăta extraordinar de bine?

– Maria, Maria… zise președintele încercând să-și calmeze fata…

– Spune-mi!!! Spune-mi!!!

– Ei bine, nu era arătos. L-am angajat pentru că avea referinţe bune și pentru că îi mergea mintea, iar eu totdeauna am crezut că un bodyguard deștept e mai bun decât unul puternic.

– În sfârșit, recunoști ceva. Află că în trei ani am stat de vorbă cu el de două ori, nici mai mult, nici mai puţin. Eu nici nu-l băgam de seamă, iar el nu mi se adresa niciodată. Și asta nu numai ca să respecte protocolul, ci pentru că avea bun simţ. Și cu toate acestea, el, Rico, „boacterul“, cum își băteau joc unii de el, a fost pentru mine mai mult decât toţi ceilalţi oameni din viaţa mea. Cel mai mult mă doare că nu mi-am dat seama de acest lucru decât după moartea lui. Află că Rico, „mutul“ cum îi mai spuneau alţii, ţi-a ţinut locul chiar și ţie. Mi-a fost mamă și tată, prieten și aliat, deși pentru mine nu exista acest om. Era exact ca un obiect banal, mult prea obișnuit. Ca un dulap de pe holul biroului, pe lângă care treci de sute de ori pe zi și nu-l vezi măcar, atât de neimportant este. Dar dacă îl ia cineva, imediat remarci locul gol și îi simţi lipsa. Tu m-ai învăţat să-mi ignor paznicii, să mă port natural, firesc, ca și cum ei nu ar fi acolo. Iar eu am învăţat și l-am ignorat atât de bine încât treceau săptămâni fără măcar să știu dacă l-am zărit vreo clipă sau nu. Și cu toate acestea el era acolo. Treceam pe lângă el de mii de ori, fără să-l văd sau să-i acord vreo importanţă. Numai ochii lui grijulii mă urmăreau și-mi cercetau fiecare mișcare, fiecare obiect cu care veneam în contact. Chiar și când nu era de faţă, stăteam sau dormeam liniștită – știind în subconștient doar – că cineva îmi veghează somnul. Acesta era omul cu care eu mi-am petrecut fiecare secundă din ultimii trei ani. Pot să spun că el îmi făcea patul atunci când îl controla seara și tot cu el mă trezeam, pentru că imediat ce deschideam ochii, el făcea inspecţia de dimineaţă, desigur fără să mă deranjeze. El a fost paznicul necunoscut și neștiut de nimeni, nici chiar de mine, care m-a apărat cu prilejul atâtor ocazii neplăcute. O prezenţă discretă și devotată, de ale cărei răni, căpătate în localuri, apărându-mă pe mine, eu nici nu știam. Plecam și lăsam, „paza“ să se descurce. Doar pentru asta era plătit, nu? Vezi, asta mă deranjează! Că am gândit despre el la fel ca voi, ceilalţi și nu am realizat ce înseamnă Rico. A fost un animal silenţios și eficient, nimic mai mult. Dar și câinele ţi-l mai mângâi câteodată, în timp ce pe el nici nu îl băgam de seamă.

– Maria…

– Nu mă întrerupe! Știu ce vrei să spui. Da, poate că am remușcări. Și ce dacă? El a fost mereu cu mine, pentru că după ce a murit mama tu ai fost mereu ocupat. El, urmărindu-mă, s-a bucurat în sinea lui de toate bucuriile mele și s-a întristat de toate tristeţile mele. Ochii îi luceau când mă vedea zâmbind sau lăcrimau când mă vedea plângând. Da, garda mea de corp, „durul“ echipei de pază, plângea. Iar eu, ca o proastă, n-am văzut niciodată nimic. Abia acum rememorez imaginile și-mi dau seama… Ei bine află că pentru asta nu era plătit! Faţă de toţi ceilalţi paznici ai mei, el avea în plus sufletul.

