Focul

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 18 ( noiembrie, 2011 )
Autor:

1. Precum în Iad, aşa şi pe Pământ

Ziua era mohorâtă, cu tunete bubuind şi ploaia şi vântul bătând în rafale peste câmpurile golaşe, mustind de apă. Toamna se înfăţişa mai aprig decât o văzuse Samuel vreodată; şi o văzuse deja de treisprezece ori.

Stătea cu nasul lipit de geam, privind fascinat spectacolul, în timp ce, inconştient, mototolea avionul de hârtie construit dintr-o filă a unui exemplar vechi din Financial Times. Şterpelise ziarul din camera tatălui său, pe când acesta era plecat şi mama sa nu se uita. Şi, deşi ştia că ar fi trebuit măcar să se simtă vinovat, era de-a dreptul încântat de fapta lui.

Imediat ce ieşise din camera mică şi obsedant de curată, un sentiment suprem de împlinire pusese stăpânire pe el. Alergase prin casă, având grijă să ţină capul jos când trecuse pe lângă bucătăria unde mami robotea, murmurând fericită Jingle Bell Rock (Samuel încercase să îi spună încă din vară că 25 decembrie era încă departe, dar conversaţia avusese acelaşi efect ca una cu un perete), pentru ca apoi să trântească uşa camerei sale, cu un zâmbet larg schiţându-i-se pe faţă.

Dar acum totul dispăruse. Nu mai simţea nimic… decât gol. Şi atunci îşi dădu seama. Era linişte. Mult prea multă linişte… Vedea ploaia răpăind de ferestre, dar nu auzea nimic. Nici măcar sunetul propriei respiraţii. Rupse avionul în două. Nimic. Cel mai ciudat lucru nu era însă acea senzaţie de singurătate absolută, ci faptul că, într-o oarecare măsură, o accepta bucuros. Era conştient (deşi nu-şi dădea seama de ce) că lângă el se afla un vechi prieten. Cineva pe care îl cunoştea atât de bine încât i-ar fi putut încredinţa însăşi viaţa… dar era absurd. El nu avea niciun prieten. Mami şi tati nu îl mai lăsaseră să meargă la şcoală. Nu după ce se întâmplase în ziua rea. Nu după ce aproape „făcuse praf” pe cineva. Nu, nu mai era posibil. Dar asta conta prea puţin acum. Îngrijorarea se disipă aproape la fel de brusc precum apăruse şi se lăsă purtat de tihna ciudată care învăluise camera. Era iar fericit.

*

Iadul se dezlănţuise seara. Pe când soarele cobora, cufundându-se în câmpiile ce străluceau roşiatic, un frig năprasnic se lăsase. Un frig ca de iarnă. Plouase aproape toată ziua şi atmosfera era deja foarte rece.

Samuel se cuibări în pătura de pe fotoliul din sufragerie, în faţa focului ce ardea mocnit în şemineu. Conductele de gaz şi cablurile electrice nu ajungeau până la ei, în casa veche de aproape trei sute de ani, pe care tatăl său o moştenise de la bunicul lui, iar bunicul de la tatăl lui şi aşa mai departe. Într-o zi, Samuel îl rugase pe tatăl lui să-i povestească despre casă. Cine o construise, când, de ce atât de departe de cel mai apropiat oraş, în mijlocul pustietăţii. Era de neînţeles pentru el, dar se părea că şi pentru tatăl lui. Lui nu-i păsa decât de serviciul lui şi, după cum chiar el urlase într-o seară, de cina care ar fi trebuit să fie deja pusă pe masă când intra în casă.

Se holba la limbile de foc se lingeau piatra, într-un dans pe cât de pervers (gândul îl făcu să roşească), pe atât de fascinant. Se înălţau uşor, lucind roşiatic, muşcător şi coborau pline de extaz, aproape de o răbufnire finală, impetuoasă. Un final epic al partidei de călărie, ce avea să aducă mai mult decât frigul. Într-un fel, Samuel o ştia, dar nu făcu nimic. Stătu  doar şi urmări cu ochii mari mica bucată incandescentă, care, în ritmul de mers al unui om beat, începu să se rostogolească uşor până la uşa de sticlă, ce, ca prin minune, scârţâi uşor şi se deschise, lăsându-şi progenitura să se lovească de suprafaţa rece a podelei de lemn, scoţând scântei fierbinţi de încântare, şi să-şi continuie drumul până la covoraşul tocit care intra până sub fotoliul lui. Nu trebuiră mai mult de câteva secunde pentru ca o flacără ca de chibrit să înceapă a mocni uşor.

Dar nici chiar atunci băiatul nu făcu nimic. Era dincolo de înţelegerea lui, dar ştia că trebuia să lase lucrurile să-şi urmeze cursul. Flacăra crescu, lumina ei dănţuind pe pereţii tapetaţi, în timp ce fumul înecăcios îi înţepa ochii verzi, sclipitori. Urmări cu uimire cum, odată aprinse bine, flăcările făcură uşor-uşor un cerc în jurul locului unde el stătea, îndreptându-se în linie aproape dreaptă spre holul care ducea la bucătăria unde tatăl lui mânca, iar mama lui pregătea o prăjitură. Prăjitura, se gândi el pofticios. Era preferata lui, cu mure şi afine.

Zâmbi aproape imperceptibil. În sfârşit îi era cald şi bine. Dar oare cum de mami şi tati nu simţiseră încă fumul? După aceea le auzi. Strigătele lui mami, urmate de înjurăturile lui tati, adresate când focului, când soţiei sale şi când Dumnezeului în care, după cum spusese el, era prea periculos să-ţi pui încrederea. Dar nu peste mult timp ceva se schimbă. Răgetele lui tati şi  ţipetele lui mami se transformaseră. Acum erau tânguitoare şi stridente, completând valsul nebun al focului cu o coloană sonoră pe măsură.

Şi apoi se lăsă liniştea. La fel de adâncă, sau poate chiar mai adâncă decât cea de dimineaţă. Samuel se bucura de ea, rânjind incontrolabil, dar, din senin, o fărâmă de grijă îşi făcu loc în sufletul său, zvârcolindu-se ca un vierme, până ajunse să-i transforme râsetele în suspine, urmate imediat de lacrimi ce i se topeau sărate şi calde în gura deschisă. Nu voia să moară. Nu… Nu vreau… Şi instantaneu, ca un răspuns la gândurile lui, auzi vocea, la început de neînţeles, dar apoi şuierătoare şi clară şi atât de rece încât putea jura că în curând urechile aveau să-i sângereze:

―  O să fie bine, sâsâise ea, iar plânsetul lui Sam încetă dintr-odată.

Ştia… pur şi simplu ştia că acel glas îi spunea adevărul. Iar credinţele i se adeveriră. Ca lovite de atingerea apei, flăcările se desprinseră unele de altele trosnind, dând naştere unui culoar ce ducea până la uşa de stejar, înnegrită de fumul gros, care părea că nu mai are niciun efect asupra lui.

Sări repede din fotoliu şi aproape că alergă până la uşă, dar când s-o deschidă, vocea glăsui din nou:

― Te-am salvat azi… iar într-o zi mă vei salva şi tu… vei şti când…

Samuel asculta împietrit, dar liniştea fusese frântă. Abia acum îşi dădea seama de asta. Auzea focul pârjolind, lemnul gemând şi sticla crăpându-se şi plesnind. Dar mai era ceva. Ceva ce nu auzise. Cuvântul care, involuntar, îi pecetluise soarta şi care ieşise de pe buzele lui la fel de uşor ca o răsuflare:

― Bine.

Iar uşa se deschise ca de la sine, eliberându-l în aerul îngheţat, pentru ca apoi să se trântească în urma lui. Era doar o idee, dar ar fi putut jura că înainte să iasă a auzit pe cineva râzând. Scutură din cap şi trase adânc aer în plămâni.

Putea vedea acum stelele şi luna, suspendate pe tabloul neclintit al cerului şi, fără să-şi fi dat seama, începuse să plângă, chiar când se împlineau treisprezece ani de când simţise prima dată lumea crescând în jurul său.