Iarăși știu la ce te gândești. Da, se poate să-i fi plăcut de mine, dar era un profesionist desăvârșit. Știa că are de făcut o treabă și fii convins că nu a amestecat-o cu altceva. Știa, de asemenea, care este locul lui în societate în raport cu mine și nici măcar ochii nu și i-a ridicat spre mine în vreun fel care să mă fi deranjat vreodată. M-a respectat întotdeauna, deși eram apropiaţi ca vârstă. Iar dacă a ţinut la mine nu a arătat-o niciodată, pentru că nu avea voie și poate că treaba asta l-a durut și a suferit. Dar niciodată nu s-a văzut nimic pe chipul lui. Tu habar n-ai cum era Rico, dar nu te condamn pentru asta. Nici măcar eu n-am știut până ce nu a murit. Îţi voi reda cele două discuţii avute cu el, poate așa vei vedea omul din Rico. După venirea lui, m-am despărţit de Paul, știi povestea. Ei bine, eram disperată, la capătul puterilor și al suferinţei. Dintre toţi „prietenii mei dragi“ și toate rudele, numai el a văzut asta. Ca un gest de solidaritate mi-a lăsat un trandafir galben. Am știut că este de la el, pentru că numai el putea avea acces acolo. M-am dus și l-am întrebat ce e cu floarea. Mi-a spus: – „Îmi cer scuze domnișoară, am vrut doar să vă înveselesc puţin!“ – „Nu este cazul“ – „Îmi cer scuze, dar eu văd altceva. În orice caz, aș dori să vă spun un singur lucru. Îmi daţi voie?“ – „Spune!“ – „Nimeni, oricine ar fi, nu merită lacrimile unei femei, dacă se poartă așa cum s-a purtat domnul Paul. Desigur, nu e treaba mea, dar mă revoltă faptul că în general bărbaţii sunt niște măgari și că le lipsește un lucru esenţial“ „Ce lucru, domnule Rico?“ – „Respectul faţă de femei.“ Eu am plecat și numai mult mai târziu m-am gândit la cât de adevărate erau vorbele lui. Ele m-au ajutat să trec peste acel moment al vieţii mele, pe care îl credeam fără întoarcere. A doua oară am vorbit cu el în singura lui zi liberă pe care a avut-o în trei ani de serviciu. Fusese rănit într-o încăierare, tot din cauza mea și nu putea sta în picioare, iar eu trebuia să plec cu avionul. Excursia mea s-a anulat și m-am întors. L-am găsit pe un șezlong, în grădină, ascultând muzică peruană. L-am întrebat de ce o preferă. Mi-a spus că muzica aceea îi oferă niște imagini care îl relaxează și îi „reîncarcă bateriile“. Ritmul este războinic, vocea caldă, versurile fierbinţi, specifice Americii de Sud, iar melodia, sub aparenţa ei exotică, este de fapt plină de tandreţe și sensibilitate. „Când ascult această muzică, văd platourile înalte din Peru și Anzii Cordilieri. Văd chipul aspru, aproape sălbatic și sufletul încercat al vechilor indienilor Inca. Atunci când ascult ocarina și naiurile lor, parcă mă înalţ și plutesc împreună cu condorii…“ – „Ai fost vreodată în Peru, domnule Rico?“ – „Nu și probabil că nici n-o să ajung“ – „Totuși, se pare că știi destule despre ţara aceasta.“ – „Sunt doar vise, domnișoară! Singurul lucru care mă leagă de ţara aceea e muzica și o brăţară incașă împletită, pe care am cumpărat-o la un preţ de nimic, de la un imigrant.“

Sunt aproape convinsă că ţie nu-ţi spune mai nimic această conversaţie banală, dar să știi că mie mi-a deschis ochii asupra unui lucru. Dacă el, o mașină programată doar pentru paza mea, care trebuia să fie tot timpul cu picioarele pe pământ, găsea timp să și viseze, atunci eu, care nu aveam nicio treabă, cu atât mai mult, trebuia să învăţ să visez iar. Era un lucru care îmi lipsea și fără de care mă dezumanizam. Cu un tată președinte, cu bani și o mulţime de curtezani care îmi ofereau tot ce îmi doream, ce rost mai avea să visez? La ce se mai putea visa?

– Copila mea, te înţeleg mai bine decât crezi, dar aș vrea să mă înţelegi și tu!