2. Viaţa

Mormăi şi deschise ochii. Lumina care scălda camera era arămie şi îl îmbia la somn, şi chiar se gândi să dea ascultare instinctelor, până ce văzu perna goală de lângă el. Îşi trecu mâinile prin părul negru, bogat, apoi se ridică anevoios din pat. Gustul amărui şi coclit din gură mai-mai că-l făcu să vomite. Dădu cu ochii de sticla goală de Chase[1] şi de smocurile arse de jointuri, pe care le consumase cu o seară înainte. Mirosul încă se simţea puternic în camera mică şi dezordonată. Căscă şi merse împiedicat până la baie. Observă că era încă încălţat. Se sprijini cu mâinile de chiuvetă şi îşi clăti gura, încercând să scape de acreala grea ce îi provoca un tremur incontrolabil. Îşi dădu apoi cu mâna udă peste faţă, recunoscător pentru răcoarea binevenită, după care rămase acolo câteva secunde, privindu-şi reflexia în oglindă, în timp ce apa continua să-i picure din barba nerasă. Era greu de imaginat transformarea prin care trecuse în doar câteva zile. Ochii verzi îi erau parcă afundaţi în cap, întunecaţi şi şterşi, înconjuraţi de zgârieturi roşiatice, iar câteva vânătăi îi decorau obrazul stâng, deşi nu-şi amintea cum le obţinuse. Pierce-ul din sprânceana dreaptă, unde de asemenea avea o urmă vineţie, îi intrase atât de mult în carne, încât urlă de durere când îl scoase.

Aruncă bucăţica de argint însângerată în chiuvetă şi se spălă din nou pe faţă, furios peste măsură. Era numai vina ei.

― Târfă! S-O IA DRACU! E NUMAI VINA EI!

Smulse oglinda de pe perete, o trânti pe podeaua placată cu gresie şi o făcu bucăţi cu o satisfacţie morbidă, după care o trimise cu un şut în perete, scoţând un zgomot atât de strident, încât mai mult ca sigur vecinii lui săriseră din paturi. Aşa le trebuie, jigodii…

Se întoarse în dormitor şi căzu din nou pe pat, privind aiurit podeaua acoperită de parchetul aşezat într-un model complicat. Se gândea la ea. La cât de buni fuseseră ultimii cinci ani din viaţa lui, de când scăpase din acel coşmar de orfelinat unde i se întâmplaseră prea multe. Şi se mai gândea la ultimele zile. Curvă… Nu era vina lui… sau era? Nu mai conta. Fusese beat. Atât de beat încât nu-şi mai dăduse seama ce făcea. Chiar şi aşa, ar fi trebuit să înţeleagă. Până la urmă era prima lui… Cum i-a zis? Abatere?… Nenorocita naibii! Apucă sticla de votcă golită trei sferturi şi lăsă gustul spirtos să-i inunde iarăşi gura şi să-i încălzească gâtlejul. Era bine. Îl calma.

După ce o goli, o aruncă pe podea şi rămase cu mâinile împreunate pe genunchi. Şi acum ce? Nu ştiu… Dar răspunsul veni mai repede decât s-ar fi aşteptat. Ştia ce avea de făcut.

*

Picioarele îi amorţiseră, dar continua să urce poteca lină, care şerpuia printre dealurile scunde şi bătute de vânturi, cu pietrişul scrâşnindu-i sub tălpi. Nu mai avea mult, sau cel puţin aşa se gândea, pentru că uitase. Deşi atunci când fusese luat de asistenta socială pentru a fi dus în acel „loc primitor şi plin de fericire” îşi jurase că nu avea să uite niciodată şi că se va întoarce cât de curând acolo, unde se aflau începuturile vieţii lui, inevitabilul se întâmplase. Timpul năvălise peste el şi totul se pierduse în negură.

Pe urmă, când ieşise din „locul fericit”, o întâlnise pe Catelyn. Era frumoasă, cu o coamă de păr roşcat încadrându-i faţa albă, lunguiaţă, cu sprâncene arcuite deasupra ochilor de un căprui auriu şi cu nişte buze pline, apetisante. Şi, poate că mai mult decât orice altceva, gândise el la vremea aceea, era bogată. Bineînţeles, cu timpul ajunsese să nu-i mai pese de astfel de lucruri, deşi observase de nenumărate ori cât de uşor i se deschideau o mulţime de uşi care altfel i-ar fi rămas închise. În cele din urmă, medita el uneori, era ca un basm devenit realitate. Bogata moştenitoare se îndrăgostise de băiatul orfan. Şi, chiar dacă el era cu doi ani mai tânăr decât ea, legătura dintre ei se dovedise a fi foarte strânsă, în ciuda tuturor dificultăţilor.