– Știu că nu ești un om rău și că vrei să mă aperi! Știu că nici tu, cu toate treburile tale, nu ai uitat să visezi, dar asta nu mă face să renunţ la funeralii, mai ales pentru că, după câte știu, Rico nu are pe nimeni apropiat. Ar trebui să știi că în fiecare noapte punea un scaun în faţa ușii mele și stătea acolo până dimineaţă. Aţipea uneori, dar nu îmi făceam griji: nu băga de seamă nici măcar bubuitul unui tun dacă nu avea legătură cu mine, dar auzea orice frunză care pica pe pervazul ferestrei mele. Mă apăra din instinct, exact ca un câine de pază. Asta o știu mai bine decât oricine și nu mă vei putea convinge că își făcea doar meseria. Am înţeles că noua mea gardă este cel mai bine cotat în întreaga lume și cu toate acestea nu mă simt deloc în siguranţă. Și știi de ce? Pentru că „își face doar meseria“.

Președintele scoase un oftat, iar Maria continuă:

– În ochii lui nu se citește interesul faţă de omul numit Maria. El vede numai „ceva“ de care trebuie să aibă grijă, în timp ce – repet, numai acum îmi dau seama – Rico mă înţelegea după gesturi, priviri, atitudini… Știi că uneori îi lăsam vorbă prin oamenii de serviciu să-mi facă vreun serviciu și niciodată nu mi-a refuzat nimic, dacă acel lucru nu mă punea în pericol? Și acum să-ţi povestesc ce s-a întâmplat acum două zile…

– Știu, Maria!

– Nu știi nimic. Așteaptă să vezi lucrurile prin ochii mei: tu te pregăteai de întâlnirea cu secretarul de stat și cu miniștrii. Falsa delegaţie a partidului socialist, formată din opt oameni înarmaţi, luase deja poziţii de atac. Era cât se poate de clar că vor încerca un asasinat la adresa ta. Din fericire, eu tocmai veneam să te salut și să-ţi urez succes. Rico, aflat chiar lângă mine, și-a dat seama de situaţie și a dat alarma. Tu veneai dinspre birou, dar n-ai mai ajuns la sala de ședinţă. Gărzile tale te-au dus imediat la loc sigur. Acolo la noi însă, s-a deschis focul. Teroriștii, descoperiţi, încercau să iasă cu orice preţ din clădire. Se trăgea din toate părţile, răniţii urlau și era un vacarm de nedescris. Invitaţii din sala de ședinţă s-au îmbulzit spre ușa care nu-i încăpea pe toţi deodată. Rico a încercat să facă loc, dar nu se putea. Atunci, pentru că eram aproape ultimii și teroriștii puteau trage în mine, m-a prins în braţe de la spate, acoperindu-mă cu trupul lui. Dar mulţimea era atât de înnebunită de spaimă, încât nu am putut rămâne în picioare. Amândoi am fost îmbrânciţi, striviţi, doborâţi la pământ și călcaţi în picioare de ceilalţi fugari. Asta ne-a salvat pentru moment. Gloanţele au trecut pe deasupra noastră, făcând alte victime. Pe mine mă durea glezna, mă lovisem la cap și eram ameţită. Nu prea știam ce se petrece. Când s-a eliberat ușa, tot n-am putut să trecem. De afară trăgeau oamenii de pază, iar din sală teroriștii. Rico a stat întins peste mine. Apoi, la un moment dat, a prins o ocazie, m-a săltat pe umăr și a fugit cu mine spre hol. Teroriștii au atacat chiar în acel moment, forţând ieșirea și au reușit. Gărzile băteau în retragere urlând pe holuri după ajutoare. Numai cu pistoalele nu făceau faţă armelor automate. Așa se face că Rico nu s-a putut opri. Atacatorii veneau după noi și a fost nevoit să fugă cu mine pe umăr. Cum știi, nu era extraordinar de puternic, dar m-a cărat. Cunoștea clădirea și încerca să nu mă ducă spre ieșire, pentru că într-acolo se îndreptau și teroriștii. Între timp, poliţia blocase ieșirea în curtea clădirii. Undeva izbucnise și un incendiu. Pe toate holurile superioare era fum. Ajunși la parter, Rico m-a lăsat jos și m-a împins spre aripa nouă. Se pare însă că și teroriștii cunoșteau clădirea. Doi dintre ei coborâseră pe scara de serviciu și au dat peste noi. Eu eram prea speriată ca să fac vreun gest, dar în momentul acela Rico s-a aruncat între mine și atacator. A încasat un glonţ în umăr. Nu am auzit decât un icnet și schimbul de focuri care a urmat. A reușit să-l doboare pe unul din ei, dar trebuia să fugim de acolo. Altă soluţie nu era. În tot acest timp, ceilalţi teroriști nu au putut ieși, și retrăgându-se din faţa poliţiei, veneau iar în direcţia noastră. Eram încolţiţi. Deși plin de sânge, Rico m-a prins de mână și am început să alergăm spre subsol. Am dat peste o mulţime de uși închise. Eu eram disperată. Sângele lui Rico se prelinsese până pe mâna mea. Văzând că nu avem scăpare, a luat-o pe un hol foarte îngust și luminat doar de un bec de serviciu. La capătul lui era grilajul de la un tub de aerisire. L-a spart și m-a băgat acolo, iar el s-a întors la colţul zidului. A urmat un alt schimb de focuri. Reușise să oprească înaintarea teroriștilor, ajutând astfel paza care ataca din spatele lor. Dar nu mai avea încărcătoare și a trebuit să renunţe. Am auzit pe cineva strigând: „E fiica președintelui! Puneţi mâna pe căţea și suntem liberi!“ Altcineva s-a conformat imediat ordinului primit și l-a atacat pe Rico. El venea spre mine și era la jumătatea acelui hol îngust. Nu mai avea cartușe. A scos un cuţit și s-a întors către atacator. Acesta avea un pistol. Rico s-a aruncat asupra lui. Cele două gloanţe trase în piept nu l-au putut opri la timp. A tăiat beregata teroristului dintr-o singură mișcare, apoi a căzut. Dar nu avea timp pentru așa ceva. Cu siguranţă urma să vină un altul și eu eram expusă. S-a ridicat palid ca moartea și intrat în tub, după mine. Am început să mergem în patru labe. Văzând atâta sânge, mie îmi era rău. El îmi spunea pe unde s-o iau, la fiecare ramificaţie. Eu mă executam mecanic, în stare de șoc. Îl auzeam în spate gâfâind și horcăind. Am auzit și când urmăritorii au pătruns în tub și au strigat de bucurie când au văzut dârele de sânge. Situaţia era critică. Nu exista decât o singură scăpare și Rico n-a ezitat s-o aplice. La una din ramificaţii mi-a spus să intru pe un tub foarte îngust, spre dreapta. Întinși pe burtă, abia aveam loc să înaintăm. Era undeva o lumină, dar nu se vedea prea bine. Se infiltrase apă din tavanul subsolului și împreună cu praful depus formase noroi. În urma noastră era un adevărat război. După vreo cincisprezece metri și un cot parcurs, Rico s-a oprit. „Domnișoară, continuaţi să vă târâţi! Nu mai sunt alte ramificaţii și după nicio sută de metri ajungeţi în curtea din spate. Acolo e echipa nr. 6. Veţi fi în siguranţă.“ Am vrut să-l iau și pe el, dar s-a opus. Nu mi-am dat seama de ce, dar el avea ideea clară. A insistat să plec și am plecat. După câţiva metri, i-am auzit pe atacatori. Ajunseseră la Rico și au început să tragă în el. Mi-am întors capul și i-am văzut ochii. Privea după mine. Chiar și în situaţia aceea, s-a gândit la mine. A zis: „Domnișoară, îmi pare rău că a trebuit să vedeţi toate astea!“ În ochii lui se citea îngrijorarea că eu nu voi putea ajunge la capătul tunelului, dar când a văzut că mă descurc s-a înseninat. Mi-a zâmbit și a murit așa, zâmbind, mulţumit că reușise să mă scape.

Ochii Mariei se uscaseră. Acum plângea numai cu sufletul. Președintele se făcuse și el palid.