Cel puţin până în urmă cu câteva zile, când dezastrul se produsese. Era cu ea la o petrecere. Era beat. Era… Încetă să se mai gândească şi îşi aruncă mai bine rucsacul în spate. Vremea, până atunci liniştită, ameninţa să se schimbe. Tobele tunetelor începeau să se audă, iar fulgerul spinteca în nord. Grăbi pasul. Curând, ploaia începu să cadă, atingându-i chipul la început plăcut, ca un veşmânt de mătase, apoi înteţindu-se. Se porni să alerge. Nu trecu mult şi imaginea ei i se înălţă în faţă, parcă răsărind din pământ. Un uriaş negru, diform, cu acoperişul gata să cadă, dar cu zidurile atât de solide încât mai mult ca sigur avea să reziste încă cel puţin o sută de ani.

Ajunse la veranda placată cu dale de piatră şi îşi lăsă rucsacul să cadă, în timp ce-şi scutura părul ud.

Uşa era exact aşa cum o lăsase atunci. Masivă, încătuşând cele ce se petrecuseră acolo cu atâţia ani în urmă. Acum că se gândea la asta, i se părea de-a dreptul ciudat. Trebuia că-şi imaginase totul din cauza fricii. În niciun caz nu existase vreo voce şi nici uşa şemineului nu se deschisese singură. Nu, nu ar fi fost posibil.

Se opinti în uşă şi aceasta, zguduindu-se, se deschise. Şi îl lovi. Un fel de tremur, ca un avertisment. Însă nu-i dădu atenţie. Intră.

Înăuntru, aerul era stătut şi încă mirosea a cenuşă. Cenuşă care acoperea totul – de la fotoliul din care rămăsese doar o grămăjoară înnegrită, până la marmura şemineului şi cuierul de fier cu şase braţe pe care mama sa agăţa hainele de iarnă. Vântul suflă de afară ridicând un nor sidefiu. Tuşi. Înaintă nesigur, căutând semne a ceea ce odată era căminul lui. Dar dispăruseră. Mai erau doar colbul şi amintirile. Se uită în jur, cu ochii strânşi, căutând ceva… nici măcar el nu ştia ce, dar o făcea. Şi atunci văzu urma. Se întindea de la fotoliu până la uşa din spatele său, perfect curată, de parcă nici timpul, nici focul nu avuseseră vreun efect asupra ei. Şi pe ea se vedeau clar urmele de paşi făcute de picioarele unui copil… un copil de treisprezece ani… Se încruntă. Fusese doar o nălucire. Glasul. Nu… Şi totuşi, ceva se întâmplase. El scăpase cu viaţă, pe când din părinţii lui nu mai rămăseseră decât două mormane fumegânde. Lucru ciudat, amintirea lor îl lăsa rece. Se aplecă şi ridică o micuţă ramă arsă pe jumătate, în interiorul căreia se afla o fotografie cu el şi ai lui la un picnic, pe când avea doar nouă ani. Îşi amintea perfect acea zi. Merseseră nu departe de casa lor, la umbra unui pâlc de copaci. Tatăl său îl ajuta să înalţe în zmeu, pe când în cealaltă mână ţinea o doză de bere de ghimbir Royalty. Sam nu-şi mai amintea cum făcuse, dar scăpase berea, iar aceasta se împrăştiase pe iarba verde, provocându-i tatălui său unul dintre binecunoscutele sale accese de furie, ceea ce reprezentase, deloc surprinzător, sfârşitul petrecerii. Bineînţeles, poza fusese făcută înainte de asta.