– În timp ce eu mă îndepărtam, teroriștii l-au împușcat pe Rico. S-a tras mult, Dumnezeu știe câte gloanţe au băgat în el. Dar tocmai ăsta a fost planul lui: odată mort, trupul lui bloca trecerea și eu eram salvată. Nu putea fi împins, ci numai tras înapoi, până la joncţiunea cu tubul mai gros. Dar asta a luat timp. Cei trei atacatori care mai rămăseseră în viaţă au fost gazaţi imediat ce echipa nr. 6. a anunţat prin radio că eu am ieșit. Rico a fost găsit acolo, așa cum l-am lăsat: cu hainele sfâșiate, plin de sânge și noroi, cu ochii ridicaţi după mine și cu zâmbetul pe buze. Și după toate astea tu vrei ca eu să nu particip la înmormântarea lui!? Dacă crezi că eu voi fi de acord cu asta, atunci înseamnă că nu mă cunoști deloc. Oricum, tu nu vei știi niciodată cum a fost acolo în tub și prin ce am trecut.

– Spune-mi sincer, Maria, l-ai iubit pe Rico?

– Nu. Și îmi pare rău. Ţi-am spus că nici nu îl băgam de seamă. El ar fi meritat să-l iubesc mai mult decât alţii, dar acum e prea târziu.

– Dar crezi că el te-a iubit?

– Nu pot să știu asta. Sper din toată inima că nu, pentru că altfel a avut de suferit. Mă gândesc doar de câte ori a trebuit să păzească ușa camerei mele în timp ce eu eram cu Paul sau cu ceilalţi iubiţi ai mei, care în afară de faptul că arătau bine nu aveau niciun alt merit. În orice caz, a ţinut mult la mine.

– Îmi dau seama că a fost un om bun și într-adevăr, îi datorezi viaţa, dar nu înseamnă că trebuie să mori și tu.

– Nicio grijă, tată, nu vreau să mor! Tot de la el am învăţat că moartea trebuie să fie chiar ultima variantă. Până poţi lupta, este o lașitate să alegi moartea.

Președintele părea înduplecat deși nu se exprimase în cuvinte. Maria plecase mulţumită. Atunci nu se gândise încă la faptul că tatăl ei, desigur din prea multă dragoste, a minţit-o cu prefăcătoria lui și că urma să aranjeze o înmormântare secretă, undeva aiurea, la care ea să nu poată participa. Abia ieri seară aflase și plecase în fugă, păcălindu-și noii paznici cu ajutorul unui fost coleg de colegiu.

Iar acum se afla lângă mormântul lui Rico, cu lacrimile în gât. Sincer îi părea rău că nu-l iubise pe Rico, nu-l apreciase, nu-i acordase nicio atenţie. Măcar de ar fi stat de vorbă cu el mai mult. Dar la vremea aceea avusese în cap prostiile referitoare la diferenţele de clase sociale, studii, funcţii și așa mai departe. Maria realiză că de fapt abia acum se maturizase cu adevărat și asta foarte brusc. Păcat că pentru asta a fost nevoie de sacrificiul unui om ca Rico. Păcat că numai murind a putut s-o facă să înţeleagă adevăratele valori ale vieţii.

Când se trezi din gânduri, primul lucru pe care îl văzu fură groparii care așteptau. Le plăti imediat timpul pierdut și ceva în plus și le ceru să coboare sicriul. După aceea, luă un pumn de pământ, așa cum era obiceiul și-l aruncă în groapă. Sunetul bulgărilor uzi, lovind „cutia“ de lemn ce părea goală, îi răsună în cap ca un ecou. Când pământul începu să cadă aruncat de lopeţi, soarele se ivi timid dintre niște nori subţiri, umplând cimitirul cu o lumină difuză. Ploaia se oprise și din pământ se ridicau aburi. Lacrimile din gâtul Mariei urcară și ieșiră prin ochi. Imediat ce fu așezată și piatra de căpătâi, groparii se retraseră. Ea mai zăbovi o vreme. Așeză peste movila de pământ trandafirul galben pe care îl ţinuse în mână și constată că începea iar ploaia. Soarele ieșise doar cât să-l salute pe Rico. Modest omagiu, dar măreţ în același timp. Și simplu, cum probabil i-ar fi plăcut și lui Rico: să-l plângă doar soarele și fiica președintelui.

Înainte să plece, Maria se aplecă peste piatra funerară și o sărută plângând, cu ochii închiși și murmurând:

– Mulţumesc!