Se uita acum absent la ea, nebăgând de seamă faptul că singurul chip vizibil în poză era al lui, râzând fericit în braţele mamei sale. Acolo unde ar fi trebuit să se afle feţele părinţilor săi nu erau decât două pete negre, de arsură. Restul pozei rămăsese neatins însă. Lăsă rama să-i scape şi sticla ce acoperea poza să se fărâme de podea.

Merse până în camera părinţilor săi. Era, poate, singura neatinsă din întreaga casă. Totul era ca în urmă cu zece ani. Patul era frumos aranjat, flancat de fiecare parte de o noptieră pe care se afla câte o veioză micuţă, în stil clasic. Tapetul înflorat acoperea toţi pereţii, singurul loc unde nu putea fi văzut fiind acoperit de o namilă de şifonier. Probabil că acela era printre puţinele lucruri pe care mama sa le ura la acea casă. Se chinuise zile în şir, împreună cu tatăl său, să îl mute de acolo, însă fără niciun folos. Şifonierul nu voia să se mişte şi pace.

Fără să ştie de ce, se îndreptă spre el şi îngenunche. Nu ştia motivul pentru care făcea asta, însă nu se putea opri. Mâna sa dreaptă pipăi peretele aflat în spatele uriaşei piese de mobilier, până ce găsi o micuţă adâncitură. O apăsă cât putu de tare, iar şifonierul, nemişcat de atâtea zeci de ani, alunecă în faţa lui, lăsând vederii scara îngustă care se pierdea în întuneric.

*

Înţelegea, în sfârşit înţelegea! Coborî încet drumul pietruit în puterea nopţii, cu un rânjet satisfăcut lăţindu-i-se pe faţă. Totul… sau aproape totul îi era clar. Nu mai avea altceva de făcut decât să se răzbune. Iar prin acel fapt, atât de uman, avea să îndeplinească scopul existenţei sale… avea  să-l salveze pe cel care-l cruţase de mânia focului cu atâţia ani în urmă.

3. Moartea

Elven Moore se uită la ceas, apoi apăsă butonul soneriei. Spera ca acea întâlnire să nu dureze mult. De fapt, la început nici nu voise să vină, dar simţea că îi datora fostului ei prieten măcar atât. Nici măcar nu ştia ce se întâmplase cu ei. Totul era bine, era fericită, pentru ca în următorul moment să-şi dea seama că el nu e ceea ce ea voia de la viaţă.

Uşa se deschise, iar Samuel Felton se ivi în prag. Era îmbrăcat într-o bluză groasă, pe gât, şi cu un palton negru şi blugi. S-a bărbierit de curând, gândi ea, fiind surprinsă de cât de mult o excita încă mirosul lui.

― Bună, Sam. El dădu din cap, iar tânăra intră.

*

Bâigui ceva, încercând să liniştească haosul ce-i cuprinsese mintea. Clipi de câteva ori, însă nu văzu nimic. Prea întuneric… Încercă să-şi amintească ce se întâmplase, însă trecutul era în ceaţă. Nu-şi amintea decât cum intrase în apartamentul lui Sam, apoi totul se pierduse.

În sfârşit, vederea i se acomodă cu întunericul şi putu să vadă, dându-şi seama brusc că ar fi vrut să fie oarbă în continuare. Era într-un fel de cameră, cu pereţii din piatră, acoperiţi de tot felul de vitrine şi de table pe care erau scrise formule complicate cu simboluri pe care nu le cunoştea. Şi, mai mult decât orice altceva, acolo erau cărţi. Sute, poate chiar mii, întinzându-se de la podea până aproape de tavanul luminat slab de câteva lămpi cu gaz: tomuri groase cu coperte metalice sau din piele, pergamente atât de vechi încât era sigură că o singură atingere le-ar fi transformat în praf, mii de foi scrise de mână şi prinse cu şnururi aspre din cânepă, dosare cu legături cartonate. Toate o înconjurau ca nişte munţi, întrerupţi din când în când de pilaştri din marmură albă pe care erau încrustate inscripţii de neînţeles ce sclipeau auriu în lumina pâlpâitoare şi care aveau în vârf felurite statuete care mai de care mai respingătoare. Mai erau şi mici mese sau etajere pe care erau aşezate în neorânduială cupe, mojare, două sau trei pocale ce păreau decorate cu pietre preţioase şi uşor înverzite de vreme, diverse legături de plante şi, cel mai înspăimântător, cuţite din argint, pumnale cu mânere de os sau îmbrăcate în piele şi bisturie ale căror lame păreau neatinse de trecerea timpului, sclipind necruţător.