Apoi ieși din cimitir, se urcă în mașină și porni înapoi spre capitală. Se gândea deja la ce avea să-i spună președintelui, la cearta care se va isca. Oricum, Rico merita mai mult decât cuvintele palide ale unui preot oarecare și o înmormântare ca cea a unui vagabond necunoscut, găsit iarna îngheţat în parc. La urma urmei, el îl salvase și pe președinte și amândoi îi erau datori mai mult decât ar fi putut să-i plătească vreodată. Și cu toate acestea nu au existat nici focuri de armă, nici omagii, nici decoraţii, măcar post mortem. Nici măcar drapelul așezat pe sicriu, așa cum aveau de obicei căzuţii la datorie. Ajunsă în capitală abia spre seară, Maria hotărî să treacă întâi pe la mica ei reședinţă din cartierul prezidenţial, să se schimbe și abia apoi să-și caute tatăl. De la colţul străzii văzu însă multă agitaţie la poartă și mai multe camionete parcate, care tocmai plecau. Gărzile îi văzură mașina sosind și îi veniră în întâmpinare, încercuind-o și fugind pe lângă ea. La poartă coborî. O întâmpină șeful pazei:

– Unde aţi fost domnișoară? Președintele sună la fiecare zece minute. O să-mi pierd slujba.

– Nu-ţi dau socoteală dumitale, domnule. Nu dau nici măcar președintelui. Vreau să știu ce se întâmplă aici!

– Vă așteaptă înăuntru doi oameni. Președintele m-a autorizat să-i las înăuntru.

– Cine sunt?

– Am fost rugat să nu vă spun.

Nervoasă, Maria urcă scările în grabă, însoţită îndeaproape de noua ei gardă. Când deschise ușa, rămase îngheţată de uimire. Era chiar un pic speriată. Tot holul, sufrageria, scările spre etaj, toată casa și curtea din spate, atât cât se putea vedea prin ușa terasei, erau acoperite cu trandafiri, aruncaţi aparent la întâmplare. Erau milioane de fire care miroseau extraordinar. Nu aveai unde să pui piciorul fără să calci pe flori. Erau de toate culorile, însă dominau cei galbeni. Mintea femeii se opri, neștiind ce să creadă. Nici măcar nu se gândea de la cine ar putea fi florile, atât de pierdută era. La un moment dat se apropie de ea omul de serviciu.

– Domnișoară, vă așteaptă doi domni.

Femeia porni spre străini, transpusă, nerealizând încă ce se întâmplă. Unul din oameni se prezentă a fi directorul general al unei sere oarecare și îi ceru să semneze de primire. Văzu în act că sosiseră douăsprezece camionete cu trandafiri. După ce semnă, omul o salută și plecă. Celălalt străin o făcu să revină la realitate:

– Stimată domnișoară, îmi pare foarte rău pentru pierderea dumneavoastră! Permiteţi-mi să mă prezint: mă numesc Samuel F. Thomson și sunt executorul testamentar al domnului Rico del Campo. Ultima lui dorinţă a fost aceea de a vă umple casa și toată curtea cu acești trandafiri minunaţi. Sunt atât de mulţi încât am făcut comandă la toate centrele mari din ţară. Mărturisesc că niciodată în viaţa mea nu am văzut așa ceva.

– Dumnezeule, dar cât poate costa așa ceva?

– Totul este achitat, domnișoară. Domnul del Campo a strâns într-un cont bancar separat, aproape tot câștigul lui din ultimii ani, așa că totul este în regulă. Fără a fi nepoliticos, aș dori să vă rog să-mi semnaţi și mie aceste acte. Vă asigur că nu lipsește niciun fir. Totul s-a făcut exact așa cum a dorit domnul del Campo. Tot etajul și mansarda este plină de trandafiri. Un covor gros de flori acoperă și curtea. Ultimele sunt așezate chiar acum.

Maria semnă actele. Executorul își ceru din nou scuze și plecă. Urcând în camera ei, văzu că și acolo, totul, chiar totul, era acoperit de flori: tot mobilierul, masa, dulapurile, patul… Când văzu patul începu să plângă. Se apropie și se așeză. Pe trandafiri era așezată o brăţară incașă împletită, cumpărată la un preţ de nimic, de la un imigrant.

Etichete: ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.