― Unde dracului sunt…

Încercă să se mişte, dar îşi dădu seama îngrozită că era legată. Stătea pe un fel de masă metalică, ca acelea folosite într-o morgă, acoperită de tot felul de simboluri stranii, asemenea celor de pe piedestaluri. Gleznele, mâinile şi gâtul îi erau prinse cu cătuşe, luându-i orice şansă de a scăpa.

― În sfârşit te-ai trezit, se auzi o voce, iar Samuel Felton apăru în faţa ei, îmbrăcat într-o robă neagră, tivită cu fir de aur şi argint, pe pieptul căreia se putea vedea imaginea aurie, migălos lucrată, a unui triunghi înconjurat de o hexagramă… O piramidă. Fostul ei iubit arăta ca un vrăjitor din filmele cu Harry Potter, îşi dădu ea seama amuzată, însă fericirea superficială dispăru imediat ce înţelese că imaginea lui în acele haine nu era deloc caraghioasă. De fapt, păreau, într-un mod dubios, foarte potrivite. În ochii lui putea citi extazul. Îi plăcea poziţia în care se afla.

― Ce naiba faci?! izbucni ea furioasă.

El o privi de sus, cu un dispreţ nedisimulat, apoi îi răspunse.

― Ceea ce am fost născut să fac.

Părea o replică tâmpită, gândită probabil dinainte, îşi spuse Elven, însă acele vorbe îi trimiseseră fiori pe şira spinării. Ceva nu era bine. Dincolo de toată situaţia, se întâmplase ceva cu Sam. Nu îl mai simţea pe el. Nu ca pe o fiinţă umană.

Liniştea nu dură mult. Bărbatul se întoarse şi începu să cotrobăiască prin numeroasele dulapuri şi vitrine, alegând diferite lucruri, cu o disciplină ce nu îi era specifică. În timp ce lucra, îi vorbea.

― Ce mai face Matt?

Elven se încruntă. Matthew Dalton era cel cu care ea se întâlnea acum, dar Sam nu avea de unde să ştie asta. Până atunci nu se afişaseră în public. Dar nu o lăsă să răspundă.

― Nu-ţi face griji, va ajunge şi el curând aici… chiar dacă nu o ştie încă…, murmură uşor, în timp ce scotea un fel de crucifix inversat dintr-o cutiuţă de lemn.

― Sam…

Dar o întrerupse.

― Ştii când ţi-am povestit despre incendiu, Elle? Te-am minţit.

Tânăra se încruntă. Aiura. Ce legătură avea…

― Nu am scăpat pentru că am avut noroc. Nu… Ştergea cu o grijă obsedantă acea cruciuliţă frumos lucrată în aur şi nestemate. De fapt, cineva m-a salvat. Cineva despre care ar fi trebuit să ştiu mai multe, doar că niciodată nu mi s-a spus nimic.

― Sam, despre ce dracu vorbeşti? Lasă-mă să plec d-aici! Însă intervenţia ei nu fu luată în seamă. Acum bărbatul fărâmiţa nişte ierburi într-unul dintre mojare.

― Ştii de fapt a cui a fost casa asta? Se uită la ea, de parcă s-ar fi aşteptat să ştie, apoi se întoarse la treabă.

― A fost a străbunicului meu… „cel mai rău om din lume”, intonă el, după care chicoti relaxat. Îţi vine să crezi că aşa îi spuneau? Tâmpiţi…

― Despre ce…

― Aleister Crowley… aşa se numea. Elven se încruntă. Numele îi suna ciudat de familiar.

― Conacul Boleskine…

― DA! Eşti genială, iubito. Când l-am vizitat? Anul trecut? Mi-amintesc că nu ţi-a prea plăcut… Se opri pentru câteva secunde, holbându-se în gol, apoi continuă să răsfoiască unul dintre volumele groase. Oricum, casa asta a fost cumpărată de bunicul… străbunicul, în secret. Avea nevoie de un loc…

Dar Elven nu îl mai auzea. Chipul ei se schimonosise de spaimă. Îşi amintea ce le spusese ghidul când vizitase acel loc. Aleister Crowley fusese un psihopat în adevăratul sens al cuvântului. Satanist, ucigaş, violator, pedofil… Simţi cum o ia tremuratul.

― … nu mai sunt secrete. Străbunicul mi-a spus totul… chiar şi faptul că bunicul meu a fost un copil din flori. Dar asta nu contează. Eu sunt moştenitorul de drept. Tot ce a fost al lui e acum al meu… inclusiv acel conac! Ultimul cuvânt îl rostise aproape cu furie. Dar până atunci, hai să ne rezolvăm problemele prezente. Se îndreptă spre ea hotărât. Îi zâmbea cald, dar ea putea vedea tăişul strălucind rece în mâna lui dreaptă.

― Sam… te rog, opreşte-te!

Şi se opri. Eleven crezu pe moment că reuşise să-l readucă la realitate.

― Ce?… Bine, oftă bărbatul, însă nu i se adresase ei.

Femeia se uită în jur, dar nu mai văzu pe nimeni.

― Bunicul… adică străbunicul vrea să se joace el primul cu tine. Să vă distraţi! continuă el tare, chicotind.

Apoi Elven văzu cum corpul îi este scuturat de un spasm… iar când ochii închişi se deschiseră împietri. Erau negrii ca smoala. Bărbatul îşi privi propriile mâini, cu o oarecare neîncredere, apoi inspiră adânc şi răsuci pumnalul între degete.

― Să începem! se auzi o voce şuierătoare, iar sângele şi ţipetele izbucniră deodată.

*

Samuel Felton se trezi mormăind. Avea un gust amar în gură. Era singur în patul dublu, încă încălţat. Se ridică şi dădu cu ochii de sticla de Chase şi de resturile de jointuri, amintindu-şi cuvintele rostite cu atâta amar de vreme în urmă: Într-o zi mă vei salva şi tu… vei şti când… Zâmbi ştrengăreşte. Vremea sosise şi el ştia ce avea de făcut.


[1] Marcă de votcă englezească

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

9 comentarii »

  • Blui said:

    *(^.^)* Blui e fericita ca e prima care da un comeeeent. Cineva mi.a zis ca pot sa dau coment ce vreaaau deci…Dragut…si Sadic…si foarte James >.< . Ma amuzaaa. Persoana misterioasa pe care nu te cunosc, sa ma pui si pe mine in urmatoarea lucrare a ta ca macar atat merit dupa toate lucrurile pt care trebuia sa te bag in coma. Smurfs r blu and i smrf u :*

  • Alex de la Braila said:

    Hai ca a iesit chiar bine:D bravo

  • Aurelia Chircu said:

    Mă bucur că n-a trebuit să aştept prea mult ca să te pot lectura din nou. 🙂 Ador cum scrii. Felicitări şi la cât mai multe povestiri!

  • James (author) said:

    @ Blui: tu într-o poveste? Mi-ar fi mila de personajele mele:)) Glumesc, nu stiu inca, vom vedea.
    @ Alex & Aurelia: Multumesc mult!

  • Blui said:

    @ Jameeeeeeees(Author) ma pupi, dragul meu bff=)). Ca eu merit sa ajung intr-o opera memorabila…:-W lasa lasa …mai vezi tu opere literare care te implica si pe tine cand o sa vezi porci p deasupra casei >:D<

  • James (author) said:

    @ Blui: Asta a fost lovitura sub centura. Vreau textul ala cu infernul deci… oricum, ti-am spus, nimic nu e sigur!

  • Vlady8 said:

    Tipic tie :))… oricum putin ti s’a mai schimbat stilu de la ultima poveste de pe blogu tau… cel putin asa mi se pare… orucum felicitari!

  • A. R. Deleanu said:

    Foarte fain! Bravo!

  • Blui said:

    @ James : eu numai lovituri sub centura dau ^.^. Aia cu infernul mai vedem noi…cand o sa fiu in toane bune si nu o sa am atatea pe cap :* smurf

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.